JURISPRUDENȚA CCR REFERITOARE LA REMANIEREA GUVERNAMENTALĂ FĂRĂ SCHIMBAREA STRUCTURII SAU COMPOZIȚIEI POLITICE A GUVERNULUI
Potrivit art. 106 din Constituţia României, funcţia de membru al guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Cu privire la remanierea guvernamentală, art. 85 alin. 2 si 3 din Constituţie arată că Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.
Remanierea guvernamentală are ca efect, în principiu, schimbarea structurii sau a compoziţiei politice a Guvernului și este definită de Curtea Constituţională, în Decizia nr. 128 din 8 martie 2014, însă există și posibilitatea remanierii guvernamentale simple, fără schimbarea structurii sau compoziției politice a Guvernului. Astfel, schimbarea compoziţiei politice intervine, potrivit Deciziei Curţii, ”în situaţia în care prin remanierea guvernamentală sunt cooptate sau, după caz, scoase de la guvernare un partid politic sau mai multe”. Restructurarea Guvernului se face atunci când primul-ministru cere Parlamentului modificarea structurii guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. În ambele cazuri remanierea trebuie aprobată de către Parlament.
Potrivit Codului Administrativ, Președintele României trebuie să numească în funcție persoana propusă de prim-ministru în termen de 10 zile de la înregistrarea propunerii. Președintele trebuie să motiveze și să îi comunice prim-ministrului și să facă public refuzul numirii în funcție.
Președintele poate refuza, motivat, orice propunere a prim-ministrului pentru numirea în funcția de membru al Guvernului în situația în care persoana propusă nu îndeplinește criteriile, și anume: să aibă cetățenia română și domiciliul în țară, să se bucure de exercițiul drepturilor electorale și să nu fi suferit condamnări penale. Acesta poate refuza motivat o singură dată propunerile prim-ministrului.
În situația în care Președintele României refuză o propunere a prim-ministrului, acesta îi transmite Președintelui o nouă propunere în termen de 5 zile de la data la care Președintele i-a comunicat refuzul propunerii anterioare. Președintele României primește o nouă propunere pentru numirea unei persoane în funcția de membru al Guvernului transmisă de prim-ministru.
În situația în care Președintele României sau prim-ministrul sesizează Curtea Constituțională pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională apărut cu ocazia numirii unui membru al Guvernului, obligațiile prevăzute de acest articol sunt îndeplinite după publicarea deciziei Curții Constituționale prin care este soluționat conflictul, cu respectarea caracterului general obligatoriu al deciziei.
În principiu, prin instituția remanierii guvernamentale se schimbă structura sau compoziția Guvernului, iar în acest caz, Președintele își va putea exercita dreptul de a numi în funcție un ministru, doar pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului. Din acestea rezultă, per a contrario, că atunci când nu se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, președintele nu are nevoie de o aprobare prealabilă din partea Parlamentului.
Se arată că dispozițiile art 85 alin 3 din Constituție nu disting după cum este vorba de numirea unor miniștri interimari sau titulari, iar unei formulări generale a textului legal trebuie să îi corespundă o aplicare a sa tot generală, fără distincții pe care legea nu le conține.
A interpreta această normă în sensul că ar statua exclusiv o regulă referitoare la numirea miniștrilor titulari, nu și a miniștrilor interimari, ar însemna adăugarea la textul constituțional și crearea unui regim discriminatoriu între candidații la funcția de prim-ministru, în sensul că numai unii dintre aceștia ar trebui supuși verificărilor și, apoi, aprobării Parlamentului.
În această situație sunt incidente dispozițiile art 85 alineatului 2 din Constituție, deoarece situația reglementată de acestea are în vedere remanierea care nu are ca urmare schimbarea structurii sau compoziției politice a Guvernului.
O primă decizie a Curții Constituționale cu privire la remanierea guvernamentală este Decizia nr. 875/2018 ce are în vedere cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între Președintele României și Guvernul României, reprezentat de prim-ministru. Prim-ministrul a formulat prezenta cerere motivat fiind de refuzul revocării și, respectiv, numirii unor miniștri, la propunerea sa.
