Repere teoretice și jurisprudențiale privind controlul de constituționalitate asupra funcției de Președinte al României

Secțiunea I Aspecte indroductive

Viaţa constituţională a României după prăbuşirea regimului totalitar a scos în evidenţă rolul Constituţiei din 1991, care a făcut posibilă ruptura cu situaţia din trecut şi a avut consecinţe extrem de favorabile pentru dezvoltarea regimului democratic instaurat după Revoluţie. În perioada de tranziţie care s-a scurs, Constituţia din 1991 a oferit premisele creării unei democraţii parlamentare reale, a acţiunii eficace a pluralismului politic, între altele prin cele două alternanţe la guvernare din 1996 şi 2000, precum şi ale afirmării noilor instituţii orientate decisiv către promovarea valorilor statului de drept, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţenilor. Mutaţiile politice, economice şi sociale care au avut loc în viaţa societăţii româneşti în această perioadă de tranziţie democratică, ca şi aspiraţiile marii majorităţi a populaţiei de integrare în structurile euro-atlantice, au făcut necesară şi posibilă adoptarea, de către Parlament, la 18 septembrie 2003, a Legii de revizuire a Constituţiei, aprobată prin referendumul de la 18–19 octombrie 2003.

Articol redactat de Constantinescu Laura-Denisa, studentă a Facultății de Drept, în anul IV, seria I, grupa 406, IF.

Legea de revizuire a Constituţiei României marchează, prin amploarea şi semnificaţia sa, un moment de referinţă în evoluţia constituţională a ţării. Modificările aduse prin cele 79 puncte de revizuire, care au vizat jumătate din textele Legii fundamentale, au ca obiectiv central asigurarea temeiului constituţional pentru integrarea în Uniunea Europeană şi aderarea la N.A.T.O. În acelaşi timp, prin revizuirea Constituţiei s-a realizat o mai mare apropiere de tradiţiile constituţionale comune ale ţărilor membre ale Uniunii Europene, precum şi armonizarea cu dispozitivul normativ european. Printre cele mai importante modificări aduse reglementărilor constituţionale în vigoare, care ating, practic, toate capitolele Legii fundamentale, cu consecinţe directe asupra consolidării statului de drept, sunt cele care privesc activitatea Curţii Constituţionale.

După cum este cunoscut, una din inovaţiile Constituţiei din 1991 a fost consacrarea modelului european de control al constituţionalităţii legilor. În Titlul V, a fost reglementată Curtea Constituţională, învestită cu atribuţii de control abstract, a priori, cu privire la legi, înainte de promulgare, cât şi cu atribuţii de control concret, a posteriori, pe cale de excepţie, cu privire la legile şi ordonanţele în vigoare. Pe lângă aceste atribuţii, a căror exercitare reprezintă circa 95% din întreaga activitate a Curţii Constituţionale, Constituţia din 1991 prevedea şi alte prerogative limitativ prevăzute, şi anume: controlul “a posteriori” asupra constituţionalităţii regulamentelor parlamentare; supravegherea respectării procedurii de alegere a Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor sufragiului; constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei prezidenţiale; avizul consultativ asupra propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui; supravegherea respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia; verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; soluţionarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. În toate aceste cazuri, Curtea Constituţională acţionează numai la sesizare. Singurul caz în care Curtea îşi exercită atribuţiile de control din oficiu este cel prevăzut de fostul articol 144 lit.a) teza finală [devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei, articolul 146 lit.a)], text care dă dreptul Curţii să se pronunţe asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.

Potrivit art.146 lit f) – h), Curții Constituționale îi revin trei categorii de atribuții ce privesc nemijlocit exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, şi anume:

a. Controlul respectării procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor sufragiului;

b. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei prezidenţiale;

c. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României și confirmarea rezultatelor referendumului de demitere a Președintelui României (art.95 din Constituție și art.47 din Legea organică a Curții).[1]

Aceste atribuții fac rolul Curţii Constituţionale, de asigurare a supremaţiei Constituţiei, să fie unul specializat, în ceea ce priveşte funcţia preşedinţială, controlul îndeplinirii condiţiilor de alegere, înlocuirea temporară şi suspendarea din funcţie a preşedintelui. In aceste limite, Curtea Constitutionala reprezintă garantul constituţionalităţii învestirii cu funcţia de Preşedinte al României.

Atribuţia Curţii Constituţionale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor sufragiului este reglementată de dispoziţiile art. 146 lit. f) din Constituţie şi de art. 37 şi art. 38 din Legea nr. 47/1992.[2]

Această atribuţie are 2 componente:

1. În cadrul primei componente, Curtea veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României;
2. În cea de-a doua, Curtea confirmă rezultatele sufragiului.

Secțiunea a II-a Respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României

În temeiul art.37 alin. (1) şi al art.38 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituţională soluţionează contestaţiile cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la funcţia de Preşedinte al României.

Persoanele care se pot adresa Curţii în acest sens sunt prevăzute de art.31 alin. (1) din Legea nr.370/2004, aceştia fiind candidaţii, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice, alianţele electorale şi alegătorii, ca subiecte de sesizare.

