Metode moderne de identificare traseologică a persoanelor

I.Aspecte generale privind traseologia judiciară

1. Traseologia judiciară

Traseologia este o ramură a criminalisticii care se ocupă cu investigarea prin mijloace tehnice a urmelor infracțiunii pentru stabilirea împrejurărilor de fapt și aflarea adevărului de către organele judiciare.

Împrejurările de fapt pe care le poate stabili traseologia judiciară sunt natura faptei, persoanele care au participat la desfășurarea acțiunii infracționale, instrumentele utilizate de aceștia și modalitatea producerii urmelor.

În literatura de specialitate s-a acceptat că traseologia judiciară este cea care elaborează metodele și mijloacele de căutare, relevare, fixare, ridicare și conservarea urmelor și a altor mijloace materiale de probă, studierea mecanismului de formare și interpretarea tehnico-științifică a lor.[1]

Traseologia judiciară urmărește identificarea obiectului care a creat urma prin comparație, iar în cazul în care nu se pot obține modele de comparație se pot stabili date cu privire la genul sau grupa obiectului creator de urmă (de exemplu, se poate determina numărul pantofului și înălțimea aproximativă a aparținătorului). Un alt obiectiv important al traseologiei este explicarea mecanismului în care s-a creat urma (de exemplu, se poate stabili direcția, numărul și intensitatea  loviturilor aplicate de agresor).  

Una dintre variabilele importante în domeniul traseologiei judiciare este timpul, de aceea este absolut necesar ca toate urmele să fie descoperite într-un termen cât mai scurt de la săvârșirea faptei, prin trecerea unui timp îndelungat urmele putându-se deteriora sau chiar dispărea (de exemplu, o urmă de picior pe zăpadă își poate păstra caracteristicile câteva ore la o temperatură de peste 0 grade Celsius sau o amprentă pe un cadavru va putea fi relevată doar după câteva ore de la instalarea morții).[2]

• Noțiunea de urmă

Urma reprezintă modificarea adusă ambianței existente la momentul anterior săvârșirii faptei prevăzute de legea penală prin acțiunea făptuitorului, persoanei vătămate sau a altei persoane (de exemplu, persoana care descoperă actul infracțional în desfășurare), persoane care pot acționa cu sau fără ajutorul unor obiecte.[3]

Urmele pot rămâne pe obiecte, suprafețe, corpul victimei sau corpul făptuitorului fiind recunoscut în doctrină faptul că este imposibil ca în dinamica specifică unui act infracțional să nu se fi lăsat cel puțin o urmă.[4] 

Noțiunea de urmă comportă în doctrină două accepțiuni, una în sens larg, respectiv ca fiind orice modificare intervenită în mediul înconjurător, iar alta în sens restrâns conform căreia urma constă doar în modificarea exterioară adusă unui obiect cu ajutorul unor instrumente sau al unor agenți vulneranți.

În opinia mea, urmele săvârșirii infracțiunii este necesar a fi reținute intr-un mod cat mai extins conceptual pentru a oferii o gamă largă de modalități de identificarea a făptuitorului. 

Din punct de vedere criminalistic urmele au următoarele trăsături comune:[5]

– Apar obligatoriu în procesul săvârșirii unei fapte penale 

– Rezultă din factorii care se manifestă pe parcursul comiterii faptei

– În timp urmele pot suferi transformări care să ducă la diminuarea valorii lor în procesul de identificare 

• Clasificarea criminalistică a urmelor 

Criteriile de clasificare permit stabilirea provenienței, formei, întinderii și conținutului urmelor, calității și posibilități de utilizarea a lor în procesul judiciar.[6] 

Din multitudinea de clasificări realizate în literatura de specialitate, se pot reține ca având o importanță deosebită următoarele:

a) După factorul creator de urmă:[7]

• urme ale omului = modificări aduse de mâini, picioare, față și alte părți ale corpului elementelor locului în care s-a desfășurat fapta prevăzută de legea penală
• urmele animalelor = urmele realizate de păr, pene, colți, coarne, copite, gheare sau aripi 
• urme ale vegetalelor = urmele frunzelor, ramurilor, semințelor sau orice produse biologice de natură vegetală
• urme ale obiectelor = produse de îmbrăcăminte, încălțăminte, instrumente sau arme folosite
• urme create de unele fenomene = urmările unor incendii, explozii, folosirii radiațiilor sau ale altor catastrofe

b) După tipul sau natura urmei:[8]

• urme care reproduc forma suprafeței de contact
• urme sub formă de pete sau resturi de materii organice și anorganice 
• urme sonore și olfactive
• urme vizibile și latente (impun revelarea lor) 
• macro și microurmele (particule sau fragmente foarte mici) 

c) După plasticitatea obiectului primitor de urmă:[9] 