În urma remanierii guvernamentale, Președintele României a emis Decretul nr. 925 din 20 noiembrie 2018 pentru încetarea unor funcții și numirea unor membri ai Guvernului României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin care a avut în vedere propunerea prim-ministrului și a revocat din funcție 5 miniștri, a luat act de demisia ministrului apărării naționale și a constatat încetarea funcției de membru al Guvernului, numind astfel 6 persoane în funcția de membru al Guvernului, ca miniștri. Însă, prim-ministrul a solicitat și revocarea viceprim-ministrului, ministrului dezvoltării regionale și administrației publice și a ministrului transporturilor, propunând numirea unor noi titulari. Președintele a considerat aceste cereri nepotrivite și nu a emis un act în acest sens, declarând public că va refuza aceste propuneri. Prim-ministrul a formulat o a două propunere ce nu a fost acceptată de președinte, până la această sesizare când a declarat că se va mai gândi la cele două propuneri de miniștri. În acest timp, cei doi ministri pentru care se propuseseră noi candidați, au demisionat, posturile rămânând vacante, dar Președintele în loc să revoce și să numească noii miniștri propuși, trebuia să ia act de demisie, să declare vacantă funcția de membru al Guvernului și să numească miniștrii propuși. Demisia ministrului transporturilor a devenit irevocabilă, deoarece trecuseră cele 15 zile de la momentul formulării prezentei cereri.
Prim-ministrul susține că refuzul Președintelui este unul abuziv, creându-se un conflict juridic de natură constituțională între cele două puteri, de natură să creeze chiar blocaje instituționale.
În ceea ce privește fondul cauzei, prim-ministrul invocă dispozițiile constituționale ale art. 85 alin. (2), potrivit cărora ” (2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului”. Se susține că președintele are libertatea de a primi propunerea prim- ministrului sau de a îi cere o altă propunere. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională prevede în Decizia nr.98/2008 că „Președintele României, neavând drept de veto, poate să ceară prim-ministrului o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcția de ministru. Motivele cererii Președintelui României nu pot fi cenzurate de prim-ministru, care, în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituție, nu are decât dreptul de a propune Președintelui numirea unui ministru, iar nu și competență decizională. Președintele rămâne răspunzător politic, în fața electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii prim-ministrului, după cum prim-ministrul și Guvernul rămân răspunzători politic în fața Parlamentului. În ceea ce privește posibilitatea prim-ministrului de a reitera prima propunere, Curtea urmează să constate că această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsușirii propunerii de către Președintele României. Așadar, prim-ministrul are obligația să propună pentru funcția de ministru o altă persoană”.
Din jurisprudența Curții Constituționale se constată faptul că Președintele are dreptul de a refuza o singură dată propunerile, iar acest refuz trebuie motivat, fără a fi abuziv sau discreționar, acesta având obligația acceptării celei de-a doua propuneri a prim-ministrului.
Președintele României a afirmat într-un comunicat de presă că este nevoie de miniștri care au bune performanțe și a cerut Guvernului să vină cu noi propuneri pentru cele două ministere. Rezultă de aici că refuzul numirii s-a datorat unei necorespunderi a persoanelor propuse pentru portofoliile corespunzătoare. Aprecierea pe care o face Președintele se referă la portofoliul aferent funcției de ministru respective, o altfel de apreciere fiind considerată subiectivă și, prin urmare, inadmisibilă. În acest mod, refuzul Președintelui pe criteriul unui portofoliu, nu exclude posibilitatea prim-ministrului de a propune aceeași persoană pentru un alt portofoliu, aspect ce rezultă din Decizia nr.98/2008. Sensul în care Curtea a utilizat această noțiune este că prim-ministrul nu poate propune, din nou, aceeași persoană pentru aceeași funcție de ministru, adică la același minister. Prin urmare, nu este exclusă și posibilitatea propunerii aceleiași persoane pentru funcția de ministru la alt minister, deoarece nu se mai menține identitatea în privința funcției vizate.
Deși în Constituție nu se prevede un termen pentru finalizarea procedurii de numire a miniștrilor, amânarea numirii este împotriva Constituției și constituie un refuz arbitrar al Președintelui.
