Formarea profesională a auditorilor de justiție, încotro!?

Conf.univ.dr. Silviu Gabriel Barbu – coordonator științific ABC Juridic

Vlad Moncea – student, Facultatea de Drept a Universității București – redactor ABC Juridic

Titus Garbea – student, Facultatea de Drept a Universității din Bucuresti – cofondator si redactor ABC Juridic

Am pornit analiza de mai jos de la propunerea recentă de modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul procurorilor și al judecătorilor, în care Ministerul Justiției și CSM sugerează reducerea perioadei de pregătire a auditorilor de justiție la INM de la 2 ani la 1 an, fără a introduce un paliativ care să suplinească această reducere periculoasă pentru formarea viitorilor magistrați. Situația premisă o constituie numeroasele contestări publice privind capacitatea unor oameni atât de tineri și lipsiți de experiență minimală de viață de a aplica corect legea și mai ales de a înțelege la ce anume să aplice legea în concret!

Articolul 16 alineatul (3), textul Legii 303/2004 republicată, în vigoare:

„Durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie este de 2 ani. După primul an de cursuri, auditorii de justiţie optează, în ordinea mediilor şi în raport cu numărul posturilor, pentru funcţia de judecător sau procuror.”

Articolul 16 alineatul (3), propunerea de modificare a legii:

„Durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie este de 1 an. După concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, candidaţii declaraţi admişi optează, în ordinea mediilor şi în raport cu numărul locurilor scoase la concurs, pentru funcţia de judecător sau procuror.”

Poate fi împărtășită opinia potrivit căreia această modificare ar reprezenta mai degrabă un regres, decât o îmbunătățire, întrucât o perioadă de 2 ani, în care auditorii învață cum se desfășoară efectiv profesia de magistrat, nu este deloc lungă.

Evident, această schimbare ar fi fost binevenită în ipoteza existenței unui sistem de drept care să funcționeze impecabil și care să nu întâmpine niciun fel de dificultăți, însă aceasta este o imagine utopică.

Principala problemă, ca situație premisă, constă în faptul că profesioniștii din acest domeniu trebuie să dispună de o bogată experiență atât de viață, cât și profesională, adică să fie capabili să înțeleagă în profunzime ceea ce se află între coperțile dosarelor pe care trebuie să le instrumenteze, să le soluționeze.

Pentru a determina studenții, viitorii practicieni, să conștientizeze importanța valorilor sociale pe care vor fi chemați să le apere, în școlile de drept se dă un exemplu clasic: judecătorul pus în fața instrumentării unui caz de divorț în care este implicat și copilul minor. Într-un astfel de dosar se pune problema ca judecătorul să se pronunțe cu privire la situația minorului. Va trebui să decidă cu privire la exercitarea autorității părintești în comun, de către un singur părinte sau de către alte persoane, cu privire la locuința copilului după divorț, cu privire la drepturile părintelui separat de copil etc. Strict după litera legii, aceste decizii par a fi simplu de luat. Însă realitatea este cu totul alta, căci relațiile de familie sunt un subiect delicat, presupunând aspecte pe care legiuitorul nu le-a putut reglementa, dar pe care un judecător le-ar putea cântări și lua în considerare. Or, ce judecător este mai potrivit să ia astfel de decizii decât unul care are experiență în acest domeniu al relațiilor de familie (aceasta experienta social fiind una uzuala)? Bineînțeles, tânărul magistrat, plin de bunăvoință, dar necăsătorit și necunoscător al unor astfel de relații din perspectiva părintelui/sotului, nu va putea lua deciziile raportat la situația reală. Desi are toata bunavointa, acesta nu va putea să vadă dincolo de puținele informații din dosar, aproape nerelevante în raport cu decizia pe care trebuie să o ia. Tânărul magistrat ajunge să dea o soluție, mai mult sau mai puțin corectă, dar oare cum și-o justifică lui însuși? Reglementarea pe care noi o propunem, aceea ca experiența/vârsta să fie un factor hotărâtor pentru admiterea în magistratură, va face ca tinerii magistrați să nu fie puși într-un astfel de impas care le-ar putea pune în pericol insasi evolutia in cariera (deciziile lor ar putea sa atraga vreo forma de raspundere in cazul unori erori judiciare), nu doar liniștea sa sufletească. Așadar, această propunere nu ajută numai procesul de realizare a justiției (intr-o acceptiune mai larga) în sine, ci și pe tinerii judecători/procurori, în plan personal, deschizandu-le ochii.

