Florentin Țuca: Codul Slugărnologic, cel mai nou banc cu avocați

A încerca să faci pe avocatul avocaților înseamnă, din start, să-ți asumi roșii și ouă în parbriz.

Întâi, pe acelea aruncate de pietonii care-și culeg informațiile despre avocați din bancurile cu rechini venali și lacomi. Pe urmă, pe cele zvârlite de formatorii de inteligente și alese opinii care trec zebra cu Caragiale sub ochelari și te împroașcă, pe loc, cu citate, atent alese, despre pretins deșănțata castă a avocaților interbelici. Ori a formatorilor de inteligență care susțin (chiar în fața studenților de la drept) că avocatura este „o profesie discutabilă din punct de vedere moral”. Apoi, huiduielile acelora convinși că dreapta judecată a pieței și a străzii face inutilă și chiar blasfematoare orice invocare a dreptului la apărare și a prezumției de nevinovăție. Pe urmă, flegma-n ochi din partea celor pentru care avocații sunt niște șmecheri care nu fac altceva decât să jongleze întruna cu „chichițe”, „chițibușuri”, „șopârle”, șerpi și alte veninoase lighioane. Apoi, sula-n coaste de la însuși înțeleptul, pardon, Înțeleptul Legiuitor, Măria Sa, care vine, în ultima vreme, cu norme extrase din propria-i iradiantă lumină, norme mai moi decât toate roșiile și ouăle care ni se preling pe robă. În fine, ultimele scuipături, resturi din voma de fiere, din partea avocaților înșiși, extaziați să se autodevoreze, harachiri din exces de onoare.

De aceste din urmă tentative de suicid mi-am amintit relativ recent când am dat de un document care se vrea un proiect de reguli deontologice ale profesiei. Recunosc sincer că nu-l cunosc pe autorul acestor propuneri, dar știu că ele se vor serioase și se vor aprobate de înaltele foruri ale breslei. Bun prilej să evoc câteva. Nu pentru a plictisi cititorii cu rețete din bucătăria internă a unei profesii tot mai detestate, ci pentru a semnala un trend care vizează nu doar avocații, ci atentează la importante principii juridice și la remarcabile cuceriri din domeniul drepturilor omului, câștiguri obținute în epoca în care aceste drepturi nu ajunseseră încă, precum azi – nu-i așa? -, un „lux”.

Așadar… Conform documentului menționat, „În exercitarea profesiei, cât și în orice acțiune sau comunicare publică, avocatul va ține seama de caracterul de interes public al profesiei de avocat decurgând din integrarea acesteia în sistemul judiciar ca profesie conexă celei de magistrat. (…) Misiunea avocatului este apărarea, prin toate mijloacele legale și legitime, a drepturilor, libertăților și a intereselor legitime ale clienților, în vederea aflării adevărului, a înfăptuirii justiției și a statului de drept (“principiu” preluat de mai multe ori în cuprinsul documentului) (…) Avocatul va da dovadă de respect și de loialitate față de magistrați. (sublinierile îmi aparțin)

Habar n-am dacă proiectul din care am citat va fi în final aprobat sau nu. Pentru moment, nici nu contează. În orice caz, el se înscrie perfect într-o recentă orientare legislativă, jurisprudențială și doctrinară care mută accentul de pe rolul avocatului de apărător și consilier al clientului pe pretinsa sa misiune de „camarad al justiției”, „conex al magistraților” și „prieten al adevărului”, misiune subordonată, zice-se, „interesului public”. O asemenea schimbare de accent pare să aibă ca rost transformarea avocatului într-un fel de agent statal (poate chiar asimilarea statutului său cu cel al funcționarului public, cumva?… – nu m-ar mira deloc -) și este îngrijorătoare pentru că are legături nu doar cu avocatura, ci vizează, printre altele, regimul dreptului la apărare în general și drepturile cetățeanului și ale persoanelor juridice în relația cu Big Brother(1) precum și distorsiunea unor concepte și valori fundamentale pentru actul de justiție precum „loialitatea” și „adevărul” (2). Ambele subiecte legate între ele de o alarmantă disoluție semantică și axiologică și de o tristă demolare asistată a unor principii de drept.

1. Dreptul la apărare

Bun de scris în constituții și în replicile de filme americane când forța binelui cere forței răului să-și depărteze picioarele și să-și ducă mâinile la spate ca să-i aplice cătușele, dreptul la apărare a încărunțit rău și constată el însuși că îmbătrânește urât. Anii vivacității sale par să fi trecut, iar acuma este în etapa de slogan bun pentru o defilare ca la 23 august, paradă care are printre coregrafi, iată, și pe autorii noii deontologii a profesiei de avocat. Potrivit lor, această meserie este „de interes public” și este „conexă” magistraturii. (Cu riscul ca mâine să fie „anexă” și poimâine –„perplexă”). Ce înseamnă că e de „interes public” în noua viziune nu e greu de intuit: înseamnă, simplu, că avocatul ar trebui să se gândească, în mod predilect, nu la interesele clientului său, ci la pretinsul „interes public” al „aflării adevărului”. Exact așa cum îl obligă aberante norme recente să raporteze diverselor organe de control fiscal „suspiciunile” pe care le-ar avea cu privire la integritatea și onorabilitatea precum și la legalitatea afacerilor ori contractelor clientului propriu! Altfel spus, transformarea avocatului în denunțător sau anchetator în numele „interesului public”. Iar distanța dintre „interesul public” și „Ministerul Public” este dată de un simplu și singur cuvânt. Când ea va fi străbătută – și probabil că se va întâmpla, cred în Orwell – ne vom regăsi cu toții în sala de judecată de la Târgoviște în care avocatul lui Ceaușescu, „conex” magistraților acuzatori, își beștelea clientul și-i cerea, inchizitorial, socoteală. În numele cui?… Al interesului „public”, evident.

Nu, dragi deontologi, avocatura nu este o profesie de „interes public”, ci de imens și clar delimitat interes privat. De interes public sunt doar independența ei, respectul pentru ea, accesul la avocat, prezumția de nevinovăție, confidențialitatea raporturilor cu clientul, egalitatea părților în proces. În alți termeni, de real interes public este tocmai dreptul la apărare.

citeste continuarea pe juridice.ro