Prezentul studiu își propune să identifice principalele repere juridice din materia inalienabilității voluntare, așa cum acestea s-au cristalizat sub imperiul Codului civil francez de la 1804 și al Codului civil român de la 1864. S-au identificat doar acele repere care au influențat în mod hotărâtor evoluția instituției avute în vedere.

Regimul juridic al inalienabilității voluntare în Codul civil francez de la 1804.

Sub imperiul Codul civil napoleonian de la 1804[1] inalienabilitatea voluntară nu a fost inițial reglementată, cu excepția unor aplicații particulare absolut excepționale, anume atunci când în mod expres era permisă substituția fideicomisară (art. 897 și 1048-1074 din Codul civil francez), cazuri care nu au fost însă preluate și de Codul civil român de la 1864.

În epoca adoptării Codului civil francez, reacția legiuitorului la multiplele limitări ale circulației bunurilor a fost atât de pronunțată încât nu s-a admis la nivel legislativ nicio derogare de la principiul liberei circulații a bunurilor, chiar dacă afirmarea în mod absolut a acestuia intra în conflict cu principiul libertății de voință. Principalul motiv l-a constituit reticența legiuitorului privind reapariția bunurilor de mână moartă care s-au constituit în perioada Vechiului Regim ca o veritabilă piedică în calea circuitului juridic civil și una dintre plăgile economiei franceze a secolului XIX[2]. S-a considerat, prin urmare, că dreptul de a dispune în mod liber de bunuri este de ordine publică, și că stipularea inalienabilității, fiind dăunătoare economiei naționale nu este posibilă decât în cazurile prevăzute de lege. Un alt argument a constat în aceea că lipsirea dreptului de proprietate de principalul său atribut (dispoziția juridică, ius abutendi) va da naștere unui nou drept real, neprevăzut de lege și, în consecință, inadmisibil[3]. După cum vom vedea, la o asemenea concluzie a ajuns și o parte din vechea doctrină română formată sub imperiul Codului civil de la 1864.

Asupra concepției că facultatea de a dispune de un bun este de ordine publică se pare că s-a oprit cea mai influentă parte a doctrinei franceze a vremii, care a concluzionat că, în raport de caracterul de ordine publică al acestei posibilități a titularului dreptului de proprietate, la ea nu se poate renunța, de regulă, nici prin convenție[4]. Se pare că, în opinia autorilor vremii, crearea unor inalienabilități prin simpla voință a unei persoane, amintește, prin efectele sale, de vechile servituți medievale[5], care nu ar mai fi fost de dorit să fie reinstituite. Cu toate acestea, la momentul adoptării Codului civil român de la 1864, jurisprudența formată sub imperiul Codului civil francez procedase deja la o reevaluare a chestiunii inalienabilității voluntare, în sensul că autoriza în anumite limite existența acesteia[6], fapt care arată că temerile legiuitorului francez au fost neîntemeiate, dar legitime prin raportare la situația politico-economică a vremurilor.

Condițiile recurente pe care practica judiciară franceză le-a identificat și care s-au perpetuat mai bine de 200 de ani, fiind preluate chiar și de Noul Cod civil, dar și de alte legislații moderne, au fost existența unui interes serios și legitim în stipularea clauzei și caracterul vremelnic al acesteia. Condițiile reținute de jurisprudența franceză (cu precădere de Curtea de Casație a Franței) a secolului XIX vor fi, după cum urmează să vedem, preluate de doctrina română a vremii și însușite în mod corespunzător și de practica judiciară națională. Spre exemplu, așa cum s-a reținut în jurisprudența franceză aferentă Codului civil de la 1804, în ceea ce privește interesul legitim, acesta ar putea consta în dorința înstrăinătorului nud proprietar al unui drept de uzufruct de a trata pe viitor cu același uzufructuar, ori a testatorului sau donatorului unui bun de a se asigura că bunul dobândit de cel gratificat prin testament sau donație rămâne în patrimoniul acestuia cel puțin o vreme (desigur, este vorba despre gratificatul considerat de testator sau de donator prodiguu)[7]. Exemplul donatarului prodiguu este clasic și întemeiază concluzia că originea clauzei de inalienabilitate ca mecanism juridic de indisponibilizare a unui bun rezidă (cel puțin într-un stadiu incipient) în conceptul de liberalitate. Totuși, așa cum am amintit și așa cum jurisprudența a reținut, s-a admis includerea clauzei și în contracte care nu au ca obiect gratificarea unei persoane.