Se solicită, astfel constatarea unui conflict între Președinte și Guvern, Președintele având obligația, potrivit Constituției României, de a lua act de cele două demisii, de a declara vacante funcțiile de membru al Guvernului și de a numi noii miniștri propuși de prim-ministru, care și-a exercitat competența sa constituțională de a veni cu o a doua propunere după primul refuz al Președintelui.
În urma comunicării cererii, Președintele susține că nu există un conflict între cele două puteri ale statului, deoarece în urma refuzului său nu se putea da curs solicitării de revocare din funcțiile miniștrilor ce dețin aceste portofolii, întrucât ar fi însemnat ca aceste ministere să rămână fără miniștri, titulari sau interimari, ceea ce ar fi născut un veritabil blocaj instituțional. Ulterior, fără a se consulta cu Președintele, prim-ministrul i-a transmis solicitarea de revocare din funcție a celor doi miniștri, nominalizând pentru aceste funcții alte două persoane. Președintele arată că prim-ministrul nu a așteptat motivarea refuzului său și fără a îl consulta prealabil, a modificat în acest timp, succesiv, obiectul propunerii referitoare la componența Guvernului.
Președintele susține că cele două ministere sunt conduse, în continuare, de miniștrii actuali, până la momentul emiterii decretului de constatare a vacanței postului. Se susține și faptul că împlinirea termenului de 15 zile de la depunerea demisiei nu se poate imputa Președintelui României, deoarece un termen în care acesta trebuie să își exercite atribuția nu poate să curgă decât din ziua comunicării demisiei, iar cele două demisii au fost transmise în cea de-a 9-a, respectiv a 5-a zi de la momentul depunerii acestora la Guvern.
Dispozițiile art. 85 alin. (2) din Constituție instituie o procedură specială de numire în funcție a unor membri ai Guvernului, ce intervine în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului. În acest caz, Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului. Vacanța postului intervine în cazurile de încetare a funcției de membru al Guvernului, care, potrivit art. 106 din Constituție, sunt demisia, revocarea, pierderea drepturilor electorale, starea de incompatibilitate, decesul sau alte cazuri prevăzute de lege. Revocarea este, așadar, o cauză de încetare a funcției de membru al Guvernului, dar și o modalitate de remaniere a Guvernului, pusă la dispoziția prim-ministrului pentru a putea schimba pe unii membri ai Guvernului. În această ipoteză, în mecanismul de numire în funcție a unor membri ai Guvernului sunt menținuți doar Președintele și prim-ministrul României, ca exponenți ai autorității executive.
Cu privire la refuzul Președintelui, Curtea Constituțională are în vedere Decizia nr. 98/2008 și Decizia nr.356/2007.
Prin prima decizie, Curtea a analizat o cerere de soluționare a unui conflict juridic de natură constitutională între Președintele României și Guvern generat de refuzul Președintelui de a da curs propunerii înaintate de prim-ministru de numire în funcția de membru al Guvernului. Curtea a statuat, prin această decizie, faptul că Președintele României poate să ceară prim-ministrului o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcția de ministru, că motivele cererii Președintelui României nu pot fi cenzurate de prim-ministru și că prim-ministrul nu poate reitera prima propunere, fiind obligat să propună pentru funcția de ministru o altă persoană.
Prin cea de-a doua decizie, Curtea a soluționat o cerere ce privea un conflict juridic de natură constituțională între Președinte și Guvern generat de refuzul Președintelui de a lua act de demisia unui ministru și de a declara vacantă funcția, la propunerea prim-ministrului, precum și de a refuza propunerea acestuia de numire a unui nou ministru la acel portofoliu. Curtea a constatat că refuzul președintelui a declanșat un conflict care a încetat ca urmare a emiterii unor decrete prezidențiale ulterioare, și a stabilit că, „în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituție, Președintele României nu are un drept de veto, dar poate cere prim-ministrului să renunțe la propunerea făcută, atunci când constată că persoană propusă nu îndeplinește condițiile legale pentru exercitarea funcției de membru al Guvernului”.