De aceea, cu toate că exigențele actuale de admitere în magistratură selectează în sistemul judiciar buni cunoscători ai dreptului, ai teoriei juridice si eventual jurisprudentei, aceasta singură calitate nu este suficientă, deși este absolut necesară; experiența practică pe diverse domenii si experiența de viață sunt la rândul lor esențiale.

Magistrații sunt oameni recrutați dintre semenii lor, dintr-o masă mai mare de persoane cu pregătire juridică universitară, după ce se parcurg etapele procedurii riguroase de selecție din punct de vedere teoretic. Este incontestabil faptul că, atunci când instrumentează dosarele judiciare, aceste două categorii de profesioniști (judecători și procurori) își pun în valoare nu numai cunoștințele de teorie juridică acumulate în facultate și în INM, ci și valențele de om, experiență de viată și capacitatea de a înțelege ansamblul faptelor pe care trebuie să le judece/instrumenteze.

Dacă ar fi vorba numai despre cunoștințe juridice din legi și manuale de drept, oamenii ar putea fi înlocuiți de tehnologii avansate, anume roboți care să aplice legea în locul oamenilor; dar așa ceva nici nu este de dorit și nu se poate in concret, deoarece dosarele judiciare conțin frânturi numeroase (uneori un univers întreg) din viața unor oameni și acolo sunt mii de nuanțe care trebuie analizate și evaluate tot de oameni (de profesionistii din profesiile judiciare, sprijiniți deseori de profesioniști din alte domenii), adică de entități fizice care au capacitatea și puterea de a înțelege nu numai tematica juridică ce trebuie dezlegată, ci și resorturile umane care au determinat povestea ce se regăsește între coperțile fiecarui dosar. Fiecare dosar pulseaza pe lungimea de unda a uneia sau mai multor vieti, le surprinde evolutia acestora si eventualele sensibilitati. De aceea in multe sisteme se folosesc curtile cu jurati, adica cetateni fara studii juridice, pentru a pronunta verdictul.

Poate că procedura formării profesionale inițiale a viitorilor magistrați nu poate fi schimbată radical, în sensul de a permite în prealabil acumularea efectivă și rapidă a experienței de viață de către juriști care ulterior devin auditori. Dacă opțiunea legiuitorului va fi tot aceea de recrutare, ca regula, a auditorilor de justiție direct de pe băncile facultăților, atunci credem că modului actual de organizare a pregătirii (cea din perioada INM) pentru profesiile de magistrat îi pot fi aduse îmbunătățiri, în sensul de a construi anumite mecanisme instituționale în cadrul cărora cursantii să participe efectiv și punctat valoric (cu aprecieri concretizate în note sau calificative) la un program obligatoriu de practică desfășurat la instituții esențiale din viața societății românești (cum ar fi guvern, administrația centrală, locală, legislativ, avocatură, poliție, notariate etc).

Scopul unui astfel de demers? Venind direct din facultate, resorturile și obiceiurile sunt setate de acolo, cu diverse mecanisme automate de gândire, cu percepții limitate despre diverse mari probleme ale vieții, cu frustrări pe anumite paliere existențiale și axiologice, cu eventuale prejudecăți despre anumite categorii de lucruri, de fapte, de persoane, de comportamente, prejudecăți care de la un punct încolo generează credințe rigide în anumite ,,adevăruri absolute” și, implicit, vor conduce la concepții puternic denaturate față de realitatea obiectivă, adică la soluții judiciare cu mare încărcătură subiectivă.

Psihologii și psihiatrii, dar și filosofii, sociologii, pedagogii spun că omul matur este un cumul de factori educaționali și nativi care impreuna îi construiesc personalitatea treptat, pe măsura avansării în lumea scolara, in experiențe de viață și în dimensiunea generala a cunoașterii, cu „marcajele” initiale de ordin genetic.

