INTERVIU Andrei Gorzo: „Un film nu are niciodată ultimul cuvânt. Nici criticul”

Critic, eseist, traducător și profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, Andrei Gorzo îmbină activitatea universitară cu analiza cinematografiei contemporane, fiind recunoscut pentru perspectiva sa originală și riguros argumentată asupra filmului. A publicat numeroase cronici și eseuri în reviste culturale importante și este autorul unor volume dedicate istoriei și teoriei cinematografice. Prin activitatea sa, Andrei Gorzo contribuie activ la dezvoltarea dialogului despre cinema în spațiul cultural românesc, cât si la înțelegerea și promovarea filmului ca formă de artă și de reflecție asupra societății.

Paula Roxana Neacșu: Ce diferențiază un film bun de o capodoperă cinematografică?

Andrei Gorzo: Atunci când spui „capodoperă”, poți să te referi la mai multe lucruri. Atunci când spui „Oppenheimer este capodopera lui Christopher Nolan” sau „Inglourious Basterds este capodopera lui Quentin Tarantino”, referința ta este filmografia unui singur autor. Vrei să spui că filmul respectiv este vârful lui Nolan, vârful lui Tarantino, că regizorul respectiv n-a fost niciodată mai inventiv, nu și-a stăpânit niciodată mai bine mijloacele, n-a spus niciodată mai bine lucrurile pe care le are de spus. Sau poate vrei să spui că filmul respectiv reprezintă suma sau sinteza tuturor celorlalte filme pe care le-a făcut Nolan sau Tarantino. E unul dintre sensurile cuvântului „capodoperă”. Pe de altă parte, poți folosi acest cuvânt, eventual la plural, „capodopere”, cu referire la filmele cele mai importante din toată istoria cinematografului. Iarăși, prin „cele mai importante” poți să înțelegi mai multe lucruri: „cele mai importante” pot fi cele mai influente, cele mai inovatoare, pot fi cele care au trecut cel mai bine testul timpului, rămânând relevante sau chiar proaspete după 50 sau 80 de ani. 

Paula Roxana Neacșu: Pot adaptările cinematografice să atingă valoarea artistică a operelor literare de inspirație? 

Andrei Gorzo: Pot, dar depinde. De pildă, depinde de carte. Ce ar însemna ca o ecranizare după Odiseea să egaleze valoarea cărții – o carte care stă la temelia întregii culturi europene? Cum poți veni cu un film egal în importanță? Sau să luăm un roman clasic ca Mândrie și prejudecată, care, fără să stea, ca Odiseea, la temelia întregii culturi europene, a însemnat ceva pentru multe generații de cititori și a inspirat multe generații de exegeți, îmbogățindu-se de pe urma lecturilor tuturor, crescând de pe urma lor. Bogăția unui asemenea text a devenit atât de mare încât e de neconceput o adaptare care să nu piardă nimic din ea. O adaptare cinematografică e și ea o lectură a textului, încă una. 

Dar discuția e foarte lungă. Și nu trebuie uitat că cinemaul și literatura sunt două arte diferite, fiecare cu specificitățile, cu particularitățile ei.

Paula Roxana Neacșu: Unde se trasează limita etică între realitate și ficțiune când vine vorba despre filmele biografice?

Andrei Gorzo: „Biopicul” e un gen ficțional, deci licențele artistice, libertățile în tratarea faptelor documentate, sunt în principiu permise. Dacă asemenea abateri se cuvin amendate este ceva ce nu poate fi decis decât de la caz la caz. Dacă, schimbând povestea reală a vieții cuiva, o ieftinești, o conformezi unui clișeu, o cosmetizezi ca fie mai ușor de înghițit sau o senzaționalizezi dintr-un interes cras-comercial, atunci poate meriți să fii amendat. Dar, încă o dată, trebuie văzut de la caz la caz.  

Paula Roxana Neacșu: Poate un critic să rămână complet obiectiv?

Andrei Gorzo: Dacă face o critică de tip științific, urmărind să reconstituie istoria realizării unui anumit film, cu toate contextele relevante, atunci da, poate să rămână obiectiv. Dacă însă face critică de întâmpinare, aplicând judecăți de valoare unor filme nou-nouțe, atunci criticul poate fi în continuare util, prin informațiile pe care le aduce, prin felul în care încadrează filmul, prin paralelele pe care le poate trasa cu alte filme, dar nu, nu poate fi complet obiectiv. Judecata de valoare – respingerea sau validarea entuziastă a unui film proaspăt apărut – face parte din regula jocului critic, dar nu reprezintă niciodată ultimul cuvânt despre filmul în cauză, ci doar deschiderea unei dezbateri. Dacă respectivul critic reușește să stimuleze dezbaterea, se cheamă că tot a făcut ceva bun, chiar dacă judecățile pe care le-a emis privind valoarea filmului vor fi contrazise de istorie.