Curtea constată că prezenta cerere se diferențiază de cele două prin faptul că primul refuz al Președintelui a fost nemotivat, iar, în contextul demisiilor ulterioare ale celor doi miniștri, nu a luat act de aceste demisii spre a constata vacanța funcției și nu a numit alți miniștri.
Așa fiind, Curtea constată că Președintele României a refuzat să dea curs propunerii prim-ministrului de revocare din funcție a doi membri ai Guvernului, fără a avea vreun drept constituțional de opțiune în această privință. Curtea constată și că de când prim-ministrul a comunicat formal președintelui cele două demisii ale miniștrilor și până la data pronunțării prezentei decizii, Președintele nu și-a exercitat atribuția constituțională și legală de a lua act de acestea și de a constata, prin decret, vacanța posturilor, deși respectivele demisii au devenit, între timp, irevocabile.
Astfel, Curtea reține că, în ambele situații, în ordinea survenirii lor, Președintele nu a acționat în niciun fel, deci nu și-a exercitat atribuțiile constituționale prevăzute de art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală.
Curtea consideră că lipsește un act formal de motivare a refuzului președintelui, iar exprimarea sa publică, are caracter confuz, astfel nu se pot deduce criteriile pe care le-a avut în vedere Președintele.
Având acestea în vedere, Curtea constată că prin refuzul Președintelui României de a emite decretele de revocare din funcție a doi miniștri și de a emite decretele de constatare a vacantării funcțiilor de ministru ca urmare a demisiilor celor doi miniștri s-a creat un blocaj instituțional.
Astfel, Curtea admite cererea formulată de prim-ministrul României și constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Președinte și Guvern generat de refuzul Președintelui României de a emite decretele de revocare din funcție a doi miniștri și de a emite decretele de constatare a vacantării funcțiilor de ministru ca urmare a demisiilor celor doi miniștri. În virtutea acesteia, Președintele urmează să emită de îndată decretele de constatare a vacantării celor două funcții de ministru și să raspundă motivat, în scris la propunerile înaintate de prim-ministru cu privire la numirea în funcții de miniștri a celor două persoane.
Decizia nr. 98/2008 ce privește soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Președintele României și prim-ministrul de la acea vreme, are ca obiect constatarea existenței unui conflict juridic de natură constituțională cauzat de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii înaintate de primul-ministru cu privire la numirea în funcția de ministru al justiției, refuz ce a fost considerat neconstituțional.
Prin Decretul Preşedintelui României nr. 1.128/2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, s-a luat act de demisie și funcția a fost declarată vacantă. Astfel, primul ministru a propus Președintelui numirea pentru funcția vacantă a doamnei Norica Nicolai. Însă, Președintele i-a transmis primului ministru punctul său de vedere și i-a solicitat acestuia să renunțe la propunerea făcută, refuzând-o și invocând decizia Curții Constituționale nr. 356/2007. Prim-ministrul a spus că își menține propunerea făcută, deoarece refuzul Președintelui nu este unul justificat, și este întemeiat pe motive subiective. În urma acestui răspuns, Președintele i-a solicitat primului ministru să propună o altă persoană pentru funcția de ministru interimar al justiției.
În cerere se menţionează că Preşedintele României nu are drept de veto faţă de propunerea primului-ministru, potrivit celor statuate de Curtea Constituţională, şi face referire la ipotezele prevăzute de art. 85 din Constituţie. În ipoteza prevăzută de art. 85 alin. (2), Preşedintele României are dreptul să verifice corespunderea pe funcţie şi poate solicita primului-ministru să renunţe la propunere, dacă nu sunt îndeplinite condițiile legale. Potrivit art.109 alin. (1) din Constituția României se susţine că răspunderea politică pentru desemnarea membrilor Guvernului aparţine exclusiv primului-ministru, atât în cazul învestirii Guvernului, cât şi în cazul remanierii guvernamentale. Preşedintele României poate interveni numai în temeiul art. 107 alin. (3) din Constituţie.