Sub influența jurisprudenței amintite și devenite punct de referință, legiuitorul francez a consacrat posibilitatea indisponibilizării unui bun pe calea stipulării unei clauze de inalienabilitate voluntară prin introducerea art. 900-1 și 900-8 în Codul civil francez[8], însă numai în materia donațiilor și a legatelor, materii asupra cărora statuaseră deja Curtea de Casație și doctrina vremii. Pragmatismul juridic nu a impus însă interpretarea normelor evocate per a contrario, în sensul de a recunoaște posibilitatea instituirii unor clauze de inalienabilitate doar în materia donațiilor sau prin dispoziții testamentare (legate), apreciindu-se că astfel de clauze sunt admisibile chiar și în contractele cu titlu oneros, chiar dacă practica a arătat că au fost folosite cu precădere în materiile amintite[9].

Vom concluziona, așadar, că doctrina și pratica judiciară franceză a secolului XIX au fost reticente în a îmbrățișa mecanismul juridic al inalienabilității voluntare, având ca principală rațiune faptul că reapariția bunurilor de mână moartă care au copleșit circuitul civil era total indezirabilă la acel moment. Cu toate acestea, mai întâi pe cale jurisprudențială, iar mai apoi chiar printr-o intervenție legislativă, inalienabilitățile voluntare au fost permise, în limitele indicate în general de doctrina civilă franceză și cu respectarea acelorași condiții care au stat și la baza reglementărilor moderne: interesul serios și legitim în stipularea clauzei și vremelnicia acesteia, în sensul de existență limitată în timp.

Regimul juridic al inalienabilității voluntare în Codul civill de la 1864.

În lipsa unei prevederi legale exprese, sub imperiul codului civil de la 1864[10], opiniile în privința inalienabilității voluntare au fost dintre cele mai variate și au oscilat de la recunoașterea inalienabilității voluntare doar în mod excepțional, până la posibilitatea stipulării unei clauze de inalienabilitate în orice act juridic, cu respectarea condițiilor de validitate deja cristalizate în doctrina și în jurisprudența franceză.

Unii autori, opinând că puterea de a înstrăina un bun este un atribut esențial al proprietății sau chiar un atribut inerent noțiunii de patrimoniu, au considerat că inalienabilitatea nu poate să existe decât în cazurile îngăduite sau prescrise de lege[11]. Concluzia logică a acestei aserțiuni a fost cea împărtășită și de doctrina franceză în stadiul său incipient, și anume că facultatea de a înstrăina un bun este de ordine publică, iar libertatea de circulație a bunurilor se află într-o relație de proporționalitate directă cu interesele economice generale. Mai mult, caracterul esențialmente alienabil al drepturilor reale (și al drepturilor patrimoniale în general), a întemeiat și opinia că o operațiune prin care se instaurează inalienabilitatea trebuie privită ca fiind ilicită[12]. Oricum, în opinia autorului citat, inalienabilitatea nu poate fi decât vremelnică, concluzie cu care suntem, în principiu, de acord. Nu putem fi însă de acord cu o susținere distinctă, și anume aceea că inalienabilitatea trebuie să fie neapărat relativă, adică să existe numai cu privire la raporturile dintre anumite persoane ori dintre anumite categorii de persoane. Considerăm că, în acest caz, se confundă inalienabilitatea privită ca procedeu juridic care conduce la o indisponibilizare in rem a bunurilor cu o obligație personală de a nu înstrăina sau chiar cu o eventuală incapacitate a persoanelor. În orice caz, chiar și sub imperiul Codului civil de la 1864, inalienabilitatea convențională nu s-a confundat (întotdeauna[13]) nici cu o obligație personală de a nu face, iar nici cu o incapacitate a dobânditorului unui bun afectat astfel de o astfel de inalienabilitate.

