Răspunderea penală a minorilor – De ce o măsură educativă şi nu o pedeapsă?

Sistemul de sancţionare prevăzut de Codul penal român diferă după cum este vorba de un minor sau un major în persoana făptuitorului. Ca atare, regimul răspunderii penale a minorilor este tratat într-un titlu distinct al Codului penal, tocmai în lumina particularităţilor pe care le prezintă această instituţie (Titlul V, intitulat “Minoritatea” – articolele 113-134 NCp). Dacă, prin săvărşirea unei infracţiuni, majorului i se poate aplica o pedeapsă (amendă, închisoare sau detenţiune pe viaţă), în aceeaşi situaţie, minorul va fi sancţionat prin aplicarea unei măsuri educative, neprivative (stagiu de formare civică, supraveghere, consemnare la sfârşit de săptămână, asistare zilnică, conform art. 115 NCp) sau privative de libertate (internarea într-un centru educativ sau centru de detenţie, potrivit aceluiaşi articol 115 NCp).

Justificarea reglementării unui regim sancţionator mai blând pentru minori faţă de majori rezidă într-o varietate de aspecte, dar, mai întâi de toate, trebuie subliniat că art. 113 NCp prevede limitele răspunderii penale a minorilor, după cum urmează:

Alineatul (1) “Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.”

Alineatul (2) “Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.”

Alineatul (3) “Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.”

Prin cele trei alineate, legiuitorul penal instituie întâi o prezumţie absolută potrivit căreia minorul sub 14 ani nu răspunde penal, întrucât nu are capacitatea de a-şi da seama de semnificaţia conduitei sale, astfel încât, faţă de acesta, în caz de săvârşire a unor fapte prevăzute de legea penală, se iau măsuri de protecţie specială prevăzute în Legea nr. 271/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Este instituită apoi o prezumţie relativă conform cu care minorul între 14 şi 16 ani răspunde penal în măsura în care se constată, prin raportare la fapta săvârşită, că avea discernămant, dar şi prezumţia relativă că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, ultimele două prezumţii putând fi însă înlăturate.

În acest context, având în faţă o imagine mai clară a răspunderii penale a minorilor, pot fi identificate mult mai uşor raţiunile care au stat la baza reglementării unui regim de sancţionare distinct. Astfel, lipsa de experienţă la care putem adauga factori de natură psihologică, vârsta fragedă, mediul de viaţă sunt cele care atrag, de regulă, conduita necorespunzătoare a minorului. Ar putea, prin urmare, minorul să înţeleagă motivul pentru care i s-ar putea aplica drept sancţiune o pedeapsă prevăzută de lege, deşi el încă nu conştientizează semnificaţia socială a comportamentului său? Cel mai probabil, o astfel de situaţie nu ar fi una echitabilă, iar funcţia educativă a sancţiunilor penale nu ar mai fi evidenţiată, motiv pentru care stabilirea şi aplicarea unei măsuri educative pentru sancţionarea unui minor este mult mai potrivită, prin prisma rolului preponderent educativ al acesteia.

De asemenea, stabilirea şi aplicarea unei măsuri educative se poate dovedi mult mai eficientă în prevenirea infracţionalităţii în rândul minorilor, având în vedere că sunt prevăzute de lege cu scopul de a-i instrui şcolar, profesional şi de a-i responsabiliza. De exemplu, şi minorul de peste 14 ani care ia de pe raftul unui magazin o ciocolată, fără a o plăti, săvârşeşte infracţiunea de furt. În măsura în care s-a constatat că acesta avea conştientizarea faptului că, prin acţiunea sa, încalcă ordinea socială, principii de drept penal sau aduce atingere unor valori sociale, fapta sa nu poate fi trecută cu vederea – astăzi o ciocolată, mâine un întreg magazin – fiind necesară o prevenire a infracţionalităţii şi o reeducare a minorului în cauză. O situaţie aparte este ipoteza art. 134 NCp, potrivit căruia, minorului în speţă, dacă ar fi judecat după împlinirea vârstei majoratului, pentru fapta sâvârşită în timpul minorităţii, i s-ar stabili şi aplica tot o măsură educativă, tocmai pentru că ceea ce interesează este discernământul făptuitorului din momentul comiterii faptei.  În acest caz, măsurile educative vor fi, bineînţeles, stabilite şi aplicate în mod proporţional cu gravitatea faptei săvârşite şi periculozitatea infractorului şi ţinându-se cont de criteriile de individualizare prevăzute de NCp în art 74.

Prin toate cele spuse, se reflectă interesul legiuitorului penal în protejarea minorului. Minorul se bucură de o protecţie juridică amănunţită, sancţiunile prevăzute de lege fiind consacrate astfel tocmai pentru a-i asigura acestuia o dezvoltare armonioasă şi pentru a-i favoriza interesele. Această protecţie este afirmată şi prin faptul că, pe Vechiul Cod penal, minorului i se puteau aplica pedepse (potrivit articolului 109), actualmente regimul sancţionator fiind bazat exclusiv pe măsuri educative. Punând în balanţă fapta minorului încă neexperimentat pentru care s-ar stabili şi aplica o pedeapsă ar putea rezulta un dezechilibu, care ar afecta pe termen lung sau chiar ireversibil orice încercare de îndreptare a minorului. Mai mult de atât, prin aplicarea unei pedepse, minorului, care reprezintă generaţia de mâine, i s-ar putea îngrădi involuntar şansa de a se integra într-o societate dornică de a fi cunoscută şi de a-l cunoaşte, având în vedere că, pedepsele dau naştere unor antecedente penale, spre deosebire de măsurile educative care, potrivit art. 133 NCp, “nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi.” Nu este de prisos de menţionat nici faptul că, pe lângă distincţiile aduse de lege cu privire la răspunderea penală, art. 27 NCp vine şi accentuează situaţia specială a minorilor afirmând că “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.”

Bibliografie: 

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, „Drept penal român. Partea generală„, ed. Universul Juridic, Bucureşti 2014