• urme de suprafață = nu modifică forma obiectului primitor, se pot forma prin stratificare (depunere de praf) sau prin destratificare (ridicarea materiei aflate inițial pe suport) 
• urme de adâncime = modifică forma obiectului primitor de urmă deoarece obiectul creator de urmă este mai dur

d) După modul de formare:[10] 

• urme statice = formate prin atingerea două obiecte care nu se află în mișcare, forma exterioară a zonei de contact obiectului creator fiind imprimată în mod invers pe obiectul primitor de urmă
• urme dinamice = formate în timpul mișcări a cel puțin unuia dintre obiectele care iau contact (de exemplu, urmele de frânare ale unui autovehicul pe carosabil) 

II.Investigarea urmelor de mâini

A. Apariția și evoluția tehnică a dactiloscopiei

În anul 1885, savantul britanic Francis Galton a realizat primul sistem de identificare a persoanelor după amprentele digitale. Ideea promovată de acesta era aceea că nu există doi oameni cu aceleași amprente digitale, fiind recunoscut încă din antichitate că amprentele unui om diferă de ale altuia, pe atunci urma lăsată de un monarh cu degetul mare reprezentând semnătura acestuia.[11]

Încă din anul 1823, profesorul ceh, Jan Evangelista Purkinje a prezentat o comunicare la Breslau pe tema caracterului permanent al amprentelor digitale. La acel moment profesorul Purkinje propunea un sistem de clasificare a amprentelor pe baza a nouă modele standard. [12]

Edmond Locard, un alt pionier al științei criminalistice consideră, în lucrarea “Traite de Criminalistique” din 1931, că precursorul dactiloscopiei este Marcello Malpighi, care a trăit în secolul XVII, fiind urmat de cehul Jan Evangelista Purkinje.[13] 

Prima identificare pe baza amprentelor digitale este atribuită englezului Henry Faulds, fiind realizată în anul 1879 în Tokyo într-un caz de omor.[14] 

La noi în țară a fost obținută identificarea pe baza urmelor de mâini ale unei persoane în anul 1896 de către Nicolae Minovici într-un caz de furt.[15] 

Demersurile științifice de la sfârșitul secolului XIX au dus la apariția dactiloscopiei ca ramură a științei criminalistice, în țara noastră precursorii dactiloscopiei au fost Nicolae și Mina Minovici, iar bazele au fost puse de medicul legist Andrei Ionescu, opera sa fiind continuată de către doctorul Valentin Sava, care a condus serviciul de identificare judiciară al Ministerului de justiție după anul 1925.[16]

Metoda folosită de Fransis Galton propune luarea în considerare a 20 de puncte caracteristice tuturor celor 10 degete, pe când în prezent pe plan mondial numărul detaliilor variază între 8 și 17, fiind suficientă amprenta unui singur deget.

În literatura de specialitate au fost prezentate spețe din perioada gangsterismului american (perioada interbelică în special) în care FBI-ul a reușit să identifice infractorii cu ajutorul dactiloscopiei deși aceștia încercau să își modifice chirurgical desenul papilar.[17] 

Serviciile de criminalistică din diverse state și interpolul au îmbunătățit în secolul trecut în mod constant tehnica criminalistică privind identificarea persoanelor prin utilizarea a noi metode chimice pentru revelarea urmelor de mâini ori descoperirea lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului. În acest sens, au fost organizate de către Interpol colocvii începând cu anul 1980 la sediul său de la Saint-Cloud, având ca temă identificarea persoanelor și urmelor, precum și alte interese ale poliției științifice. 

• Desenul papilar

Relieful papilar se formează în perioada intrauterină a fătului și este alcătuit din creste și șanțuri care formează desenele papilare.

Desenele papilare, specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmelor și tălpii piciorului (plantă), cunoscute sub denumirea de dermatoglife, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de șanțurile papilare.[18]

Crestele papilare redau relieful neregulat al papilelor dermice, aflate la linia de legătură dintre cele două straturi ale pielii, dermă și epidermă, ultimul, aflat la suprafață, cunoaște un proces permanent de înlocuire. 

Atât epiderma, căt și derma sunt alcătuite din cinci straturi intermediare, iar în profunzimea dermei se găsesc glandele sudoripare. Orificiile sudoripare aflate la extremitatea epidermei secretă sudoare, care ajută la formarea urmelor pe suprafețele de contact. [19]

Regiunea digitală este structurată în zonele falangetei, falanginei și falangei, despărțite de șanțurile flexorale.[20]

Desenele papilare își păstrează același grad de importanță indiferent de zona în care se găsesc, dar un interes deosebit se atribuie desenelor de pe falangete deoarece urmele acestora se găsesc cel mai des la fața locului, iar în înregistrările dactiloscopice sunt singurele folosite (in 1950, SUA avea 152 milioane de desene papilare înregistrate; in 2014, conform Agenției Europene pentru Gestionarea Operațională a Sistemelor Informatice la scară largă în spațiul de libertate, securitate și justiție, Uniunea Europeană avea înregistrate 2,7 milioane de amprente digitale, serii care prezintă toate cele 10 amprente digitale).[21] 

Relieful papilar poate fi analizat după moartea persoanei până la distrugerea acestuia prin putrefacție, chiar dacă intervine rigiditatea cadaverica sau mumificarea. 

