Principiul legalităţii incriminării

Acest principiu a fost menţionat pentru prima dată la începutul Revoluţiei franceze, în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 1789, care prevedea că “Nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracţiunii şi legal aplicate”. Principiul este consacrat şi în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948, unde se prevedea că „“Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul în care au fost comise, un act cu caracter penal potrivit dreptului internaţional sau naţional”.

Importanţa acestui principiu este dată chiar şi de poziţionarea sa în noul Cod Penal – alin. (1) al art. 1 dispune că „Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni”. În virututea acestei dispoziţii, o faptă, oricât de gravă ar fi, nu poate fi considerată o infracţiune dacă nu este expres prevăzută în legea penală.

Acest principiu reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abuzurilor sau arbitrariului şi ne oferă siguranţa că o lege care incriminează fapte noi nu se va aplica faptelor săvârşite anterior intrării ei în vigoare (nu produce efecte post factum).

Este impusă o interpretare strictă a legii penale, evitându-se orice extindere sau analogie. Pentru a se susţine această rigoare a interpretării, este necesar un text al legii foarte clar şi previbizil. Astfel, legiuitorul foloseşte două principale tehnici de formulare a normelor penale: formularea cauzală şi formularea generală[1].

Formularea cauzală – enumerarea acţiunilor ce constituie elementul material al infracţiunii adică modalităţile de drept în care o anumită infracţiune poate fi săvârşită.

Legiuitorului îi este aproape imposibil să cuprindă toate modalităţile astfel că recurge la formulări generale.

Formularea generală – folosirea termenilor generali sau sintetici; spre exemplu, prin termenul „luare”, legiuitorul determină toate modalităţile faptice de săvârşire a furtului etc.

Principiul legalităţii incriminării implică şi accesibilitatea legii, oferindu-se posibilitatea oricărei persoane interesate de a afla legea penală. Această cerinţă este îndeplinită, în general, prin publicarea în Monitorul Oficial.

Acest principiu a adus şi va aduce o contribuţie semnificativă în evoluţia dreptului şi, mai ales, a omului.

[1] F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 41.