În urma acestora, Președintele transmite punctul său de vedere cu privire la prezenta cerere și menționează că propunerea de numire în funcţia vacantă de ministru al justiţiei s-a făcut fără o consultare prealabilă. Având în vedere importanţa funcţiei şi a atribuţiilor pe care le exercită ministrul justiţiei, ca membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii şi al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Preşedintele României a solicitat şi a obţinut de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mapa profesională a persoanei propuse, în urmă căreia a constatat că aceasta a avut o serie de abateri în activitatea profesională, a reprezentat în instanță interesele unei alte persoane într-o acțiune civilă, deși la acea vreme era încă procuror și a fost sancționată disciplinar de conducerea Senatului. În urma acestor motive, Președintele i-a solicitat primului ministru o nouă propunere pentru funcția de interimar, lucru care s-a și întâmplat.
În urma acestora, Curtea constată că art. 85 din Constituţia României prevede trei cazuri în care Preşedintele României numeşte Guvernul – alin. (1) sau numai pe unii membri ai Guvernului – alin. (2) şi (3). În cazul prevăzut la alin. (1) numirea are loc pe baza votului de încredere acordat de Parlament în conformitate cu prevederile art. 103 din Legea fundamentală, iar în cazul prevăzut la alin. (3), pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru. Actul juridic în baza căruia Preşedintele României face numirile este hotărârea Parlamentului, adoptată în condiţiile art. 85 alin. (1), ale art. 103 alin. (3) din Constituţie şi ale dispoziţiilor corespunzătoare ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului. Spre deosebire de reglementarea consacrată în art. 85 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului”. Astfel, în baza art. 85 Președintele poate să nu accepte propunerea primului ministru de numire a unei persoane într-o funcție vacantă de ministru și să îi ceară să facă o altă propunere.
Curtea Constituțională invocă decizia nr. 356/2007 prin care a statuat că Președintele României poate să ceară primului ministru să facă o altă propunere pentru ocuparea unei funcţii de ministru rămase vacantă şi a precizat că Preşedintele nu are un drept de veto, excluzând astfel validitatea unui refuz nemotivat, arbitrar.
În ceea ce privește numărul de cazuri în care Președintele României poate refuza propunerea și să ceară să se facă o nouă nominalizare, Curtea reține că, pentru evitarea unui blocaj instituțional în procesul de legiferare, Președintele ar putea refuza o singură dată. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru, care, în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie, nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională. În ceea ce privește posibilitatea primului ministru de a propune aceeași persoană, Curtea consideră că această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsușirii propunerii de către Președinte.
Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de numire a unor miniştri în caz de vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să elimine blocajul ce s-ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi un ministru la propunerea primului-ministru.
Având acestea în vedere, Curtea Constituțională constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Președintele României și prim-ministru și decide obligarea primului ministru la propunerea unei noi persoane.
Decizia nr. 356/2007 privește soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Președintele României și prim-ministrul de la acea vreme. Se arată că la dată de 5 februarie 2007, ministrul afacerilor externe și-a prezentat demisia din funcție, fiind înregistrată și, astfel, a devenit irevocabilă după 15 zile de la depunere.
După ce Președintele a luat act de vacanța funcției de ministru al afacerilor externe ar fi trebuit să numească, la propunerea primului ministru, un nou ministru al afacerilor externe. Preşedintele României nu a dat curs acestei cereri, deşi „avea obligaţia legală de a declara, de îndată, vacantă funcţia”, şi a refuzat să îl numească persoana propusa în funcţia de ministru al afacerilor externe.
În conformitate cu art. 85 din Constituţie, în caz de remaniere guvernamentală, Preşedintele este cel care numeşte sau revocă, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului, „dar aceasta nu înseamnă că Preşedintele are o putere reală de decizie sau că are dreptul constituţional să refuze propunerea primului-ministru.
Președintele României nu poate refuza numirea unei persoane, ca membru al Guvernului, pe motive de oportunitate. Acesta arată că în baza dispozițiilor art 85, 106 și 107 din Constituția României, prim-ministrul are obligația de a propune și Președintele are obligația de a numi, prin decret, într-un termen de 45 de zile, un nou ministru titular pe postul devenit vacant. Cele 45 de zile curg de la vacantarea postului, timp în care este numit un ministru interimar tocmai pentru a evita divergențe între Președinte și prim-ministru, astfel având timp să găsească o soluție.