Desigur, așa cum s-a reținut în doctrină, alienabilitatea unui bun este adesea anihilată prin incapacitatea proprietarului[14], cum este spre exemplu cazul incapabililor ale căror bunuri, deși nu sunt lovite de inalienabilitate, nu pot fi înstrăinate de către aceștia în nume propriu. Cea mai elocventă distincție este făcută în opera citată anterior și constă, în principal, în faptul că, în vreme ce inalienabilitatea privește calitatea unui bun de a nu putea fi înstrăinat, incapacitatea privește imposibilitatea unei persoane determinate de a încheia acte juridice în nume propriu. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care diferitele interdicții speciale în materia înstrăinării nu au fost analizate de doctrina vremurilor prin raportare la drepturile reale, ci prin raportare la incapacitatea persoanelor. Tot această aserțiune întemeiază și opinia conform căreia, chiar și sub imperiul Codului civil de la 1864, clauza de inalienabilitate avea ca efect indisponibilizarea reală a bunului, cu toate că natura acesteia a fost deseori contestată ori a făcut obiectul dezbaterilor juridice.

Autorul mai sus citat[15] nu consideră întemeiată nici jurisprudența care recunoaște validitatea clauzelor de inalienabilitate atunci când există un interes vădit al dobânditorului unui bun, cu excepția situațiilor când o astfel de inalienabilitate s-ar concretiza în limitarea puterilor reprezentantului unui incapabil. Este cazul dobânditorului minor sau persoană juridică care este beneficiarul unor acte juridice cu titlu gratuit. În orice caz, se consideră, în susținerea acestei opinii, că inalienabilitatea se constituie într-o îngrădire fie a puterilor reprezentantului minorului, fie a puterilor organului persoanei juridice, îngrădire care este imposibil de ridicat altfel decât prin voința transmițătorului sau prin lege[16]. După cum am arătat, în situația aceasta nu este vorba de o îngrădire a puterilor unei persoane care acționează în calitate de reprezentant, întrucât o asemenea îngrădire nu ar putea fi decât rezultatul unei incapacități (care nu poate fi creată prin voința unei persoane) ori al unei limitări exprese din partea celui reprezentat (în ipoteza în care ar exista un contract de mandat).

În ceea ce-i privește pe alți autori[17], inalienabilitatea poate rezulta nu numai din lege sau din permisiunea expresă a legii, ci și din convenția părților, chiar în absența oricărui text legal care să o permită în mod expres. Se pare că aceasta a fost opinia majoritară sub imperiul Codului civil de la 1864, iar în continuare ne vom referi la ea, după ce vom arăta care a fost singurul caz de inalienabilitate recunoscut expres de lege.

În privința inalienabilității recunoscute de lege, ea a fost admisă în cazul regimului dotal (art. 1248 C.civ. 1864) care presupunea că imobilele dotale are femeii erau, ca urmare a unei interpretări a voinței părților, inalienabile.

Ca un răspuns la temerile privitoare la acumularea bunurilor de mână moartă, s-a considerat în doctrină că jurisprudența care validează, în limitele ce urmează a fi arătate, inalienabilitatea voluntară trebuie aprobată[18]. Printre argumentele care au stat la baza acestei opinii a fost și faptul că, nicăieri în Codul civil de la 1864 nu a existat o dispoziție expresă care să interzică stipularea unui asemenea mecanism. Se pare că s-a acceptat ca judecătorii să decidă în mod suveran existența interesului care rezidă în stipularea clauzei, dar și să examineze caracterul vremelnic al acesteia, prin raportare chiar la acest interes, dar urmărind îndeaproape respectarea dezideratului ordinii publice. Evident, nici sub imperiul Codului civil de la 1864 nu era de dorit ca, prin stipularea unor clauze de inalienabilitate neîntemeiate pe un interes legitim, să se ajungă la blocarea circuitului juridic civil.

Urmează să detaliem în cele ce urmează care sunt condițiile restrictive în care mecanismul clauzei de inalienabilitate a fost permis și recunoscut de jurisprudența formată sub imperiul Codului civil de la 1864. Menționăm și faptul că, inalienabilitatea s-a constituit sub imperiul Codului civil de la 1864 ca o veritabilă excepție de la circulația bunurilor și, ca atare, ea putea exista numai în limitele și în condițiile ce urmează a fi arătate, care nu puteau fi sub nicio formă interpretate extensiv.

