Infracţiunea continuată şi personalitatea răspunderii penale

În cadrul unității legale de infracțiuni, mai exact, în ceea ce privește infracțiunea continuată există, în opinia noastră, o încălcare a principiului personalității răspunderii penale astfel că, spre deosebire de civil unde răspunderea poate fi obiectivă, sens în care poate fi angajată răspunderea pentru fapta altei persoane, pe tărâmul penalului nu se poate angaja răspunderea penală pentru fapta altuia.

Conform art. 15 alin. (2) din Codul Penal, ”infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”, sintagmă care reliefează faptul că o persoană răspunde pentru infracțiunea săvâșită de către aceasta, iar consecința neadaptării conduitei sale la regulile impuse într-o societate democratică va avea ca efect tragerea la răspunderea penală, astfel că sancționarea conduitei sale ilicite este imperios necesară având în vedere dezechilibrul pe care îl cauzează autorul acțiunii sau inacțiunii prin săvârșirea faptei socialmente periculoase. Totodată, sancționarea unei persoane are ca scop principal renunțarea făptuitorului la o atitudinea antisocială susceptibilă de a produce efecte negative în societate, iar pentru ca scopul pedepsei să fie îndeplinit și să producă efecte atât pentru infractor, cât și pentru societate, este necesar ca acestuia să i se aplice sancțiuni în concordanță cu ”tonul” faptei sale, aspect ce îl va ”constrânge” pe făptuitor să renunțe pe viitor la acțiuni/inacțiuni care îmbracă haina antisocială și dăunătoare și de a preveni săvârșirea altor astfel de acte de către destinatarii legii.

Legea penală intervine din punct de vedere cronologic ultima, dar această poziție nu indică lipsa de importanță a acesteia, ci faptul că existența ei este necesară doar atunci când este singura care are aptitudinea de a atinge scopul urmărit. [1]

Chiar dacă noua codificare a renunțat la prevederea anterioară care reglementa în mod expres scopul dreptului penal, respectiv: ”Legea penală apără, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și ordinea de drept” (art. 1 din Codul penal 1969), opinia este unanimă[2] în ceea ce privește faptul că vechea reglementare trăiește în noul ”trup” al codului penal, astfel că rămân în continuare la adăpostul creat de către legiuitor drepturile cele mai importante ale cetățenilor.

Pentru ca societatea să îmbrace ”veșmântul” armoniei este esențial ca legea să fie pusă în aplicare în condiții de legalitate, adică persoana să fie sancționată conform actelor săvârșite de către aceasta fiind supusă unei sancțiuni juste, astfel că pedeapsa la care este supusă trebuie să fie ”oglinda” faptelor sale prin care să se reflecte adevărul judiciar, nicidecum nu i se poate îngreuna situația doar prin prisma faptului că a săvârșit o faptă penală cunoscând că înlesnește o persoană cu antecedente penale sau care manifestă perseverență în derularea activităților infracționale.

În literatura de specialitate[3] este exprimată opinia conform căreia aplicarea pedepsei este eficientă atunci când aceasta își îndeplinește scopul (imediat/mediat), iar pentru ca scopul să fie realizat este necesară întrunirea câtorva condiții esențiale, cum ar fi: să fie personală – adică să fie suportată numai de cel vinovat de comiterea faptei prevăzute de legea penală; să fie adaptabilă – este necesară existența principiului proporționalității în raport de gradul de pericol; să fie aflictivă și moralizatoare – prin aplicarea pedepsei se urmărește încetarea activității infracționale, cât și îndreptarea conduitei făptuitorului; și să fie legală.

Dacă este să analizăm traseul creat în doctrină de instituția infracțiunii continuate o să remarcăm existența unor ”cratere” susceptibile de a provoca un dezechilibru substanțial în ceea ce privește legătura indisolubilă dintre fapta săvârșită și tragerea la răspundere penală, care, în opinia noastră, poate avea un efect nociv pe tărâm penal; urma lăsată de pașii infracționali se valorifică prin prisma legii, deoarece aceasta este singura care poate conduce la aflarea adevărului, bineînțeles atribuind în sarcina organelor competente apanajul de a analiza in concreto contribuția fiecăruia în acest drum infracțional, evaluare care atestă faptul că fiecare ”trecător” își creează propria sa urmă, semn că va plăti pentru distrugerile produse în drumul său, neputându-se suprapune urmele găsite.