Dreptul Preşedintelui de a numi un ministru „nu poate fi unul strict formal”. Preşedintele are legitimitate electivă, care-i dă „un drept propriu de apreciere politică asupra competenţelor unei persoane de a fi membru în Guvern”, iar cu privire la ministrul afacerilor externe, Preşedintele având şi atribuţii directe, de reprezentare a statului în raporturile internaţionale, este cu atât mai motivat, mai constituţional să aibă „un cuvânt de spus în desemnarea ministrului de externe”.
Cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională între Președinte și Guvern generat de refuzul Președintelui de a lua act de demisia ministrului afacerilor externe și a declara vacantă funcția, Curtea reține că funcția de membru al Guvernului încetează și prin demisie, ce este un act unilateral de voință al titularului funcției și care nu este susceptibilă de control sau aprobare.
Președintele României a luat act de demisie și a declarat vacantă funcția de ministru al afacerilor externe, însă Curtea constată că acest lucru s-a întâmplat la 20 de zile de la data luării la cunoștință. Preşedintele României a arătat că acest interval de timp a fost motivat de unele atribuţii ce trebuiau să fie duse la îndeplinire de către ministrul demisionar, activităţi care nu puteau fi întârziate. Curtea reţine că ministrul demisionar, chiar dacă demisia a devenit irevocabilă, poate continua îndeplinirea unor acte ale funcţiei până la data la care Preşedintele ia act de demisie şi declară funcţia vacantă, fiind de principiu admis că demisionarul poate continua activitatea o perioadă de timp după devenirea irevocabilă a demisiei. Astfel Curtea constată că cele două atribuții ale sale cu privire la soluționarea demisiei, au fost îndeplinite în mod legal.
În ceea ce privește termenul în care Președintele ar trebui să ia act de demisie, Constituția și Legea nr. 90/2001 nu prevăd un termen imperativ, astfel Curtea consideră că nu este de competența ei să stabilească un termen, acest lucru trebuia să fie făcut de către Parlament, ca organ reprezentativ al poporului român.
Curtea reţine că, a se lua act de demisie şi a se declara funcţia vacantă constituie o activitate nesusceptibilă de condiţionări privind valabilitatea demisiei şi a efectelor acesteia.
Curtea mai constată că, după cum Parlamentul nu exercită un drept de veto, ci o activitate de verificare a îndeplinirii condiţiilor de corespundere în funcţie, tot astfel nici Preşedintele României nu are drept de veto faţă de propunerea primului-ministru, ci are dreptul de a verifica corespunderea pentru funcţie a candidatului şi poate cere primului-ministru o altă propunere de candidat la funcţie. În toate cazurile respingerea candidaturii trebuie să fie motivată.
Curtea reține că în urmă refuzului nejustificat al Președintelui a declanşat un conflict juridic de această natură. Curtea constată însă că acest conflict juridic a încetat prin emiterea de către Preşedintele României a celor trei decrete, şi anume: Decretul nr. 193 din 12 martie 2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I; Decretul nr. 237 din 22 martie 2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I; Decretul nr. 379 din 4 aprilie 2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Se reține că raporturile interinstituționale dintre primul-ministru și Guvern, pe de o parte, și între Președintele României, pe de altă parte, trebuie să funcționeze conform principiilor loialității și colaborării, pentru realizarea atribuțiilor constituționale distinct reglementate pentru fiecare dintre autorități.
În urma acestora, Curtea Constituțională a României constată că refuzul Președintelui României de a numi în funcție un membru propus de prim-ministru a declanșat un conflict juridic de natură constituțională, care ulterior a încetat să mai subziste în urma emiterii celor trei decrete.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României nu are un drept de veto, dar poate cere primului-ministru să renunţe la propunerea făcută, atunci când constată că persoană propusă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului.
Având acestea în vedere, observăm faptul că remanierea guvernamentală este prezentă în viața politică a României din ce în ce mai des, creându-se și conficte între cele trei puteri ale statului.
BIBLIOGRAFIE
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/89814
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/81978
Articol realizat de către BARBU GABRIELA-THEODORA, studentă la Facultatea de Drept a Universității București.
No Comments Yet!
You can be first to comment this post!