Cum anume se formează un bagaj minim necesar de date despre viață și despre adevărurile privind comportamentul uman, modurile de relaționare în societate la nivel individual și colectiv, ierarhizarea judicioasă a valorilor sociale, înțelegea adecvată, echilibrată, a subiectivismului emoțional ,,scăpat din Cutia Pandorei”? Acestea sunt numai o parte dintre întrebările pe care absolventul INM trebuie să și le pună concomitent cu întrebările strict juridice pe care i le ridică dosarul aflat în gestiunea sa profesională. La aceleași întrebări trebuie să găsească răspunsurile potrivite și decidenții care stabilesc cum anume se face pregătirea auditorilor, ce să fie inclus în programa de școlarizare a acestora, unde, cât timp și în ce mod să facă practică profesională?

În primul rând, la aceste întrebări trebuie să răspundă legiuitorul, pentru a imagina în conținutul legii privind statutul magistraților acele norme juridice care să dea o linie consistentă și fermă de pregătire pluridisciplinară și profundă a auditorilor, dată fiind importanța vitală (în societate, în mersul normal al democrației) a profesiilor pe care aceștia le vor exercita.

Prin contactul asumat, obligatoriu și formal cu alte instituții publice și instituții juridice (dintre cele esențiale pentru funcționarea societății românești), tinerilor auditori li se aduc în viata lor de zi de zi episoade de viață reală, prin care acestora li se asigura premisele pentru creșterea simțului lucidității, a responsabilității pragmatice, în scopul de a sprijini îmbogățirea experienței profesionale, precum si a capacității de înțelegere adecvată a vietii reale, respectiv a puterii (deseori discreționare) de care aceștia dispun în profesie, putere prin care se poate schimba cursul de până atunci al unei vieți și destinele unor semeni. Raționamentul de mai sus este perfect valabil și pentru pregătirea viitorilor ofițeri de poliție, a viitorilor ofițeri de informații, a viitorilor sociologi, psihologi și nu numai (ne referim aici la profesiile asumate de statul român, adică la cei care vor fi salarizați din bugetul public), cu mențiunea că pregătirea pentru viața reală trebuie făcută în mod adecvat și particularizat pentru fiecare tip de profesie (generică) în parte, pentru a trimite în lumea reală oameni care o înțeleg corespunzător si iau decizii potrivite.

După ce vârstă și formare profesională pot fi considerați auditorii de justitie ca fiind pregătiți pentru exercitarea celor doua profesii importante si impact esential pentru viața semenilor?

Un exemplu este oferit de sistemul american, în care, deși fiecare stat are o modalitate proprie de alegere a judecătorilor, elementele principale sunt similare. Alt exemplu este cel german, unde succesiunea formelor de pregătire pentru profesiile juridice esențiale conduce la un stagiu destul de îndelungat și pluridisciplinar, implicit la accesul în profesiile din magistratură la o vârstă care depășește lejer 25-26 de ani.

În Statele Unite ale Americii nu este nevoie de o calificare juridica prealabila anume pentru admiterea si exercitarea funcției de judecător, însă, cu toate acestea, persoanele care încearcă să acceadă în această funcție trebuie să fie licențiate în drept (studiile juridice și diploma de licențiat în drept se pot urma/obține după absolvirea altei facultăți în prealabil), ceea ce înseamnă ca sunt deja avizate conform regulilor statale să activeze în domeniu. De obicei, aceste persoane sunt foști avocați sau foști procurori care întrunesc criteriile impuse de un anumit stat din cadrul SUA, astfel incat vârsta minimă la care se poate accede efectiv într-o funcție de judecător depășește, de regulă, 30 de ani.

Pe lângă condițiile de studiu, mai există și anumite condiții de vârstă și vechime. Bunăoară, în Texas, un judecător trebuie să aibă minimum 25 de ani și să fi avut o altă profesie cu specific juridic cel puțin 4 ani (calculând logic, un tânăr va putea fi admis în profesia de judecător cel mai devreme la o vârstă minima de aproximativ 30 de ani, cu școlarizare cursivă și fără întreruperi în studii și în exercitarea unor profesii juridice prealabile), iar un judecător la Curtea de Apel trebuie să aiba minimum 35 de ani și vechime de cel puțin 10 ani într-o profesie judiciară, precum și condiții de onorabilitate, insa si in acest caz in realitate cumulul conditiilor conduce la varste mult mai mari pentru accesul la acel nivel.