Conform art. 35 alin. (1) din Codul penal ”Infracțiunea este continuată când o persoană săvâșește la diferite intervale de timp, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni”[4].

Această infracțiune se derulează în timp datorită acțiunii/inacțiunii făptuitorului, astfel că momentul consumării faptei se raportează la momentul săvârșirii celei de-a doua acțiuni/inacțiuni, iar momentul epuizării se situează la data săvârșirii ultimei acțiuni/inacțiuni.

Opinia exprimată în doctrină[5] preconizează că în sarcina unui participant la comiterea unei infracțiuni se va reține forma continuată a infracțiunii chiar și în situația în care acesta săvârșește un singur act de executare din cuprinsul infracțiunii, dacă acesta cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că autorul/coautorii au mai comis anterior alte acte de executare, realizând astfel că e incidentă o infracțiune cu caracter de continuitate, caracteristică ce sporește periculozitatea infracțiunii și a infractorului.

Spre exemplu, un complice care înlesnește o singură dată autorul în scopul obținerii unui succes în ceea ce privește activitatea infracțională, cunoscând faptul că acesta din urmă săvârșește activitatea în forma continuată, va fi tras la răspunderea penală raportat la prevederea sa, adică va răspunde pentru o complicitate în forma continuată, cu toate că a efectuat un act singular nesusceptibil, în opinia noastră, de a atrage reținerea complicității în forma continuată.

Din cuprinsul dispoziției legale reiese în mod indubitabil unitatea de subiect activ, ceea ce denotă faptul că este necesar pentru a întruni elementele unității legale de infracțiune ca aceeași persoană să realizeze acțiuni/inacțiuni, care fiecare în parte, să realizeze conținutul aceleiași infracțiuni, bineînțeles, că alături de autor poate participa și o altă persoană, însă și acesta trebuie să participe la o pluralitate de acțiuni/inacțiuni pentru a fi incidentă infracțiunea continuată, cerință ce trebuie să se extindă și asupra acestor persoane conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, pentru a putea fi tras la răspundere pentru infracțiunea mai sus menționată.

A nu respecta cerința de mai sus descrisă înseamnă a fi tras la răspunderea penală pentru fapta altuia, răspundere inexistentă pe tărâm penal, ceea ce atrage, de plano, încălcarea mai multor principii fundamentale care guvernează această ramură, între care, principiul caracterului personal al răspunderii penale.

Această opinie doctrinară nu este la adăpost de critici, prin urmare, apreciem că, nu se poate reține infracțiunea continuată în sarcina făptuitorului care participă la un singur act de executare aplicând prin analogie (în defavoarea participantului) instituția de la art. 50 Cod penal care are în custodie circumstanțele reale și care susceptibile de a se răsfrânge și asupra celorlalți participanți atunci când le-au cunoscut sau când puteau să le cunoască, într-adevăr, această prevedere a participantului face trimitere la elemente cu caracter obiectiv care vizează elementul material al infracțiunii și care face parte din conținutul constitutiv a faptei socialmente periculoase, nefiind pe tărâmul circumstanțelor reale care sunt, de asemenea, într-o relație intimă cu sintagma de „împrejurări obiective”, dar care se află la o mare distanță de elementul material al infracțiunii, pentru a putea fi aplicate.

Circumstanțele reale sunt elemente extrinseci în raport de norma de incriminare fiind imperios necesar ca acestea să nu se găsească în conținutul constitutiv al infracțiunii, ceea ce relevă faptul că inexistența acestora din conținutul normei nu atrage lipsa tipicității.

