Imunitatea parlamentară – „mijloc de protecţie” versus „măsură abuzivă”

În contextul actual, având în vedere evenimentele ce au loc pe scena politică românească, conceptul de „imunitate parlamentară” a devenit subiectul unor numeroase dispute de ordin politic, constituţional şi democratic. De aceea, este necesară explicarea noţiunii de imunitate, tocmai pentru a pune capăt controverselor care susţin eliminarea imunităţii, văzută ca pe o „ măsură abuzivă” ce face o delimitare netă între parlamentari şi restul cetăţenilor.

Imunitatea parlamentarului reprezintă un mijloc de protecţie acordat reprezentanţilor poporului, cu scopul de a-i apăra pe aceştia împotriva eventualelor abuzuri, presiuni şi procese şicanatorii, îndreptate împotriva lor în exercitarea mandatului, având menirea de a garanta libertatea de exprimare şi protejarea lor împotriva urmăririlor judiciare abuzive. Imunitatea parlamentară poate fi exprimată prin două noţiuni juridice, şi anume: iresponsabilitate şi inviolabilitate.

În art. 72 alin (1) din Constituţia României, se prevede faptul că „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Textul constituţional garantează, astfel, libertatea de exprimare a parlamentarilor pe toată durata exercitării mandatului, evocând tocmai ideea de iresponsabilitate, posibilitatea pe care o au parlamentarii de a nu răspunde juridic pentru opiniile şi voturile exprimate în exercitarea mandatului.  Prin urmare, nu este vorba despre o sustragere de la răspunderea penală a parlamentarului sau de un privilegiu, ci doar de o  garanţie a exercitării mandatului, în calitatea sa de reprezentant al poporului.

Inviolabilitatea este reglementată în art. 72, alin (2) şi (3) din legea fundamentală a României, unde se statuează faptul că parlamentarii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. În alineatul (2) se instituie o garanţie de ordin constituţional şi procedural, în sensul că deputaţii şi senatorii răspund penal doar pentru faptele care nu au legătură cu opiniile sau cu voturile exprimate în exercitarea mandatului, dar măsurile de ordin penal (percheziţia, reţinerea, arestarea) pot fi luate numai cu încuviinţarea Camerei din care fac parte si numai după ascultarea lor. Este vorba, aşadar, despre o garantare a libertăţii individuale, parlamentarul nefiind exonerat de răspunderea penală, ci doar se prevede necesitatea încuviinţării Camerei din care face parte pentru a se verifica temeiul ce impune luarea măsurilor respective, evitându-se în acest fel urmăririle judiciare abuzive.

Alineatul (3) vine ca o excepţie de la prevederile alineatului (2) şi statuează faptul că „în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei”. În doctrină s-a susţinut că, prin dispoziţiile constituţionale care consacră faptul că „în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”, se încalcă art. 23, alin (2) din Constituţie care prevede că „percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai în cazurile şi procedura prevăzută de legea penală.

În concluzie, imunitatea parlamentară nu ar trebui să fie percepută ca o măsură abuzivă, de natură a contraveni principiilor democratice şi ale statului de drept. Aceasta reprezintă doar o măsură de garantare a exerciţiului parlamentarilor pe durata mandatului lor, fără însă a extinde această protecţie şi la faptele penale comise de parlamentari în afara mandatului, pentru care aceştia răspund ca orice cetăţean. Chiar Curtea Constituţională a României a decis prin Decizia nr. 799/ 2011 faptul că instituţia imunităţii „protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite asupra persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligatiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor”.

Bibliografie:

1. Instituţii politice, Ştefan Deaconu
2. Constituţia României
3. http://corneliuturianu.blogspot.ro/