Desenul papilar conține un număr de aproximativ 20 de tipuri de detalii, care permite identificarea certă a individului:[22] 

• Capăt de creastă papilară, respectiv început de creastă, situat la stânga și sfârșit de creastă papilară, dispus în dreapta
• Bifurcare sau Trifurcare, împărțirea în două sau trei creste
• Contopire, reversul situației de mai sus
• Întrerupere în traseul crestei, pe o porțiune de circa 2 mm
• Fragment de creastă papilară
• Butonieră, bifurcare scurtă urmată de revenirea la traseul anterior
• Inel, detaliu care se apropie de butonieră, dar fiind circular
• Deviere a două creste ce aveau tendința să se unească
• Intersecția a două creste papilare
• Cârlig, detaliu format de un fragment mic de creastă atașat unei creste mai mari
• Anastomoză, creastă ce unește sub forma unui pod, alte două creste papilare

Se pot indentifica 150 de detalii caracteristice într-un desen papilar. Detaliile urmei trebuie să corespundă ca tip și poziție cu impresiunea de control într-un număr de regulă de 12 detalii. 

Desenul papilar are câteva caracteristici specifice datorită cărora își menține importanța în identificarea traseologică a persoanelor, acestea sunt:[23]

• Unicitatea, desenele papilare se deosebesc între ele prin formă și detalii caracteristice, fiind imposibil ca două amprente să fie identice
• Fixitate, desenul papilar își menține forma de la formarea sa până la moartea persoanei și chiar ulterior până la putrefacție, existând o probabilitate mică să se modifice fără intervenție un detaliu 
• Inalterabilitate, doar rănile adânci care afectează stratul dermic pot duce la alterarea involuntară a desenului papilar

• Cercetarea urmelor de mâini

Urmele de mâine se formează prin contactul dintre degete, palme sau întreaga mănă cu o suprafață sau cu un obiect oarecare. Descoperirea urmelor de mâini presupune “ răbdarea și intuiția unui mare artist” din partea specialistului criminalist.[24] Pentru descoperirea urmelor se procedează inițial la reconstituirea imaginară a desfășurării actului infracțional în sens direct sau invers cronologic. Căutarea debutează cu verificare a zonelor de acces în cazul încăperilor sau a limitelor de proprietate în cazul spațiilor în aer liber, se cercetează porțile, ușile, geamurile, încuietorile, zidul sau gardul și orice altă suprafață de prim contact. Ulterior, se trece la obiectele de porțelan, sticlă, suprafețe metalice, mobilier sau corpul și obiectele vestimentare ale victimei. 

În ipoteza în care nu sunt găsite urme la locul desfășurării acțiunii se poate deduce că făptuitorul a purtat mănuși, mănușile chirurgicale pot reține în interior desenul papilar al acestuia, de aceea este utilă căutarea mănușilor pe o arie cât mai extinsă, în locurile în care ar putea fi aruncate.[25]

Căutarea urmelor se realizează prin folosirea unei lanterne cu care se va lumina oblig presupusul obiect purtător de urmă.

Altă metodă constă în pulverizarea pe obiectul respectiv a unei soluții pe bază de luminol, iar sub acțiunea radiațiilor ultraviolete urma va apărea într-o luminescență specifică, pentru timp scurt, putând fi fotografiată.[26] 

În prezent, criminaliștii folosesc lampa portabilă cu radiații ultraviolete din trusa criminalistică, raze laser sau surse de lumină emise de aparatura Polylight, avantajul fiind că aceste metode nu distrug urmele.[27] 

Revelarea urmelor descoperite se face după stabilirea vechimii acestora pentru a se folosi metode corespunzătoare, în caz contrar există riscul alterării urmei descoperite. Urmele de pe sticlă și suprafețe netede pot rezista ani de zile, pe când cele de pe hârtie, în funcție de calitatea hârtiei și mediul ambient, rezistă câteva ore.

Relevarea se realizează doar în cazul urmelor latente (care nu pot fi surprinse de ochiul uman fără intervenția criminaliștilor), fie cu ocazia cercetării la fața locului, fie în laborator.

În funcție de tipul metodelor folosite pentru revelare urmelor papilare distingem între metode fizice, chimice sau optice, unele dintre acestea fiind aplicabile și pentru identificarea urmelor altor părți ale corpului (picioare, buze, urechi).

1. Revelarea prin metode fizice[28]

Se realizează prin pulverizarea de prafuri sau pudră cu granulație foarte fină, activitate care poartă denumirea de prăfuire (pudrare), pe suprafețele purtătoare de urme. Aceste substanțe trebuie să aibă o granulație foarte fină, să fie în contrast de culoare cu suprafața și să aibă o aderență selectivă doar asupra materiei din urmă.

