Renuntarea la aplicarea pedepsei – controversă terminologică

Renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal din 1969. Introducerea acesteia a fost determinată de renunţarea la criteriul material al pericolului social ca trăsătură generală a infracţiunii, cu consecinţa dispariţiei reglementării conţinute în art. 181 Cod penal şi a consacrării principiului oportunităţii urmăririi penale în noul Cod de procedură penală. Într-adevăr, noua reglementare reprezintă o prelungire în faza de judecată a principiului oportunităţii urmăririi, oferind judecătorului posibilitatea nesancţionării unor fapte ca infracţiuni de gravitate redusă, pentru care acţiunea penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală. Noua instituție constituie o alternativă la pedepsele privative de libertate, a căror eficiență a devenit tot mai discutabilă. Instituția renunțării are drept temei încrederea legiuitorului și apoi a judecătorilor în posibilitatea de îndreptare a persoanei care a săvârșit o infracțiune, fără a i se aplica o pedeapsă. Astfel, se recunoaște dreptul instanței de judecată de a renunța definitiv la aplicarea pedepsei, chiar dacă o persoană este vinovată de comiterea unei infracțiuni, rațiunea de a-l feri pe inculpat de nocivitatea pedepsei fiind mult mai puternică și din acest motiv, pentru reeducarea lui, gasindu-se alte mijloace de sanctionare neprivative de libertate.

Fiind reglementată în Codul Penal, Partea generală, Titlul III, Capitolul V, ,,Individualizarea pedepselor”, s-ar putea spune la o primă vedere că renunțarea la aplicarea pedepsei este o măsură de individualizare a pedepselor. Pe de altă parte, conform art. 74 alin. 1 C.p., operațiunea de individualizare a pedepsei presupune cel puțin stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei. Deoarece în cazul renunțării la aplicarea pedepsei instanța nici măcar nu stabilește durata ori cuantumul  pedepsei se poate spune că această măsură nu este o veritabilă măsură de individualizare a pedepsei.

Renunțarea la aplicarea pedepsei nu este o modalitate de individualizare a pedepsei, ci o modalitate de înlocuire a răspunderii penale cu o răspundere administrativă, fiind analizată în cadrul instituției răspunderii penale. Individualizarea pedepsei are ca finalitate stabilirea unei pedepse, or, în acest caz se renunță la aplicarea acesteia. În urma renunțării la aplicarea pedepsei, instanța aplică infractorului un avertisment, iar avertismentul este o sancțiune de natură adminstrativă, iar nu una de natură penală.

Se observă că se creează o separare a naturii faptelor, în sensul că sub lumina vechii reglementări, fapta care nu prezenta un anume grad al pericolului social, ieșea din sfera ilicitului penal, nefiind catalogată ca infracțiune, în vreme ce sub imperiul noii reglementări, fapta constituie infracțiune dar, sub condiția îndeplinirii cerințelor edictate de art. 80 NCP, persoanei acuzate nu i se mai aplică o pedeapsă.

Denumirea dată de către legiuitor acestei măsuri nu este cea mai bună alegere deoarece în cazul său, cuantumul sau durata pedepsei nici măcar nu sunt stabilite sau cunoscute, neputându-se renunța la aplicarea unei pedepse care nefiind stabilită nici nu ar putea pune problema opțiunii de renunțare ori nu la aplicarea acesteia. În doctrina se consideră că denumirea de ,, renunțarea la stabilirea pedepsei” ar fi denumirea corespunzătoare realității juridice și ar exprima ceea ce este până la urmă această măsură.

Bibliografie:

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 463-464

Viorel Pașca, Drept penal român, Partea generală , Ed. Universul Juridic, 2014

Constantin Stoica, Renunțarea și amânarea aplicării pedepsei, elemente de noutate în legislația românească.

http://www.juridice.ro/291158/despre-renuntarea-la-aplicarea-pedepsei-in-noul-cod-penal.html

 http://www.mpublic.ro/ncp.pdf

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!