Principiul disponibilității. Limitele învestirii instanței

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este cel al disponibilităţii părţilor, conform căruia părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop; prin urmare, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a se pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Prin urmare, dacă reclamanta a înţeles să solicite concursul instanţei pentru acoperirea unui prejudiciu cauzat de banca pârâtă printr-o pretinsă faptă ilicită, cauza acțiunii fiind, aşadar, în mod neechivoc determinată, instanţa era datoare să soluţioneze cererea de chemare în judecată în limita acestei învestiri, respectând astfel principiul enunţat anterior, cu atât mai mult cu cât nu se punea problema unui proces tripartit, privit din perspectiva efectelor validării popririi.

Procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, iar principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată.

A se vedea decizia integrală: http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=202985#highlight=%23%23