În practică se utilizează în mod constant: negru de fum, roșu Sudan III, ceruza (carbonat de plumb), argentoratul (pulbere de aluminiu), miniul de plumb, oxidul de cupru, praful de xerox etc. 

Pentru revelarea pe suprafețe colorată este utilizată substanță fluorescentă (de exemplu, pudra galbenă) activată sub radiațiile ultraviolete. Avantajul acestor revelatorii fluorescenți este utilizarea lor universală, cu excepția lemnului neprelucrat și a hârtiei. 

Alte substanțe, folosite în prezent, sunt cianoacrilatul sau microparticulele de disulfat de molibden. 

Operațiunea de răspândire sau îndepărtare se realizează cu pensule fine din păr de veveriță, puf de struț sau fibre de carbon, iar pentru pudrare se folosesc pulverizatoare speciale sau spray-uri in cazul suprafețelor mari.

Pentru suprafețele nichelate sau cromate se folosește afumarea urmelor cu funingine de camfor sau polistiren expandat, iar pe suprafețele de piele, mase plastice și cauciuc se folosesc pensule magnetice, respectiv un magnet cilindric la care aderă praful revelator amestecat cu pulbere fină de fier. 

Un procedeu modern de revelare a urmelor latente, dispuse pe hârtie, constă în metalizarea într-o cameră de vid prin evaporarea unui amestec de aur-cadmiu, vaporii aderând selectiv la urma crestelor și  

a șanțurilor papilare. Acest procedeu oferă rezultate foarte bune, dar este laborios și relativ costisitor, de aceea pentru suprafețele curente se folosește un amestec de zinc, antimoniu și cupru. 

Un procedeu, elaborat de specialiștii români, pentru îmbunătățirea fragmentelor urmelor digitale este prelucrarea imaginii urmei prin intermediul “optimoscopului”, o instalație electronică.

Este de remarcat modul în care sunt revelate urmele de mâini (sau buze, mănuși, încălțăminte) pe materialele textile sau pe plastic, prin utilizarea unui dispozitiv ce dezvoltă un câmp electric de frecvență medie. 

O metodă specială de revelare a urmelor de pe materialele textile constă în marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare, urmată de evidențierea desenului papilar prin autoradiografie. 

b) Revelarea prin metode chimice[29]

Acest mod de revelare are la bază reacția chimică dintre substanțele utilizate de criminaliști și componentele transpirației (săruri minerale, aminoacizi, substanțe organice). 

Se folosește, curent în practică, revelarea cu vapori de iod pe urmele aflate pe hârtie și pe pereți, revelarea se produce prin pulverizare în zona purtătoare de urmă a vaporilor de iod, care în reacție cu sudoarea depusă determină apariția unei colorații specifice. Avantajul este că acest procedeu nu alterează urma și poate fi reluat. 

Pentru urmele proaspete este folosit reactivul DEMAC care este sensibil la ureea din sudoare.

La revelarea urmelor pe hârtie, mai des în practică, se folosește reactivul pe bază de ninhidrină, care reacționează cu aminoacizii din sudoare și prezintă utilitate ridicată pentru urmele mai vechi.

Se mai folosește și nitratul de argint și rodamina B, iar la revelarea urmelor formate prin depunere de substanțe grase se aplică vapori de diverși acizi, precum acidul osmic sau acidul fluorhidric, dacă urmă este pe sticlă. În cazul urmelor de sânge se folosește leucoverdemalachitul sau luminolul care determină o fluorescență specifică.  

c) Revelarea prin metode optice[30] 

În descoperirea urmelor papilare un rol important îl are folosirea laserului. Radiația de tip laser (laser de argon) se proiectează oblic într-un unghi de aproximativ 45°, determinând apariția unei fluorescențe specifice anumitor substanțe secretate de glandele sebacee (riboflavina), iar la nevoie fluorescența poate fi accentuată prin tratare cu ninhidrină. Acest procedeu nu este distructiv de urmă și poate fi utilizat pentru revelarea de urme cu o vechime mare (canadieni au revelat o amprentă de pe filele unei cărți cu o vechime de nouă ani).

În prezent, instalațiile laser sunt portabile și se utilizează și la depistarea unor falsuri. O altă metodă optică o constituie dispersia luminoasă a unei raze de lumină proiectată pe obiectul purtător de urmă, imaginea urmei obținându-se prin intermediul unor filtre electronice, acest procedeu fiind nedistructiv de urmă. 

După descoperirea și revelarea urmelor de mâini se procedează la fixarea și ridicarea lor. 

Urmele sunt menționate în procesul-verbal realizat cu ocazia cercetării la fața locului împreună cu aspecte privind locul în care au fost găsite, metodele de revelare folosite și raportul de poziție față de obiectele principale. De asemenea, se menționează in procesul-verbal fotografiile executate și obiectele purtătoare de urmă ridicate. 

Fotografiile realizate după revelarea urmelor reprezintă modul de fixare a acestora. Fotografiile se execută, de regulă, la o distanță de 15 cm cu iluminare laterală sub unghi de 45 ° folosindu-se inele intermediare pentru obiectivul aparatului și materiale fotosensibile cu granulație fină.

Pentru fotografierea urmelor de pe sticlă (pahare) se pune în spatele suprafeței purtătoare de urmă hârtie neagră, iar pentru urmele de oglinzi se folosește un panou negru în centrul căruia este un orificiu pentru obiectivul aparatului formându-se astfel un fond întunecat imaginii. 

Ridicarea urmelor de mâini se realizează prin transferarea pe peliculă adezivă specială sau prin efectuarea unui mulaj.[31]

Transferarea pe pelicula adezivă, denumită și folio, se realizează după fotografierea acestora. Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor se face în funcție de culoarea urmei, iar în cazuri speciale se folosește peliculă fotografică al cărui strat de gelatină reține urmă în condiții bune. [32] 

Pentru urmele de adâncime se realizează ridicarea lor cu ajutorul mulajelor, cum ar fi ghipsul dentar, alginatul, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast).[33]

Transportarea se realizează în condiții care să asigure integritatea urmelor după ce au fost marcate, fotografiate și fixate în procesul verbal, obiectele nu se învelesc în vată sau în pânză.[34]

Pe ambalajul obiectului se aplică o etichetă numerotată cu mențiuni privind locul, data și conținutul. 

• Expertiza criminalistică a urmelor de mâini

Determinarea degetului sau mâinii probabile de la care provine o urmă se realizează de către un specialist criminalist și se materializează într-un raport de constatare sau de către un expert criminalist în cadrul unei expertize criminalistice dactiloscopice. 

În urma efectuării expertizei dactiloscopice se pot obține informații cu privire la modul de formare a urmelor, persoana care a creat urma și raportul dintre urmă și activitatea infracțională. 

În ipoteza în care expertului i se oferă doar urma sa obiectul purtător de urmă, acesta poate determina mâna de la care provine, regiunea mâinii sau degetul care a format-o, natura substanței de pe crestele papilare și vechimea urmei. [35]

Dacă i se pună la dispoziție și impresiunile digitale ale persoanei suspecte ori cele înregistrate în cartoteca dactiloscopică, expertul poate stabili, pe baza detaliilor caracteristice comune, persoana căreia îi aparțin urmele. 

În cazul identificării unor cadavre necunoscute, expertiza dactiloscopică se poate efectua prin compararea dermatoglifelor cadavrului cu cele ale presupuselor rude apropiate. Se utilizează ca modele de comparație și impresiunilor prelevate din locurile presupuse a fi frecventate de persoana dispărută.[36]

Pentru efectuarea expertizei dactiloscopice și a examinărilor comparative este necesară amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a investigațiilor.

Operația de amprentare se realizează de obicei prin ridicarea impresiunilor cu tuș tipografic. Pe o placă de sticlă sau metal se întinde, cu ajutorul unui rulou de cauciuc, un strat subțire de tuș diluat cu terebentină, iar amprentarea se realizează prin rularea regiunii falangetei, în care va fi inclus și șanțul flexoral, pe placa cu tuș, după care degetul se va rula pe fișa dactiloscopică.[37]

Un alt procedeu constă în amprentarea chimică, se utilizează o tușieră obișnuită impregnată cu un reactiv incolor, pe care se va rula degetul și o coală specială de hârtie sau folie tratată chimic cu o substanță ce va intra în reacție cu soluția din tușieră. [38]

Ridicarea in mod corect a impresiunilor presupune:[39] 

• Degetele persoanei amprentat trebuie să fie curate, iar mâna relaxată
• Rularea degetului se face de la o margine a unghiei spre cealaltă, de regulă de la exterior spre interior (la mâna dreaptă de la dreapta spre stânga)
• Atât pe placă sau tușieră, cât și pe fișă nu se execută decât o singură mișcare de rulare, fără a se reveni și fără a se apăsa

În cazul cadavrelor se aplică pe fiecare deget cu un rulou special cerneala de amprentare, după care pe deget se apasă hârtia susținută de o spatulă sau un suport metalic având o formă apropiată de un încălțător. În cazul degetelor deshidratate se poate injecta glicerină, ulei de parafină sau se poate aplica o metodă constând în pudrarea fiecărui deget, urmată de transferarea pe o folie fină. Pentru amprentarea cadavrelor s-a folosit si un mulaj de silicon și o peliculă de vopsea de pictură (cazul identificării unui cadavru cu epiderma puternic încrețită).[40]

Examenul comparativ presupune utilizarea lupei binoculare de cap, a aparatelor de proiecție de tip Faurot sau Zeiss. Se utilizează pentru comparație sistemele AFRS (Automatic Fingerprint Recognition System) sau AFIS (Automatic Fingerprint Identification System), sisteme tehnice utilizate în Franța, Austria, Spania, SUA, Japonia, Indonezia.[41] 

Pentru stabilirea identității, examenul comparativ trebuie să scoată în evidență un număr minim de detalii sau puncte caracteristice, capabil să conducă la o concluzie certă de identificare. 

Nu există un număr standard de detalii necesare, numărul variază pe plan mondial între 8 și 17, dar în practica organelor judiciare s-a impus ca regulă existența unui unui număr minim de 12 puncte coincidente. 

În literatura de specialitate s-a demonstrat că identificarea dactiloscopică se bazează în principal pe elemente calitative, nu cantitative, un detaliul de genul inelului, anastomozei, trifurcației sau cârligului, întâlnit cu o frecvență de sub 1% la aproximativ 200 de impresiuni fiind mai valoros.[42] 

Dacă se iau în considerare 8 puncte coincidente, dintre care unul este o cicatrice  probabilitatea de repetare a acestor puncte este de 1 la 37 de milioane, iar dacă se mai adaugă încă un detaliu de genul crestelor alternative, probabilitatea este de 1 la 972 de milioane. [43]

Rapoartele de expertiză sunt însoțite de planșe fotografice pentru demonstrarea rezultatului prin fotograme și diagrame, potrivit procedeelor folosite în examenul comparativ, indicându-se punctele coincidente.[44] 

III. Investigarea urmelor de picioare

A. Noțiuni generale

Prin urmele picioarelor se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei, ca rezultat al contactului picioarelor desculțe cu acestea, în procesul săvârșirii actului infracțional.

Ca factor creator de urme, piciorul prezintă interes din punct de vedere al formei, dimensiunii și funcției sale locomotorii. 

Urmele de picioare indică direcția de deplasare a persoanei, de obicei pot conduce la locul unde se ascunde făptuitorul sau unde au fost aruncate instrumentele folosite sau corpul victimei. În cazul existenței unor particularități ale piciorului (deget lipsă, cicatrice) urmele pot conduce la identificarea persoanei. [45]

La picior se disting două suprafețe respectiv suprafața plantară (talpa) și suprafața dorsală. 

Suprafața plantată are următoarele regiuni: metatarsofalangiană , metatarsiană, tarsiană si regiunea călcâiului. [46]

Regiunea metatarso-falangiană  este întâlnită cel mai frecvent în urmele plantare datorită aspectului foarte variat pe care îl are, reprezentând și una din principalele regiuni care pot conduce la explicarea unor acțiuni ale făptuitorului la fața locului.[47]

Ca și în cazul urmelor de mâini, urmele de picioare se formează sub formă statică sau dinamică, de suprafață sau de adâncime, vizibile sau latente, sub formă izolată sau sub forma unei cărări de urme.

De menționat, în legătură cu urmele de picioare, că nu trebuie confundată urmă dinamică, care este prin excelență urmă de alunecare, urma creată de piciorul aflat în mers, care este urmă de natură statică.

• Cercetarea urmelor de picioare

Urmele de picioare se caută printre primele la fața locului datorită naturii lor și locului în care se pot forma. 

Descoperirea și revelarea urmelor piciorului gol sunt asemănătoare cu cercetarea urmelor de mâini, în alternativa formării lor ca urme latente, pe suprafețe de genul parchetului, cimentului, iar metodele de descopere și revelare sunt aceleași.[48] 

În cazul urmelor pe suprafețe de genul covoarelor, mochetelor se folosesc dispozitive ce pot pune în evidență urma pe baza electricității statice.[49] 

După descoperirea și revelarea urmelor este obligatorie măsurarea bidimensională, interesând lungimea acestora, lățimea în regiunea metatarsiană și tarsiană, lățimea călcâiului și poziția degetelor.[50] 

În procesul-verbal întocmit la fața locului se menționează numărul și tipul de urme de picioare descoperite, forma și particularitățile acestora, natura suportului în care s-au format, precum și elementele cărării de urme, în situația în care ele există. 

Fotografierea urmelor de picioare se realizează după scoaterea cu o pensetă a eventualelor resturi materiale căzute în urmă, dintr-un unghi perpendicular pe urmă, sursele de lumină fiind dispuse lateral, potrivit regulilor fotografii de umbre. 

Pentru fotografierea urmelor formate în zăpadă este necesară pudrarea ușoară a lor cu praf de grafit, pentru înlăturarea strălucirii lor prea puternice.[51] 

Ridicarea urmei se realizează de obicei după desenarea acesteia pe o coală de calc, așezată pe o bucată de geam, deasupra urmei.

În cazul ridicării urmele formate în nisip se pulverizează un strat subțire de șerlac sau collodium pentru întărire și un strat subțire de ulei, pentru a preveni aderarea nisipului la mulaj.[52] 

Urmele care prezintă prea multă umiditate sunt întărite prin presărarea unui strat foarte subțire de ghips, după care se pulverizează un strat de ulei în urmă, pentru prevenirea aderării la mulaj a unor bucăți de pământ. 

Urmele formate în zăpadă pot fi ridicate cu ajutorul unui mulaj din sulf topit, datorită proprietății acestuia de a se răcit rapid, fără a-și pierde prea repede fluiditatea. O altă metodă de ridicare a urmelor formate în zăpadă constă în pulverizarea prealabilă a unui strat de talc, întărit ulterior prin pulverizarea de collodium sau fixativ de păr, operație repetată până când se obține o peliculă a cărei consistență poate suporta un mulaj de ghips.[53] 

La fața locului poate fi întâlnită o cărare de urme, care poate indica următoarele elemente: axa cărării de urme, linia mersului, lățimea pasului și unghiul de mers.[54] 

De menționat faptul că lungimea pasului este mai mare la bărbați decât la femei cu aproximativ 20 de centimetri.[55] 

Prin interpretarea urmelor de picioare se poate stabili direcția de deplasare, viteza de deplasare, starea psihofizică, încercări de derutare, cărarea unei greutăți sau cunoașterea locului.

• Expertiza traseologică a urmelor de picioare

În realizarea expertizei traseologice a urmelor de picioare în cazul în care expertului i se trimite numai urma, acesta poate determina sexul, vârsta, talia și greutatea aproximativă a persoanei, particularități anatomo-patologice, mecanismul de formare și vechimea urmei, precum și elementele cărării de urme. Pe când, dacă expertului i se pun la dispoziție modele de comparație, acesta poate determina suplimentar identitatea persoanei care a creat urma. 

Comparația trebuie realizată fie asupra mulajelor. fie asupra fotogramelor, nefiind indicată compararea unui mulaj cu o fotogramă.[56] 

Luarea modelelor de comparație de la persoanele suspecte se realizează prin utilizarea unui material mai plastic, capabil să rețină toate detaliile, iar persoana suspectă trebuie să efectueze mai multe impresiuni. 

IV. Investigarea odontologică judiciară

Urmele de dinti fac parte din categoria acelor urme care ofera o baza sigu­ra de identificare, atat sub raport criminalistic, cat si medico-legal, datorita unor caracteristici ale formei, dispunerii si particularitatilor prezentate de fiecare dinte, indeosebi dupa varsta de 25 ani, cand intreaga dantura este for­mata. Astfel, latimea dintilor, pozitia si distanta dintre ei, uzurile, eventua­lele lipsuri, diverse afectiuni (carii), tratamente si lucrari stomatologice , ofera suficiente elemente de identificare a persoanelor.[57]

Fireste ca este posibila, fara dubiu, si identificarea persoanelor adulte, dupa celelalte caracteristici prezen­tate de forma si dispunerea fiecarui dinte.

La locul faptei, urmele de dinti se intalnesc pe diverse alimente sau fructe cu o consistenta si un grad de plasti­citate adecvat (margarina, unt, branza topita, ciocolata, mere). De asemenea, urmele dintilor se intalnesc pe corpul victimei si, in anumite cazuri, pe corpul agre­sorului.

“Fixarea urmelor de dinti se face, in mod obisnuit, prin consemnarea in proce­sul-verbal si prin fotografiere, insistandu-se nu numai asupra detaliilor, dar si asupra pozitiei corpurilor purtatoare de urme fata de celelalte obiecte principale.”[58]

Expertiza odontologica poate oferi organului de urmarire penala raspunsuri cu privire la natura umana sau animala a urmei, sexul, varsta si tipul antropologic al persoanei, mecanismul de formare si caracteristicile dintilor reflectate in urma.

V. Investigarea urmelor de buze, urechi și alte părți ale corpului

Cercetarea urmelor de buze prin particularitatile anatomice si prin unicitatea dispunerii si a formei papilelor sau santurilor coriale, este posibila identificarea certa a unei persoane. Se are in vedere stabilitatea desenelor coriale si faptul ca identificarea se realizeaza la un interval de timp scurt de la momentul savarsirii faptei penale, astfel incat buzele nu pot suferi o modificare de ordin calitativ (principiul stabilitatii relative a caracteristicilor de identificare).

Urmele de buze se intalnesc la fata locului sub forma de urme statice sau dinamice, vizibile sau latente, ca urme de suprafata. Cercetarea la fata locului necesita o cautare atenta si exigenta a obiectelor cu care vin in contact firesc (pahar, cana , tacamuri), inclusiv pe imbracaminte.[59] Procedeele de revelare si fixare a urmelor de buze sunt similare cu cele ale amprentelor papilare sau urmelor de picioare.