În sistemul românesc, un auditor de justiție la vârsta de 24 de ani începe ,,să lucreze” efectiv solutionand dosare – după ce, pe baza regulilor din prezent, finalizează cursurile de formare la INM (cu durata de 2 ani, plus vârsta sa teoretică de 22 de ani la absolvirea facultății- rezultă 24 de ani).

Dacă privești dosarul numai ca pe un exercițiu de teorie cu aplicare concretă pe un anumit tip de problema juridica, fără să vezi și fragmentele de viață și destinele de acolo, atunci nu ești mai mult decât un soft de computer care ,,pune un diagnostic”…juridic, raportat strict la legislatie, fara alte criterii in stabilirea concluziilor si luarea deciziei!

Un dosar judiciar este mult mai mult decât un număr de înregistrare și un tip de problemă juridică, la care analistul (magistratul ori polițistul judiciarist) trebuie să ,,aplice o ștampilă” pentru că acolo se adună universul construit cu privire la unul sau mai mulți oameni…și despre oameni trebuie date verdicte cu mare atenție, precauție și înțelepciune, astfel încât să fie întronată dreptatea care cu adevărat este cea potrivită și proporțională.

Nu credem că sistemul din prezent asigură condițiile unei pregătiri de viață profesională judiciară mulțumitoare, in sensul explicatiilor de mai sus! Deocamdată, în urma încheierii unei pregătiri profesionale (INM) mai mult teoretice și oricum unilaterale (adică numai în magistratură), tânărul auditor (cu visuri și trăiri contradictorii, cu emoția luptei cu necunoașterea și cu jumătăți de certitudini) devine judecător sau procuror. Adică acesta dobândește drepturi decizionale, desi, în mod evident, nu a avut timpul necesar să acumuleze experiența de viață minimală specifică pentru a înțelege judicios și corect, în profunzimea tuturor detaliilor, aplicabilitatea practică a noțiunilor teoretice studiate până la momentul absolvirii INM. Fără voia sa (cel mai adesea), tânărul auditor (curat sufletește și de bună credință) a fost ocupat cu altceva, adică a învățat strașnic, draconic pentru a promova examenul de admitere la INM, apoi în INM a irosit nenumărate nopți pentru studiu și pentru a obtine o poziție bună în clasamentul final de la absolvire. Timpul demonstrează mereu faptul că unora succesul le conferă o anumită beatitudine vecină cu un sentiment de “semizeu” (o varietate mai ușoară de patologic psihiatric) pentru că se simte brusc ,,poziționat în elita lumii juridice” – orgoliul, mandria pot sa joace uneori asemenea feste, daca sunt scapate de sub control.

Așadar, studentul, care mai ieri lua notițe în amfiteatru, trece foarte repede de la statutul de cursant la cel de decident, desi nu știe mai nimic despre viață și, dacă ar fi să își organizeze urgent propria sa viață, pe detalii ce țin de poziția sa ca adult în societate (de exemplu începe să își întemeieze o familie sau constată că devine oarecum fără voie și oricum neprogramat părintele unui copil, etc), atunci panica și sentimentul de neputință și necunoaștere ar putea să îl domine un timp, paralizându-I mare parte din reacțiile lucide, impingandu-l spre extreme uneori.

În astfel de context, oare poate să decidă imediat si limpede, “curat conceptual” soarta semenilor săi?!

Este de discutat cu seriozitate despre factorii de risc ce pot denatura sau periclita sensul corect al deciziilor judiciare, mai ales la acest palier scazut de vârstă, vechime și experiență profesională. Este prea greu de crezut că ar vrea cineva în lumea aceasta să se facă experimențe judiciare pe soarta sa, în scopul așa-zis ,,nobil” de a se face educație profesională “eficienta” unor tineri magistrați sau polițiști!! De fapt, acest raționament ar fi exclus de oricine căruia I s-ar propune un rol de ,,cobai judiciar”!

Care este calea de urmat?