În primul rând, inalienabilitatea nu poate fi perpetuă, nedefinită ori excesiv de lungă, deoarece aceasta ar fi contrară interesului general[19]. Se admite, așadar, că o clauză de inalienabilitate perpetuă ar fi lovită de nulitate absolută[20]. Este recunoscută, totuși, posibilitatea stipulării unei clauze de inalienabilitate pe durată nelimitată atunci când, bunul care urmează să fie astfel indisponibilizat, este donat unei fundații, adică unei persoane juridice cu scop de binefacere[21]. S-a apreciat că în acest caz, interesul general nu mai este înfrânt, de vreme ce fundațiile sunt perpetue prin natura lor și sunt create în scop de binefacere. Există totuși neclarități cu privire la caracterul vremelnic al inalienabilității, în sensul că doctrina și jurisprudența nu au putut identifica decât aplicații particulare ale acestui caracter, iar nu și o regulă generală în materie.

Astfel, în vreme ce Curtea de Casație din Franța a considerat că o clauză stipulată pe durata vieții proprietarului este perpetuă, jurisprudența creată în România sub imperiul Codului civil de la 1864 a admis posiblitatea indisponibilizării unui bun pe durata vieții legatarului ori a donatarului[22].

În al doilea rând, pentru ca inalienabilitatea să fie permisă, aceasta trebuie să fie justificată de un interes serios și legitim. Condiția interesului serios și legitim este satisfăcută în mod cert atunci când interesul urmărit este unul general; cu alte cuvinte, în materia fundațiilor, inalienabilitatea ar fi întotdeauna legal stipulată atunci când bunurile donate capătă afectațiunea specifică scopului de binefacere[23].

O ipoteză particulară în care interesul serios și legitim a fost constatat, este cea a legatarului minor, care, pentru a fi mai bine protejat împotriva deciziilor nesăbuite pe care le-ar putea lua, este ținut prin acceptarea moștenirii testamentare de o clauză de inalienabilitate care indisponibilizează bunurile astfel dobândite de la de cuius. Tot astfel, s-a recunoscut că există un interes serios și legitim chiar în persoana alienatorului însuși. Este cazul vânzătorului care își rezervă opțiunea de a răscumpăra și care dorește să păstreze bunul în patrimoniul dobânditorului pentru a nu fi pus în situația de a nu mai putea dobândi proprietatea asupra bunului transmis.

Tot ca o aplicație particulară în materia interesului serios și legitim, s-a reținut că este valabilă și clauza de inalienabilitate stipulată pentru a-l proteja pe donatorul care și-a rezervat dreptul de uzufruct asupra bunului donat. Rațiunea constă în faptul că donatorul este direct interesat să păstreze bunul în patrimoniul donatarului, pentru a nu fi pus în situația de a intra în raporturi juridice cu alte persoane[24].

S-a reținut în jurisprudență ca fiind valabilă și clauza de inalienabilitate stipulată pentru pentru a păstra bunul donat în patrimoniul donatarului până la data când devine major, dar și clauza stipulată pentru a indisponibiliza temporar un bun donat până la data când donatarul își îndeplinește o obligație, fie chiar față de donator (donație cu sarcină), fie față de o terță persoană astfel gratificată de donator, pe tot timpul cât durează executarea acelei obligații[25].

Vom concluziona în privința acestor aspecte că, deși prin voința omului un bun nu poate fi declarat, în principiu, inalienabil, întrucât o stipulație care ar avea un asemenea efect ar fi contrară principiului liberei circulații a bunurilor, dar și dreptului proprietarului de a dispune în mod liber de bunul său (ca atribut specific și inerent dreptului de proprietate privată, dar și celorlalte drepturi reale), un asemenea mecanism nu poate fi invalidat atunci când există un interes serios și legitim al unei persoane, iar stipulația[26] nu va produce efecte perpetue. Așa cum am văzut, concluzia a fost pe deplin împărtășită de majoritatea autorilor din vremea Codului civil de la 1864, dar și de jurisprudența formată sub imperiul acestuia.

Pornind așadar de la premisa că mecanismul inalienabilității voluntare a fost permis, cu limitele arătate mai sus, urmează să procedăm la o scurtă analiză a efectelor clauzei de inalienabilitate valabil stipulate, precum și la sancțiunea acesteia, în legătură cu care se pare că au existat câteva opinii diferite în doctrină, dar și în jurisprudență.