Dacă se va reține în sarcina complicelui forma continuată chiar dacă acesta participă în modalitatea înlesnirii autorului faptei la o singura acțiune doar prin simplul fapt că acesta cunoștea că autorul anterior intervenției sale a mai efectuat și alte acte specifice acestei infracțiuni s-ar încălca voința legiutorului care optează pentru o pedeapsă mai severă față de autorul/complicele/instigatorul, care la diferite intervale de timp și în baza unei rezoluții unice săvârșește acțiuni/inacțiuni, care fiecare în parte, realizează conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni; caracterul agravant al acestei infracțiuni își are izvorul tocmai în pluralitatea de acțiuni, în perseverența autorului, formă agravantă care este incompatibilă, din punctul nostru de vedere, cu săvârșirea unui episod singular care are capacitatea de a atrage răspunderea penală a făptuitorului pentru unitatea naturală de infracțiuni.

Dacă se încalcă condiția esențială a pluralității de acțiuni reținându-se unitatea legală de infracțiuni, cel în sarcina căruia nu este îndeplinită cerința va fi sancționat conform art. 49 Cod penal ”cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor”, sens în care dacă instanța optează pentru a majora maximul special prevăzut de lege cu 3 ani, respectiv cu o treime din acest maxim în cazul pedepsei amenzii față de autorul faptei care săvârșise anterior mai multe acte de executare, această pedeapsă majorată se va extinde în mod nelegal și față de participantul care participase doar la un singur episod, acesta ajungând să răspundă pentru mai multe acțiuni care aparțin altor persoane, fiind incidentă răspunderea obiectivă care atrage răspunderea pentru fapta altuia.

Reținerea în sarcina participantului a infracțiunii continuate, cu toate că acesta săvârșise un act singular, doar prin prisma faptului că participantul a prevăzut sau putea să prevadă că activitatea infracțională își va menține existența pentru o anumită perioadă de timp sau că este clădită dintr-o pluralitate de acțiuni produce consecințe directe asupra prescripției răspunderii penale, prescripției executării pedepsei și asupra termenului de reabilitare.

Cu această ocazie, întregul destin juridic dobândește valențe agravante susceptibile de a deturna scopul și voința legiutorului, fapt ce va conduce la un sfârșit tragic pentru un ”trecător ocazional” dar, care în același timp, îi va deschide acestuia poarta unui nou început de drum lung infracțional. De să te oprești din drum, dacă drumul întoarcerii este mai greu? (teoretic răspunsul pare simplu, dar practic răspunsul se poate rătăci).

Făcând un popas la instituția prescripției răspunderii penale, remarcăm că în art. 154 Cod penal legiuitorul preconizează momente diferite de curgere a termenelor în funcție de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, ceea ce indică faptul că are loc o prorogare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, ca de exemplu, termenele prevăzute în articolul invocat mai sus încep să curgă de la data săvârșirii faptei, iar debutul cursul termenelor în cazul infracțiunilor continuate ia ființă odată cu săvârșirea ultimei acțiuni sau inacțiuni ceea ce creează în sarcina participantului o stare de incertitudine perpetuă în ceea ce privește prescripția răspunderii sale penale, ca atare, acțiunea sa într-o asemenea situație, se poate prescrie doar prin împlinirea termenului prescripției speciale, respectiv prin depășirea termenului prevăzut de legiutor cu încă o dată, neavând acces la prescripția generală care devine într-o astfel de situație o instituție formală, iar reglementarea unui text legislativ se naște tocmai din dorința de a produce consecințe juridice.

O activitate se poate derula pe o perioadă substanțială de timp, ca de exemplu, activitatea infracțională poate fi exercitată în forma continuată pe o perioadă de 10 ani, să presupunem că participantul a participat cu acte de complicitate la o singură acțiune chiar la începutul activității infracționale cunoscând că autorul a mai efectuat acte și că va continua în această activitate, în mod firesc, la data săvârșirii ultimei acțiuni a autorului, fapta complicelui trebuia să atragă încidența prescripției răspunderii penale, beneficiind de efectele acesteia, însă, această opinie va constitui o barieră în posibilitatea prescrierii faptei sale, deoarece acesta cunoscând continuitatea infracțiunii față de el termenul de prescripție al răspunderii penale va curge de la data epuizării, adică de la data ultimei acțiuni a autorului, dată la care, în mod normal, era prescrisă fapta față de el dacă se reținea o unitatea naturală de infracțiune, astfel că o încadrare juridică aplicată prin analogie produce efecte ireversibile în timp.