Soluția potrivită credem că o reprezinta fie în accesul în profesia de magistrat după o perioadă rezonabilă de activitate în domeniul juridic (4-5 ani de exercitare efectivă prealabila a altor profesii juridice), fie în suplimentarea timpului de pregătire din present la INM, prin includerea unor programe obligatorii de pregătire trimestrială (un total de 4-6 semestre de practică) care să se desfășoare în alte domenii ale dreptului unde se reflect cel mai amplu viața reală în societatea românească actuală, imbracata in haina juridica:

-Guvern si administrația centrala, ca stagiari, un trimestru cel puțin;

-un alt trimestru în Legislativ (tot cu statut de stagiari);

-un alt trimestru sau chiar mai mult în avocatură, ca avocati stagiari desemnati în special PENTRU asistenta juridica din oficiu;

-alt trimestru ca stagiari în activitatea notarială;

-un alt trimestru ca stagiari în activitatea de poliție sau în cea de penitenciare.

Ar fi oportun ca prin lege să fie stabilite regulile precise ale formelor de tutoriat și de punctare a cunoștințelor acumulate și a aptitudinilor juridice demonstrate în fiecare perioadă de practică în parte. Cu un tutoriat înțelept și profesionist, acest sistem va constitui o reala soluție salvatoare pentru maturizarea ab initio a corpului profesional tânăr de magistrați. Conceptul de ,,șoareci de bibliotecă” se va estompa treptat, lăsând loc altui tip de competiție între auditori – anume îmbinarea armonioasă dintre teorie juridică, practică judiciară și practică în viața reală juridică, inclusiv în alte sisteme care au ca rol esential aplicarea dreptului în profunzime.

Soluția actuală, de trimitere în lumea reală judiciară a unor foarte tineri magistrați, după o pregătire sumară (cea din prezent de doi ani numai în INM sau cea din proiectul de lege propus de CSM de numai un an!!!), în ideea că vor învăța treptat mai mult din practică, nu reprezintă o variantă realistă, pentru că prin lipsa de experiență de viață se ajunge inevitabil la situația în care se pot produce erori iremediabile, mai mici sau mai mari, pornite de la percepții greșite despre lume și viață, pornite de la frustrări determinate de experiențele încâlcite specifice vârstei de adolescent sau de tânăr care descoperă maturitatea și pentru care niciun adult nu le-a oferit încă lecțiile de viață potrivite.

Dincolo de soluția de a copia pur și simplu vreo lege dintr-o țară cu adevărat dezvoltată și stabilă democratic, trebuie să ne întrebăm dacă vrem ca viitorii magistrați să aibă de la inceputul carierei și o înțelegere, măcar minimală, asupra modului de organizare și funcționare concretă a societății românești și, respectiv, a celor mai importante sectoare juridice din statul român și cu care se vor întâlni constant în activitatea judiciară.

Intră aici guvernul și administrația publică, legislativul, avocatura, notariatele, poliția și penitenciarele, iar exemplele ar putea continua cu alte instituții și autorități ce compun tabloul juridic general al unei țări.

Expunere de motive

Pregătirea socio-profesională a viitorilor magistrți trebuie privită dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, procesul de formare a tinerilor juriști este un scop în sine, al societății în general și al învățământului juridic superior în special. Pe de altă parte, această pregătire poate fi privită și ca un mijloc, scopul fiind funcționarea corectă a justiției și, implicit, a societății! Dintre cele două, este limpede că interesul societății de a funcționa optim este cel superior, care impune soluțiile pentru celelalte elemente care compun tabloul general al funcționării oricărui stat.
Plecând de la această teză, este lesne de înțeles că viitorii auditori de justiție nu reprezintă un scop în sine pentru Stat, ci ei ar trebui să fie beneficiarii unui sistem de învățământ care să funcționeze sub semnul perfomanței, deoarece scopul fundamental îl reprezintă asigurarea unei justiții corecte, drepte, eficiente, imparțiale, credibile, funcționale, independente și puternice.

Pragmatismul, cunoașterea corectă, lucidă a lumii reale constituie un mijloc absolut normal prin care se poate îndeplini dezideratul de a avea în stat o justiție așa cum am descris în precedentul paragraf

(asta este un magistrat, un servitor al Justiției, pentru că nu își poate exercita munca niciodată mânat de interese personale ori de grup!)