Într-o primă opinie[27] se afirmă că încălcarea unei interdicții de a nu înstrăina nu poate fi sancționată decât prin intermediul rezoluțiunii înstrăinării inițiale (sau al revocării donației inițiale), împreună cu acordarea de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației de a nu înstrăina. Se pare că o asemenea soluție lasă nerezolvată problema când interesul în stipularea inalienabilității aparține dobânditorului bunului, caz în care rezoluțiunea sau revocarea are ca efect reîntoarcerea bunului în patrimoniul transmițătorului, lucru care nu este dezirabil și nici conform cu voința inițială. Totuși, în opinia autorului citat, sancțiunea anulării actului încheiat cu nerespectarea clauzei (soluție propusă, după cum vom vedea de alți autori) nu este întemeiată, deoarece nulitatea nu poate fi instituită prin voința părților, ci doar prin dispoziția legii. Se admite totuși sancțiunea nulității în cazul bunurilor declarate de lege inalienabile[28], dar aceste bunuri depășesc sfera inalienabilității voluntare și nu urmează a fi tratate în această lucrare.

Mai mult, în opinia autorului citat, nici măcar sancțiunea rezoluțiunii/revocării actului inițial de înstrăinare nu prezintă întotdeauna avantaje practice, deoarece terțul dobânditor poate invoca în materie de bunuri mobile dobândirea proprietății prin posesia de bună-credință (art. 1909 C.civ. 1864) și în materie de bunuri imobile uzucapiunea.

Având în vedere aceste inconveniente evidente, se pare că soluția găsită a fost acceptarea anulabilității actului încheiat cu nerespectarea clauzei de inalienabilitate[29]. În principiu, temeiul unei asemenea acțiuni în anulare este următorul: clauza de inalienabilitate creează în patrimoniul celui ținut de aceasta o obligație de a nu face, al cărei beneficiar este transmițătorul, iar potrivit art. 1067 C.civ., creditorul poate solicita nimicirea actului făcut cu nerespectarea obligațiunii de a nu face[30]. Soluția a fost criticată în doctrina mai recentă[31], pe motivul că prevederile amintite nu se pot aplica deoarece este vorba de două câmpuri distincte de aplicare: nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, pe când executarea silită a obligațiilor privește un act juridic încheiat în mod valabil, dar neexecutat. Prin urmare, sancțiunea nulității nu ar putea fi incidentă în această situație. Dar, chiar și din aplicarea acestei soluții rezultă mai multe inconveniente de ordin practic.

Atunci când interesul în stipularea clauzei este al înstrăinătorului[32], chiar acesta este titularul acțiunii în anulare care poate fi exercitată împotriva dobânditorului, iar situația nu ridică probleme suplimentare. Desigur, acțiunea va putea fi introdusă și de moștenitorii acestuia.

De asemenea, nu ridică probleme inalienabilitatea stipulată în interesul unei terțe persoane, când titularul acțiunii în anulare va fi chiar acea persoană, acțiunea putând fi exercitată și de moștenitorii săi.

Probleme apar în situația destul de frecventă când inalienabilitatea a fost stipulată chiar în favoarea dobânditorului (cumpărător ori gratificat). În acest caz, urmând raționamentul logic conform căruia titularul interesului este titularul acțiunii, această persoană ar urma să poată exercita acțiunea în anularea actului încheiat (chiar de către aceasta) cu un terț.

Cel puțin două probleme se nasc în această situație.

În primul rând, dobânditorul se află în culpă în ceea ce privește înstrăinarea la care a consimțit, iar pentru a exercita acțiunea în anulare el ar trebui să își invoce propria culpă, ceea ce ar fi contrar principiilor fundamentale de drept material și procesual[33]. În al doilea rând, acțiunea sa este paralizată de obligația de garanție pe care o are față de cel căruia i-a înstrăinat dreptul și care îl împiedică la provocarea unei evicțiuni. Rezolvarea propusă de doctrină[34] a fost de a recunoaște donatorului posibilitatea introducerii unei astfel de acțiuni în anulare, împotriva dobânditorului subsecvent și în beneficiul dobânditorului inițial[35]. Se pare că, deși echitabilă, soluția a fost respinsă de jurisprudența franceză, care a acordat calitate procesuală activă în această acțiune chiar beneficiarului clauzei și a negat-o celui care a transmis inițial dreptul în cauză.