Legiuitorul pentru a înlătura stările de incertitudine perpetue a venit în sprijinul celor care se prevalează de efectele acestei instituții și a statuat prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale[6] (publicată în M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018) că existența unei stări dubitative și perpetue nu este compatibilă cu instituția prescripției, pornind de la această premisă, este evident că, voința legiutorului reprezintă o piesă esențială care trebuie să se îmbine în mod armonios și ceea ce vizează situația participantului la un singur episod în ceea ce privește instituția prescripției.

Participația la o infracțiune continuată nu exclude de plano existența unei reabilitări de drept, însă dacă instanța optează pentru aplicarea unei majorări de 3 ani a pedepsei închisorii, apreciem că nu vor mai fi îndeplinite condițiile pentru a beneficia de efectele acesteia sau chiar dacă instanța nu aplică pedepsei închisorii această majorare, instanța ținând cont de caracterul agravant al infracțiunii va putea opta spre maxium special prevăzut de lege pentru infracțiunea respectivă, operațiune ce nu va permite aplicarea sancțiunilor în limitele reduse și în modalitățiile prevăzute de lege, respectiv suspendarea, amenda, iar o consecință directă a acestei operațiuni o va reprezenta imposibilitatea ulterioară a persoanei condamnate de a se reabilita de drept, aspect negativ pentru o persoană condamnată, deoarece consecințele juridice ale condamnării nu vor fi înlăturate într-un termen mai scurt conform activității derulate, caracteristică specifică reabilitării de drept care care aduce cu sine ”ștergerea” conduitei anterioare din imaginea socială.

Dacă complicele ab initio, exempli gratia, participă la săvârșirea infracțiunii necunoscând de existența anterioară a unor acte de executare desfășurate de către autor, dar căruia după această intervenție singulară i se activează căința cu privire la această conduită antisocială și renunță la acțiunea sa de a continua pe acest drum infracțional alaturi de autorul faptei care îl încunoștintează la momentul abdicării sale că va continua activitatea fără prezența sa, ce se va reține în sarcina acestuia, tot o infracțiune continuată? Dacă da, de ce?

Dacă se merge pe această opinie înseamnă că este valabilă și reciproca, iar întreruperea coeziunii subiective între participanți conduce la lipsa unei participații penale și la distrugerea voinței comune de a săvâși fapta penală, iar omisiunea de a interveni prin (denunț) pentru a stopa actele de executare ulterioare a autorului reprezintă o formă a complicității prin inacțiune, cu precizarea că aceasta persoană nu are poziția de garant în fața legii ceea ce relevă că nu are obligativitatea de a acționa în lipsa ”glasului legislativ”, în sarcina sa neexistând nicio obligație în acest sens, complicitate ce nu este incriminată în dreptul românesc decât în cazurile expres prevăzute de lege, când această formă de complicitate este incriminată ca infracțiune de sine stătătoare, cum ar fi, nedenunțarea, lăsarea victimei fără ajutor, și totodată, apreciem că ar fi imposibil de imaginat cum o persoană s-ar putea autoincrimina ulterior prin formularea unui denunț cu privire la actele ulterioare exercitate numai de către autor, deoarece în sarcina sa denunțul nu ar putea reprezenta nici măcar o cauză de neimpunitate care se află sub denumirea marginala a ”împiedicarea săvârșirii faptei”.

Cauza de impunitate în ceea ce privește participanții reprezintă un gest de clemență din partea legiuitorului față de cei care au achiesat la o conduită antisocială și dăunătoare față de societatea contemporană, având ca scop nepedepsirea acestora, dar de esența acestei cauze este împiedicarea producerii rezultatului aspect care nu este incident în speța de față, deoarece acțiunea și-a produs rezultatul prin exercitarea acțiunilor, astfel că descoperirea activității infracționale în fața organelor competente poate atrage, în cel mai fericit caz, existența unei circumstanțe atenuante (subiect care va fi pus în discuție ulterior) ceea ce nu înlatură răspunderea penală, iar pentru ca un participant să uziteze de această instituție este necesar ca acesta să beneficieze de o cauză de nepedepsire, respectiv de iertarea legiuitorului, în mod efectiv și nu iluzoriu; inexistența înlăturării răspunderii penale este incompatibilă cu autodenunțul, astfel că nimeni nu va formula un denunț prin care să dezvăluie identitatea fostului partener cu care desfășura activități infracționale și prin care să își dezvăluie propria „amprenta” infarcțională.