Cum se poate face?

Prin prelungirea, în propunerea de modificare legislativă la care acum se lucrează, a duratei școlarizării auditorilor de justiție cu doi-trei ani sau cel puțin 3-4 semestre, timp în care practica să fie obligatorie în domeniile mai sus menționate, aplicându-se calificative ce se contabilizează la notarea finală a auditorilor.

Astfel, auditorii pot fi obligați prin lege să lucreze în mod efectiv cel puțin un trimestru în administrația publică locală sau centrală, pe baza repartizării aleatorii, centralizate, realizate de către INM sau CSM în acord cu Guvernul sau cu ANFP, un alt trimestru să lucreze efectiv în avocatură pe baza unei repartizări aleatorii facute de INM/CSM împreună cu UNBR, un alt trimestru la Parlament și altul la Guvern, respectiv un alt trimestru în activitatea notarială pe baza repartizării aleatorii făcute de INM/CSM împreună cu UNNPR, iar un alt trimestru în cadrul Poliției Române și apoi la ANP, în penitenciare. Un alt trimestru, ultimul în ordine, viitorii procurori ar trebuie să lucreze în instanțe, ca grefieri cu studii superioare de exemplu, iar viitorii judecători în parchete într-o ipostaza similară. Nimic negativ sau umilitor in acest tablou!

În acest mod, viitorii magistrați vor vedea viața socială și pe cea juridică reală și vor înțelege cum funcționează celelalte profesii juridice și societatea în ansamblu, vor înțelege ei înșiși, în mod direct, cum arată viața reală a românilor în mod concret și cotidian, dar vor învața să privească realitatea și prin prisma unor viziuni instituționale, din discuții libere sau oficiale în cadrul profesional în care se află temporar, viziuni deseori foarte diferite de cea a autorității judecătorești din care auditorii vor face parte după absolvire.

Procurorii și judecătorii nu pot să înceapă activitatea trăind într-un turn de fildeș al propriei profesii! Așadar, este necesar un echilibru între tipul de pregătire profesională suplimentară, durata acesteia și corelarea de principiu cu domeniul de bază pentru care se pregătește generația de magistrați (după caz, judecători ori procurori). Evident că nu trebuie să li se înrădăcineze tinerilor cursanți/auditori în conștiință ideea că întotdeauna altcineva trebuie să îi învețe ce mecanisme subtile are viața reală, pentru că ar fi o trecere greșită dintr-o extremă a teoretizării excesive în alta a ,,urechismului fetișizat” în privința unei vieți duse în derizoriu din cauza unor false/greșite principii de viață ale vreunora dintre tutorii de practică din domeniile de practică imaginate mai sus.

Deci cu o organizare riguroasă și bine pregătită în avans, acest format organizatoric poate să suplinească lipsurile majore ale sistemului de pregătire din prezent, inclusiv cele ale sistemului propus recent de CSM, care este și mai lacunar. Atunci când tradiția organizării și funcționării unui sistem instituțional esențial pentru țară nu mai asigură toate criteriile de funcționare optimă, statul respectiv își ia măsurile de corectare necesare și îmbunătățește sistemul care șchioapătă.

Pentru sănătatea democrației românești și a sistemului judiciar ce se prefigurează peste câțiva ani, trebuie acordată mai multă atenție pregătirii pluridisciplinare a viitorilor magistrați, a viitorilor polițiști de asemenea, astfel încât aceștia să fie capabili să înțeleagă repede realitatea în care își exercită profesiile, să aibă ochii deschiși și la alte sugestii sau perspective, să aibă aptitudinea efectivă și bine conturată de a face singuri raționamente corecte, respectiv să aibă opinii proprii pertinente și lucide pe baza cărora să poată lua decizii corecte, legale, temeinice, DREPTE.

În loc de încheiere, invităm la a medita asupra a două dictoane latinești și relevanța lor practică, printr-un paralelism axiologic cu capacitățile și calitățile profesionale și ontologic-valorice, empatice ale celor însărcinați să construiască actul de justiție pe întregul traseu judiciar: Fiat Justitia pereat mundus! și Jus est ars boni et aequi.