Pe lângă soluțiile amintite a mai fost propusă, așa cum am văzut, și soluția conform căreia inalienabilitatea creează o incapacitate specială a celui ținut la respectarea ei. Așa cum am afirmat și mai sus, considerăm că o asemenea soluție nu este corectă, de vreme ce incapacitățile nu pot fi create prin voința părților.

Doctrina[36], examinând natura clauzei de inalienabilitate a propus și teza conform căreia aceasta este o condiție rezolutorie a vânzării, atunci când este stipulată într-un contract de vânzare. Soluția nu s-a bucurat totuși de recunoaștere jurisprudențială și apare ca fiind dezavantajoază atunci când inalienabilitatea a fost stipulată în interesul dobânditorului. Într-adevăr, în o asemenea ipoteză, ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii, bunul se va întoarce în patrimoniul transmițătorului (vânzătorului), ceea ce nu a fost în intenția părților, de vreme ce vânzătorul a urmărit păstrarea bunului în patrimoniul succesorului său în drepturi.

În legătură cu inalienabilitatea unui bun, aceasta atrage în mod logic și imposibilitatea creditorilor de a-l urmări, adică insesizabilitatea acestuia. Așa cum s-a reținut în doctrină[37], inalienabilitatea fără insesizabilitate ar fi iluzorie. Practic, dacă insesizabilitatea nu ar exista, inalienabilitatea ar putea fi ocolită de un creditor care, urmărind bunul și executându-l silit, ar putea să îl vândă, adică să încalce inalienabilitatea.

În ceea ce privește raportul dintre inalienabilitate și alte acte, se afirmă că inalienabilitatea are caracter de excepție, prin raportare la regula generală a liberei dispoziții juridice și trebuie interpretată în mod restrictiv. Spre exemplu, dacă în legătură cu un bun se stipulează inalienabilitatea, bunul va putea totuși să fie ipotecat, iar asupra lui se vor putea constitui și alte drepturi reale, cum ar fi uzufructul[38]. Rămâne totuși discutabil dacă cel ținut de inalienabilitate va putea dezmembra dreptul pe care l-a dobândit astfel. Considerăm că, o asemenea dezmembrare ar fi posibilă numai în măsura în care nu contravine interesului serios și legitim care a stat la baza stipulării clauzei de inalienabilitate și nu conduce la eludarea acesteia. În concluzie, argumentul este întemeiat, dar numai în măsura în care printr-o asemenea dezmembrare nu s-ar ajunge la o eludare mascată a clauzei de inalienabilitate ori la o încălcare a interesului serios și legitim care a întemeiat recurgerea la mecanismul clauzei de inalienabilitate.

Vom concluziona spunând că stipularea unei clauze de inalienabilitate era permisă sub imperiul Codului civil de la 1864, cu îndeplinirea cumulativă a două condiții: pe de o parte aceasta să fie vremelnică, adică să nu aibă o durată nelimitată sau nerezonabilă prin raportare la scopul urmărit în stipularea acesteia, iar pe de altă parte să existe un interes serios și legitim al stipulantului care să justifice indisponibilizarea. Cât privește sancțiunea nerespectării clauzei de inalienabilitate, doctrina și jurisprudența au oferit soluții variate, cum ar fi anularea, rezilierea sau rezoluțiunea actului juridic inițial ori a actului juridic subsecvent.

[1] Codul civil francez a fost promulgat la 21 martie 1804 de Napoléon Bonaparte și a fost realizat în vremea Primului Imperiu Francez. După cum vom vedea, multe dintre sistemele moderne de drept fie au copiat, fie au împrumutat ideologia legiuitorului francez de secol XIX. Nu a făcut excepție de la această regulă nici legiuitorul român care, în 1864 a preluat o bună parte din soluțiile avansate de Codul civil francez.

[2] Pentru detalii, C. Hamangiu, I. R. Bălănescu, A. Băicoianu – Tratat de drept civil român, București, 2002, Ed. All Beck, p. 57.

[3] Ibidem, p. 57.

[4] Pentru această concepție, a se vedea C. Aubry, C. Rau – Cours de droit civil français: d’après la méthode de Zachariae, Tome 2, Ed. Marchal & Billard, Paris, 1935, pp. 255-256.

[5] Pentru această expunere, dar și pentru o serie de alte lucrări care tratează în detaliu subiectul, a se vedea I.F. Popa în Moarcăş, Ana Claudia (pref.). Popescu, Corneliu-Liviu (pref.) – In honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop.

