Incompatibilitatea absolută în lumina Noului Cod de Procedură Civilă

Orice discuție referitoare la incompatibilitatea judecătorului[1] în sistemul român de drept[2] are în mod necesar ca punct de plecare art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială[…]”. Pentru a asigura respectarea acestui drept fundamental al omului, în dimensiunea lui referitoare la obiectivitatea judecății, legiuitorul român a reglementat cazurile de incompatibilitate a judecătorului prin intermediul unor norme imperative, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității[3] hotărârii pronunțate în cauză.  Prezentul articol urmează să analizeze doar cazurile de incompatibilitate absolută, prevăzute art. 41 NCPC, care are următorul conținut:

(1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare.

(2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.

Pornind de la textul de lege menționat, pot fi identificate 3 cazuri în care judecătorul este incompatibil și anume:

  1. Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași cauză în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire;
  2. Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină după trimiterea cauzei spre rejudecare;
  3. Nu poate lua parte la judecată judecătorul care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză.

Primul caz de incompatibilitate a fost instituit cu scopul de a-l împiedica pe judecător să verifice, în cadrul căilor de atac în reformare ori de retractare, legalitatea sau temeinicia propriei hotărâri.

Înainte de toate, trebuie precizat că, spre deosebire de vechea reglementare, NCPC a extins incompatibilitatea și cu privire la încheierile interlocutorii[4] prin care se tranșează chestiuni litigioase de drept care leagă instanța.

În al doilea rând, se impune a fi analizată semnificația sintagmei „hotărâre prin care s-a soluționat cauza”. O parte a doctrinei susține că legiuitorul a avut în vedere doar ipoteza în care judecătorul s-a pronunțat asupra fondului cauzei, iar nu și ipoteza în care judecătorul s-a pronunțat asupra unei  excepții de procedură. Unul dintre argumentele aduse în vederea susținerii acestui punct de vedere rezultă din interpretarea sistematică a art. 480 alin. (3) și a art. 501 alin. (1)- având în vedere că soluțiile date de intanța de apel sau de instanța de recurs sunt obligatorii pentru judecătorul fondului, acesta ar fi în imposibilitatea de a repune în discuția părților chestiunea care a format obiectul excepției de procedură în legătură cu care instanța de control a decis că a fost soluționată greșit.

La antipodul acestei interpretări se află o alta, potrivit căreia judecătorul este incompatibil nu numai dacă s-a pronunțat asupra fondului, ci și dacă a soluționat o excepție de procedură. Argumentul pe care se fundamentează această interpretare este că textul de lege nu face nicio distincție, astfel încât își găsește pe deplin aplicabilitatea adagiul latin Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

De asemenea, cazul de incompatibilitate în discuție se referă și la ipoteza în care judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza este sesizat cu o cerere de revizuire sau cu o contestație în anulare împotriva propriei hotărâri. Această ipoteză nu a fost reglementată de Codul de Procedură Civilă din 1865, însă includerea sa în noua reglementare este legitimă, având în vedere că asupra judecătorului chemat să judece într-o cale extraordinară de atac în retractare planează suspiciunea că nu va proceda la retractarea propriei hotărâri.

Al doilea caz de incompatibilitate vizează situația în care judecătorul a cărui hotărâre a fost anulată sau casată este chemat să rejudece fondul. În doctrină s-a arătat că acest caz de incompatiblitate se referă doar la casarea cu trimitere întrucât numai atunci judecătorul este pus în ipostaza de a judeca o cauză asupra căreia deja s-a pronunțat. Însă, s-a exprimat și opinia contrară, în sensul că incompatibilitatea poate exista și atunci când este vorba despre casarea cu reținere. Un exemplu în acest sens este dat de ipoteza în care un judecător a cărui hotărâre a fost casată sau recurată avansează la instanța de recurs, urmând să facă parte din completul care va rejudeca fondul.

Ultimul caz de incompatibilitate vizează identitatea, în aceeași cauză, dintre judecător și una dintre persoanele enumerate la art. 41 alin. (2) NCPC, ceea ce în mod firesc va conduce la suspiciunea că obiectivitatea judecătorului ar putea fi afectată.

În cazul în care judecătorul a avut calitatea de martor ori de expert în aceeași cauza, incompatiblitatea rezidă din faptul că judecătorul a lua cunoștință de elementele cauzei prin alte modalități decât cele pe care legea le permite și anume aprecierea probelor.

În literatura de specilitate s-a arătat că judecătorul nu se va afla în cazul de incompatibilitate aflat în discuție dacă doar a fost citat în calitate de martor, fiind necesar ca el să fi fost efectiv audiat în această calitate. De asemenea, s-a considerat că judecătorul ascultat la martor în cadrul procedurii de asigurare a probelor pe cale principală nu va putea judeca litigiul în care declarația sa va fi unul dintre mijloacele de probă.

Celelalte ipoteze avute în vedere de art. 41 alin. (2) NCPC presupun în mod necesar ca judecătorul să își fi îndeplinit efectiv atribuțiile de expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în cauza care îi este dedusă spre judecare.

În ceea ce privește invocarea incompatibilității absolute, art. 45 NCPC prevede: În cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii.

Formularea imperativă a textului de lege citat conduce la concluzia că, indiferent de faptul că judecătorul incompatibil nu s-a abținut și nu a fost recuzat, hotărârea pronunțată de acesta va fi lovită de nulitate absolută (conform art. 174 alin. (2)). Cu toate acestea, art. 45 NCPC, teza a doua, sugerează că nulitatea nu este una de drept. Astfel, dacă incompatibilitatea nu a fost invocată( toate căile procedurale prin care putea fi invocată epuizându-se), nulitatea hotărârii va fi definitiv acoperită.

În concluzie, reglementarea cazurilor de incompatibilitatea, precum și a sancțiunilor incidente în caz de încălcare a normelor referitoare la aceasta reprezintă o garanție a respectării dreptului fundamental la un proces echitabil, prevăzut atât în Convenția Europeană a Dreptuilor Omului (art.6), cât și în Noul Cod de Procedură Civilă (art.6).

 

 

[1] Incompatibilitatea poate viza și alți participanți la procesul civil și anume: procurorul, magistratul-asistent, asistenTul judiciar și grefierul. Acești participanți nu se pot însă găsi niciodată în cazul de incompatibilitate de la art. 41 alin. (1) sau în cazul de incompatibilitate de la art. 42 alin. (1) pct. 1.

[2] Pentru cazurile de incompatibilitate a judecătorului în procesul penal, a se vedea art. 64 NCPP.

[3] Nulitatea poate fi absolută sau relativă, după cum au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la incompatibilitatea de ordine publică( absolută) sau cele referitoare la incompatibilitatea de ordine privată (relativă).

[4] Incompatibilitatea nu vizează însă și încheierile preparatorii.

 

Surse:

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 63-71

V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de Procedură Civilă comentat și adnotat, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 147-150, p. 161

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment