Patrimoniul şi funcţiile sale

Introducere

Cuvântul patrimoniu provine din latinescul patrimonium, care însemna “moștenire paternă”, iar prin extensie, “bunurile familiei”. Aşadar, în sens larg, patrimoniul semnifică o moştenire lăsată de generaţiile care ne-au precedat şi pe care avem datoria de a-l transmite intact generaţiilor viitoare.

Definiție

În ceea ce priveşte patrimoniul, nu există o definiţie legală, exprimată în mod clar şi precis, însă preocuparea doctrinei de a elabora o definiţie științifică a dus la mai multe definiţii, cu nuanțări care însă nu diferă esenţial unele de altele. Astfel, conform opiniei profesorului Corneliu Bîrsan, patrimoniul reprezintă „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de drept”. De asemenea, profesorii Traian Ionașcu şi Salvator Brădeanu l-au definit ca „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane, ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă.”

Din studiul părţii generale a dreptului civil cunoaştem faptul că obiectul dreptului civil îl reprezintă raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice sau juridice aflate pe poziţie de egalitate. Raportul juridic patrimonial este acel raport social care, datorită conţinutului şi valorii economice, poate fi evaluat pecuniar (de exemplu, raportul născut din contractul de vânzare).

În funcţie de natura drepturilor subiective civile care intră în conţinutul lor, raporturile juridice civile patrimoniale sunt grupate în două categorii: raporturi juridice civile reale şi raporturi juridice civile obligaţionale (de creanţă). Raportul juridic nepatrimonial este acel raport social lipsit de un conţinut economic, deci al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani (spre exemplu, raportul ce are în conţinutul său dreptul la nume).

Funcțiile patrimoniului

În dreptul civil român se consideră că patrimoniul are două funcţii, şi anume:

1. Gajul general al creditorilor chirografari

Creditorii chirografari sunt acei creditori care, fără să dispună de o garanţie reală ori de un privilegiu care să le asigure creanţa pe care o au împotriva debitorului, au în schimb, un drept de garanţie asupra întregului patrimoniu al debitorului privit în ansamblul său ca o universalitate juridică.

Creditorii care au o garanţie reală, au în acelaşi timp drept de urmărire şi de preferință asupra bunului pentru satisfacerea creanţei lor. În schimb, creditorii chirografari au doar un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor pentru recuperarea creanţei. Art. 2324 C.civ. precizează că nu pot face obiectul gajului general al creditorilor chirografari, neputând deci fi urmărite de către aceştia bunurile insesizabile, caracter ce poate fi dobândit prin lege ori prin voinţa părţilor.

Dacă este vorba despre un patrimoniu care este divizat în mai multe mase de bunuri, pe temeiul art. 2324 alin. (3) C.civ., creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului trebuie, mai întâi, să urmărească bunurile care fac parte din acea masă patrimoniala. În cazul în care aceste bunuri sunt insuficiente, ei vor putea urmări, pentru satisfacerea în întregime a creanţelor lor, celelalte bunuri ale debitorului.

2. Subrogaţia reală universală sau cu titlu universal

În dreptul civil se face distincţie între subrogaţia personală, care desemnează înlocuirea unei persoane cu o altă persoană în cadrul unui raport juridic obligaţional şi subrogaţia reală, care desemnează înlocuirea unui element patrimonial cu un alt element patrimonial.

La rândul său, subrogaţia reală este de 3 feluri: subrogaţia reală universală (elementele patrimoniale care se înlocuiesc unele cu altele sunt privite în cadrul universalităţii, care este patrimoniul), subrogaţia reală cu titlu universal (elementele patrimoniale care se înlocuiesc sunt privite în cadrul unei mase patrimoniale) şi subrogaţia reală cu titlu particular (elementele patrimoniale care se înlocuiesc sunt privite ut singuli).

În doctrină s-a dat explicaţia că universalitatea juridică a patrimoniului îşi găseste raţiunea în noţiunea de fungibilitate, caracteristică a unor bunuri care alcătuiesc patrimoniul de a se putea înlocui unele cu altele. Fungibilitatea este proprie bunurilor de gen, adică bunurilor care se numără (bani), se cântăresc (cereale) sau se măsoară (lungimea arborilor), cu condiţia de a fi de aceeaşi cantitate şi calitate. Ideea de fungibilitate este diferită de subrogaţia reală, deoarece aceasta din urmă se caracterizează prin aceea că lucrurile se schimbă între ele, pentru că numai în felul acesta apare necesitatea ca bunul cuprins în universalitate să ocupe poziţia juridică pe care a avut-o bunul ieşit.

Elementele care intră în patrimoniu vor avea aceeaşi poziţie juridică pe care au avut-o elementele care ies din patrimoniu, iar înlocuirea acestora are în vedere valoarea economică a elementelor pecuniare şi regimul lor juridic. Când patrimoniul este divizat, aceste elemente pecuniare intră într-o masă patrimonială determinată şi vor dobândi regimul juridic comun al acesteia. Putem spune în cazul acesta că orice subrogaţie reală cu titlu universal presupune şi o subrogaţie reală universală, în sensul că elementele care intră în patrimoniu devin şi elemente ale universalităţii, dar dobândesc şi regimul juridic comun pentru o masă patrimoniala determinată.

Funcţia juridică a subrogaţiei reale universale sau cu titlu universal este aceea de a se asigura continuarea afectațiunii unui patrimoniu sau a unei mase dintr-un patrimoniu destinaţiei economice concrete. În absenţa subrogaţiei reale generale, şi-ar pierde sensul funcţia patrimoniului de a fi garanţia comună a creditorilor.

Subrogaţia reală cu titlu particular

Numai subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal constituie o funcţie a patrimoniului, însă în doctrină s-a realizat o comparaţie între subrogaţia reală generală şi subrogaţia reală cu titlu particular. Astfel, subrogaţia reală cu titlu particular are ca obiect elemente patrimoniale privite ut singuli şi nu operează automat, deoarece nu este legată de funcţionarea patrimoniului.

De asemenea, în procesul de înlocuire se transferă, pe lângă regimul juridic general, şi regimul juridic special al bunului care a ieşit din patrimoniu asupra celui care intră în patrimoniu. Subrogaţia reală cu titlu particular presupune întotdeauna şi o subrogaţie reală generală.

Sunt reglementate în dreptul civil mai multe cazuri de subrogaţie cu titlu particular. Putem da ca exemplu cazul concretizat în art. 2330 C.civ.: „Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor.” sau pe cel redat în art. 748 alin. (2) C.civ. conform căruia, dacă bunul care formează obiectul unui uzufruct a fost distrus (total sau parţial), acel uzufruct va continua asupra despăgubirii plătite de terţ sau asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.

Surse:

Noul Cod civil

Corneliu Bîrsan – Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013

Valeriu Stoica – Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C. H. Beck, București, 2013