[6] Pentru o parte din această jurispudență, a se vedea Journal du Palais, Jurisprudence française, Tome II de 1844, 1^re édition, 1844 p. 15.

[7] Pentru aceste exemple, a se vedea Fl.-A. Baias, E. Chelaru, I. Macovei, R. Constantinovici (coord.) – Noul Cod civil. Comentariu pe articole, E. Chelaru – comentariul art. 629, p. 688, apud. J. Carbonier – Droit civil. Les biens. Monaie, immeubles, meubles, ed. a 10-a, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1980, p. 128-129.

[8] Cele două articole au fost introduse prin Legea nr. 71-526 din 3 iulie 1971, publicată în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze din 6 iulie 1971, p. 6572.

[9] Pentru detalii, a se vedea Valeriu Stoica, Clauza voluntară de inalienabilitate, în RRDP 1/2013, p.1.

[10] Codul civil român de la 1864 a fost elaborat inițial de Guvernul Mihai Kogălniceanu sub domnia lui Al. I. Cuza, având ca principală sursă de inspirație Codul Civil francez, luându-se în considerare și modificările aduse acestuia de-a lungul celor aproximativ 60 de ani de existență. Codul civil a fost promulgat în anul 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865.

[11] Pentru această opinie, a se vedea Matei B. Cantacuzino – Elementele dreptului civil, București, 1998, Ed. ALL Educational, p. 138.

[12] Ibidem, p. 138.

[13] Deoarece, așa cum vom vedea, au exista opinii doctrinare în susținerea tezei conform căreia inalienabilitatea voluntară dă naștere unei obligații personale de a nu face care întemeiază dreptul creditorului acesteia de a distruge ceea ce s-a făcut cu nerespectarea obligației.

[14] Pentru această opinie, a se vedea C. Hamangiu, I. R. Bălănescu, A. Băicoianu, op. cit., p. 56.

[15] Supra, nota 12.

[16] Matei B. Cantacuzino, op.cit., p. 138-139.

[17] C. Hamangiu, I. R. Bălănescu, A. Băicoianu, op cit., p. 56-58.

[18] Ibidem, p. 57.

[19] Ibidem, p. 57, Francisc Deak – Tratat de drept civil: contractele speciale, Ed. a III-a, București, 2001, Ed. Universul Juridic, p. 51.

[20] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu – Dreptul civil: dreptul de proprietate și alte drepturi reale, București, 1998, Editura Actami, p. 246.

[21] C. Hamangiu, I.R. Bălănescu, A. Băicoianu, op. cit., p. 56; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 247.

[22] Pentru acestă jurisprudență, C. Hamangiu, I.R. Bălănescu, A. Băicoianu, op. cit., p. 56.

[23] În doctrină se oferă ca exemplu cazul în care donatorul donează anumite bunuri pentru constituirea și conservarea fondului unui spital, caz în care interesul general (și, pe cale de consecință, serios și legitim) există fără putință de tăgadă.

[24] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 247.

[25] Ibidem, p. 246.

[26] Clauza de inalienabilitate a fost denumită în doctrină și pactum de non alienando.

[27] Francisc Deak, op. cit., p. 53.

[28] Ibidem, p. 53, nota 1.

[29] Pentru dezvoltările și fundamentele acestei soluții, a se vedea C. Hamangiu, I.R. Bălănescu, A. Băicoianu, op. cit., pp. 59-61; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., pp. 247-248.

[30] C. Hamangiu, I.R. Bălănescu, A. Băicoianu, op. cit., p. 60; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 249.

[31] C. Zamșa în Moarcăş, Ana Claudia (pref.). Popescu, Corneliu-Liviu (pref.) – In honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, pp. 220-232.

[32] Este cazul proprietarului care își rezervă un drept de uzufruct asupra bunului și dorește să îi interzică nudului proprietar înstrăinarea pentru a nu fi nevoit să intre în raporturi juridice cu terți.

[33] Nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

[34] C. Hamangiu, I.R. Bălănescu, A. Băicoianu, op. cit., p. 60.

[35] Cel gratificat sau cel care a cumpărat.

[36] C. Zamșa, op. cit., p. 222.

[37] C. Hamangiu, I.R. Bălănescu, A. Băicoianu, op. cit., p. 61.

[38] Ibidem, p. 61.