Noua codificare nu mai menține ”parfumul arhaic” din structura circumstanțelor atenuante, ca atare, nu vor mai fi reținute circumstanțele anterioare/posterioare săvârșirii faptei ce țin numai de persoana făptuitorului, spre exemplu înlesnirea descoperirii[7] ori arestării participanților nu mai constituie pentru participant un motiv suficient de puternic pentru a atrage incidența acestei instituții cu efectele sale atenuante, astfel că chiar și o conduită sinceră ulterior comiterii activitații nu este în măsură să premieze existența unei căințe active a făptuitorului pe această cale, deoarece art. 75 alin. (2) lit. (a)-(b) face trimitere la împrejurările legate de faptă, cât și la circumstanțele personale concomitente comiterii faptei, fiind excluse, în mod eronat, de către legiuitor, în opinia noastră, cele anterioarecomiterii primului act, cât și cele ulterioare consumării faptei, această nouă reglementare împiedică participantul în mod efectiv să părăsească în prealabil acest drum infracțional.

Conchidem prin a preciza că participantul care dorește să renunțe la activitatea infracțională după săvârșirea unui act de executare nu ar fi motivat juridic la o astfel de abdicare dacă este să achiesăm la această opinie doctrinară, deoarece oricum acesta va răspunde pentru o infracțiune continuată independent de numărul actelor de executare desfășurate de către acesta, nepermițându-i-se nici măcar să beneficieze de cauza de nepedepsire a împiedicării producerii rezultatului prin simplu fapt că acțiunea și-a produs rezultatul, astfel că participantul este ”încurajat” să persevereze în activitatea infracțională deoarece tratamentul sancționator în caz de continuare sau renunțare a activității este identic, ceea ce ne face să credem că nu aceasta este voința reală a legiutorului cu privire la infracțiunea continuată.

Într-adevăr, putem să ne limităm la faptul că aceasta este doar o simplă opinie doctrinară care este îmbrățișată în mod fidel de autorii prezenți în literatura de specialitate, și atât, însă, considerăm că această opinie are sau poate avea o mare înrâurire în practica judiciară.

Constituția proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii, ceea ce relevă faptul că recunoașterea precedentului judiciar în principiu nu constituie o obligație pentru acesta, având în vederea puterea primordială a legii, însă interesant este ceea ce a statuat instanța de la Strasbourg cu privire la sintagma de ”lege”[8].

Curtea a statuat că noțiunea de ”lege” are un dublu sens care încorporează atât ”legea în sens formal” care reprezintă legea propriu-zisă, cât și ”legea în sens material” care are în conținutul său jurispundența națională ori practicile naționale constante ale autorităților statale, iar dacă situația analizată mai sus se reține în practică, ulterior, instanțele de judecată pot achiesa la această practică judiciară, invocând caracterul preeminent al practicii.

[1] Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală, Ediția a VI-a revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 17.
[2] Teodor Dascăl, Drept penal, Partea generală, Ed. Vasile Goldiș University Press, Arad, 2019, p. 6.
[3] Mihail Udroiu, op. cit. p. 383.
[4] Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 17 iulie 2017, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională.
[5] Mihail Udroiu, op. cit. p. 239.
[6] Publicată în M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018.
[7] Mihail Udroiu, op. cit. p. 482.
[8] Mihai Mareș, Nulitățile în procesul penal, Ed. Hamangiu, 2019, p. 9.

Acest studiu a fost preluat de pe site-ul Juridice.ro și realizat de către Vasile Coman, judecător Tribunalul Prahova secția penală în colaborare cu Daiana Florina Burcă, studentă la Facultatea de Științe Juridice, Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”.