Freud în criminologie

În ceea ce priveşte viaţa lui Sigmund Freud, demn de menţionat este faptul că numele acestuia nu este asociat întotdeauna doar cu ştiinţe precum neurologia sau psihiatria, ci şi cu un domeniu precum cel al criminologiei. Freud este fondatorul şcolii psihanalizei, iar prin intermediul acesteia a contribuit la dezvoltarea gândirii criminologice sub trei aspecte:

i) astfel, Freud a oferit explicaţii cu privire la structura şi funcţionarea “aparatului” psihic;
ii) explicaţii privind cauzele şi tratamentul nevrozelor;
iii) referiri la fenomenul criminal.

Cu privire la primele explicaţii, iniţial, Freud a considerat că inconştientul, preconştientul şi conştientul sunt instanţele vieţii psihice şi pe baza acestora a explicat producerea actelor ratate, dar şi cauzele nevrozelor şi ale viselor. În cele din urmă, sinele, eul şi supraeul devin structuri ale psihicului, astfel încât sinele este sediul tendinţelor instinctuale şi al refulatului, acesta luând locul inconştientului, dar inconştientul nu se limitează doar la acesta, pentru că supraeul este inconştient, iar eul are şi el o dimensiune inconştientă.

În legătură cu explicaţiile privind cauzele şi tratamentul nevrozelor, Freud admite că există trei factori a căror acţiune apare la persoanele bolnave: i) predispoziţiile ereditare; ii) influenţa unor elemente din prima copilărie; iii) „renunţarea reală” , care cuprinde frustrările provocate individului de către mediu, “nenorociri care impun renunţarea la dragoste, care antrenează mizeria, neînţelegerile familiale, căsătoriile rău asortate (…)”. S. Freud- Introduction à la psychanalyse.
O influenţă covârşitoare o au factorii din prima copilărie, întrucât aici este momentul în care instinctul sexual parcurge mai multe etape, în funcţie de zonele erogene în jurul cărora se află libidoul. Parcurgerea acestor etape poate duce la apariţia unor fixaţii ale libidoului şi pot genera unele nevroze şi perversiuni.

Tot în etapa copilăriei, ca urmare a acestor fixaţii, poate apărea „complexul lui Oedip”, ce se manifestă ca o atracţie sexuală faţă de părintele de sex opus şi dorinţa de suprimare a părintelui de acelaşi sex. Freud consideră că această etapă este parcursă în mod inevitabil de către orice individ, iar modul în care ea este depăşită, fie prin sublimarea tendinţelor, fie prin refularea lor, va fi modul în care se diferenţiază persoanele normale de cele nevrotice.

Referirile la fenomenul criminal au apărut pentru prima dată în lucrarea „Totem şi tabu”, Freud analizând câteva dintre tabuuri, alocând o importanţă deosebită incestului şi uciderii. Freud vedea comiterea incestului şi a uciderii ca pe o satisfacere a unor „dorinţe refulate”, atrăgând totodată atenţia şi asupra condiţiilor din sistemul represiv, care erau propice pentru cel condamnat să comită şi acolo acelaşi fapt ilicit: “Dacă unul a reuşit să-şi satisfacă o dorinţă refulată, este obligatoriu ca toţi ceilalţi tovarăşi de comunitate să se simtă animaţi de aceeaşi tentaţie; pentru a o reprima, trebuie sancţionată cutezanţa celui vinovat, şi adesea se întâmplă ca actul pedepsirii să le dea celor care îl execută prilejul de a comite, la adăpostul expierii, acelaşi fapt nelegiuit”. – S. Freud, Totem şi tabu.

Astfel Freud ajunge la concluzia că actul criminal, constând în încălcarea tabuurilor, are o origine instinctuală, afirmând în „Totem şi tabu”: “Legea nu interzice omului decât ceea ce el ar fi capabil să facă sub presiunea unora dintre instinctele sale (…). Dacă nu ar exista înclinaţii rele, nu ar exista crime, iar dacă nu ar exista crime, ce nevoie ar fi să le interzicem?”

Într-o altă etapă a creaţiei sale, acesta considera că psihicul uman este guvernat de două principii: cel al plăcerii şi cel al realităţii. Primul dintre acestea fiind puternic în primele faze ale dezvoltării copilului şi cerând satisfacerea imediată a tuturor tentaţiilor instinctuale, iar principiul realităţii este cel care guvernează psihicul uman, Freud considerând că plăcerea păleşte în faţa realităţii. Prin urmare, atunci când principiul realităţii câştigă supremaţia în faţa principiului plăcerii, se poate spune că s-a ajuns la maturitatea psihică a individului, iar acesta poate suporta o neplăcere vremelnică pentru a ajunge în cele din urmă la plăcere.

Profesorul Bernd Figner, de la o universitate din New York, în urma unui experiment, a stabilit că modul în care facem alegeri este generat de cât de dezvoltat avem cortexul lateral prefrontal stâng, acesta reprezentând o zonă a creierului care se maturizează târziu, aşa explicându-se de ce copiii şi adolescenţii sunt mai impulsivi în luatul deciziilor şi în rezistenţa la tentaţii decât adulţii. În cadrul experimentului, 52 de persoane au avut scurte impulsuri magnetice aplicate peste anumite zone ale creierului, iar apoi au fost întrebaţi dacă preferă să primească 20 de dolari imediat sau peste două săptămâni. Toţi cei care au avut amplasate impulsuri magnetice pe partea stângă a creierului au răspuns că vor banii imediat.

În lucrarea sa, “Eul şi sinele”, Freud vede în actul criminal imaginea unui sentiment de vinovăţie tipic nevrozelor, rămăs în stare inconştientă şi anterior faptelor: “Constatarea că intensificarea acetui sentiment inconştient de vinovăţie poate face dintr-un om un criminal, a constituit o adevărată surpriză. Şi totuşi, faptul este neîndoielnic; la mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei”. Aşadar, criminalii nevrotici sunt aceia care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente, în aceste cazuri putându-se constata existenţa unui sentiment de vinovăţie însoţit de neliniştea pedepsei, criminalul nevrotic simţind pedeapsa ca pe o justificare morală, dar şi ca pe o autorizare la recidivă.

Bibliografie: 

1. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ediţia 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2011

2. http://www.livescience.com/8174-seat-temptation-brain.html