“Expertiza urmelor labiale poate sa dea raspunsuri privind natura umana sau animala a urmelor, mecanismul de formare, vechimea urmei, varsta, sexul si tipul antropologic aproximativ al individului, care dintre buze (superioara sau inferioara) a lasat urma si daca aceasta prezinta suficiente elemente de identificare.”[60]

“Alaturi de urmele de maini, de picioare, de dinti si de buze, intalnite frecvent in cercetarile criminalistice, marea majoritate a parti­lor corpului uman este apta sa creeze urme, in contextul savarsirii unei fapte penale. Dintre acestea amintim, de exemplu, urechile, nasul, barbia, fruntea, fata in intregul ei, unghiile, partea exteri­oara a mainii si chiar intregul corp.

Pe langa conformatia ori elementele anatomice ale capului, ale ridurilor, cicatricelor, urme caracteristice de un gen aparte se pot forma si prin depune­rea de pudra, produse cosmetice sau farduri, intrebuintate cu precadere de fe­mei. Este vorba de urme de stratifi­care, statice sau dinamice, valoroase pentru identificarile de grup fiind, bineinteles, cele statice.”[61]

In concluzie, metodele tehnice de identificare a persoanelor pe baza urmelor lasate de corpul uman, datorita evolutiei tehnice si varietatii lor, sunt apte sa ofere date certe, in majoritatea cauzelor penale, privind imprejurarile producerii faptei si identitatea persoanelor implicate.  

Consider ca, viitorul in materie de identificare a persoanelor este formarea unor registre electronice la nivel international care sa contina elementele de identificare biometrica a persoanelor, fiind cumulate date privind amprenta papilară, trăsăturile feţei, caracteristicile irisului sau retinei, geometria palmei şi a degetelor, forma urechii, vascularizarea palmei, mersul, semnătura, mirosul, vocea si profilul ADN.

Articol realizat de catre Anghel Andrei Eric, Masterand, Programul Stiinte Penale, Facultatea de Drept, Univ. din București.

Bibliografie

– P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017;

– Marin Ruiu, Emilian Stancu, Criminalistica : tehnici de investigare traseologică,Editura Universul Juridic, 2016;

-C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;

– RAPORTUL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU-Disponibilitatea și gradul de pregătire a tehnologiei care permite identificarea unei persoane pe baza amprentelor digitale înregistrate în Sistemul de informații Schengen de a doua generație (SIS II), Bruxelles, 29.2.2016 , accesibil prin link-ul:

https://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2016:0093:FIN:RO:PDF

– Site-ul accesibil prin link-ul:

Invenţii care au schimbat lumea – Sistemul de identificare după amprente digitale (1889) – Jurnal Spiritual

– Site-ul accesibil prin link-ul:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dactiloscopie

---

[1] Marin Ruiu, Emilian Stancu, Criminalistica : tehnici de investigare traseologică,Editura Universul Juridic, 2016, p. 10.

[2] C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 221.

[3] Marin Ruiu, Emilian Stancu, Criminalistica : tehnici de investigare traseologică,Editura Universul Juridic, 2016, p. 9.

[4] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 97.

[5] Marin Ruiu, Emilian Stancu, Criminalistica : tehnici de investigare traseologică,Editura Universul Juridic, 2016, p. 11.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 12.

[8] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 102.

[9]  Marin Ruiu, Emilian Stancu, Criminalistica : tehnici de investigare traseologică,Editura Universul Juridic, 2016, p. 13.

[10] Idem, p. 14.

[11] https://ro.wikipedia.org/wiki/Dactiloscopie

[12] Invenţii care au schimbat lumea – Sistemul de identificare după amprente digitale (1889) – Jurnal Spiritual

[13] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 104.

[14] Ibidem.

[15] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 105.

[16] Ibidem.

[17]  P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 109.

[18] https://ro.wikipedia.org/wiki/Dactiloscopie

[19] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 106.

[20] Idem, p. 110.

[21] https://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2016:0093:FIN:RO:PDF

[22] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 112.

[23] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 107-108.

[24] Idem, p. 115.

[25] Idem, p. 116.

[26]  P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 116.

[27] Ibidem.

[28]  P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 118-121.

[29] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 122-123.

[30] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 123-124.

[31] Idem, p.127.

[32] Idem, p.127.

[33] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 127.

[34] Ibidem

[35] Idem, p. 130.

[36] Idem, p. 131.

[37] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 131-132.

[38] Idem, p. 132.

[39] Ibidem.

[40] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 132-133.

[41] Idem, p. 133.

[42] P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 134.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Marin Ruiu, Emilian Stancu, Criminalistica : tehnici de investigare traseologică,Editura Universul Juridic, 2016, p. 15.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48]  P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 139.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 140.

[52] Idem, p. 141.

[53]  P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 142.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 143.

[56] Idem, p. 144.

[57]  P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 146.

[58]  Idem, p. 147.

[59]  P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 151-152.

[60]  P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică.Tehnica criminalistică, curs universitar, Editura Universul Juridic, 2017 p. 152-153.

[61] Idem, p.153-154.