În considerarea atribuției de a veghea la respectarea procedurii de alegere a șefului statului și de confirmare a rezultatelor sufragiului, Curtea îndeplinește mai multe operațiuni: înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candidatură, soluționează contestațiile, rezolvă contestațiile împotriva soluțiilor date de birourile electorale de circumscripție în legătură cu împiedicarea unui partid politic ori a unui candidat de a-și desfășura campania electorală, primește procesele verbale privind rezultatul alegerilor prezidențiale și documentația aferentă și validează sau anulează alegerile, publică rezultatul alegerilor prezidențiale, prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Președintelui în vederea depunerii jurământului, îndeplinind așadar rolul de judecător electoral, rol în temeiul căruia veghează la îndeplinirea operațiunilor tehnico-materiale și juridice ocazionate de procedura electorală pentru funcția de șef al statului, asigurând și soluționarea contenciosului electoral care rezultă din incidentele din perioada sufragiului, confirmă și prezintă Parlamentului rezultatele procesului electoral.

În ceea ce privește contestaţia, aceasta se face în scris, se depune la sediul Curţii Constituţionale, în cel mult 24 de ore de la expirarea termenului prevăzut la art. 29 alin. (2), respectiv  la art. 30 alin. (6) din Legea nr.370/2004 si vizează, în concret, decizia prin care Biroul Electoral Central a admis sau a respins înregistrarea candidaturii sau a semnelor electorale, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art.27 şi art.28 din Legea nr.370/2004. Curtea Constituţională soluţionează contestaţiile în termen de cel mult două zile de la data înregistrării. Dezbaterile au loc fără înştiinţarea părţilor, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, pe baza sesizării şi a celorlalte documente aflate la dosar. În cadrul aceleiaşi atribuţii prevăzute de art. 146 lit. f) din Constituţie, Curtea Constituţională soluţionează contestaţiile cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile legii, în conformitate cu art. 42 alin. 7 din Legea nr.370/2004, termenul de soluționare fiind de 48 de ore de la înregistrarea contestațiilor. Aceste contestații pot urmări şi anularea alegerilor. În privința timpilor de antenă în campania electorală, Curtea Constituțională a admis două contestații (Hotărârile nr.25 și 27 din 4 noiembrie 2009, publicate în M.Of. nr.760/09.11.2009), obligând birourile permanente reunite ale celor două Camere și reprezentanții Societății Române de Televiziune să stabilească orarul pentru campania electorală și timpii de antenă pentru candidații la funcția de Președinte al României.

În temeiul art.52 din Legea nr. 370/2004, Curtea Constituţională anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situaţie, Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor.

Cererea de anulare a alegerilor se poate face de către:

a. Partidele politice

b. Alianţele politice si alianţele electorale

c. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale

d. Candidaţii care au participat la alegeri.

Cererea de anulare a alegerilor se poate face dacă sunt îndeplinite anumite condiții: votarea s-a făcut prin fraudă; frauda este de natură să modifice atribuirea mandatului ori ierarhia candidaților pentru turul al doilea de scrutin; frauda nu îi este imputabilă celui care contestă; cererea de anulare a fost depusă la Curtea Constituțională în cel mult 3 zile de la închiderea votării, cu motivarea necesară și dovezile pe care se susține.

Cererea de anulare a alegerilor trebuie introdusă în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării; cererea trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Sub aspect procedural, soluţionarea cererii de către Curtea Constituţională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoştinţa publică a rezultatului alegerilor. Curtea Constituţională pronunţă, în conformitate cu prevederile art.11 alin. 1 lit. B. a) din Legea nr.47/1992, o hotărâre, care se ia cu votul majorităţii judecătorilor Curţii. Hotărârile se comunică de îndată Biroului Electoral Central şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Secțiunea a III-a Confirmarea rezultatelor sufragiului

Confirmarea rezultatelor sufragiului are sediul materiei în art.146 lit.e) teza a doua din Constituție, respectiv în art.37 alin.2 din Legea nr.47/1992 republicată.

După soluţionarea tuturor contestaţiilor formulate în temeiul art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constitutionala, pe baza procesului-verbal încheiat de Biroul Electoral Central şi a proceselor-verbale încheiate de birourile electorale de circumscripţie, pronunţă hotărârea privind rezultatele alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României.

În situaţia în care, Curtea constată că niciunul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi pe listele electorale permanente, va aduce la cunoştinţa publică, în termen de 24 de ore, prin aceeaşi hotărâre, numele și prenumele celor 2 candidaţi care vor participa la cel de-al doilea tur de scrutin, precum și ziua votării. „Persoanele acreditate să asiste la efectuarea operaţiunilor electorale la primul tur de scrutin sunt de drept acreditate să asiste la efectuarea acestor operaţiuni şi la al doilea tur de scrutin.”

Conform art.54 alin (1) din Legea nr. 370/2004 al doilea tur de scrutin va avea loc „la două săptămâni de la primul tur de scrutin în aceleaşi secţii de votare şi circumscripţii electorale, sub conducerea operaţiunilor electorale de către aceleaşi birouri electorale şi pe baza aceloraşi liste de alegători de la primul tur.” La finalul celui de-al doilea tur de scrutin, Curtea va stabili şi aduce la cunoştinţa publicului rezultatele alegerilor, precizând numele persoanei care a câştigat, precum si data şi ora la care va avea loc validarea în funcţia de Preşedinte al României prin depunerea jurământului la sediul Curţii Constituţionale.

Rezultatul fiecărui tur de scrutin va fi validat de catre Curtea Constitutionala şi publicat in Monitorul Oficial al României, Partea I.

Actul de validare se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curtea Constituţională, unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituţie, iar al treilea se înmânează candidatului ales, conform art.53 alin.(2) din Legea nr.370/2004.

Secțiunea a IV-a Interimatul funcției de Președinte al României

 Interimatul în exercitarea funcției de Președinte al Romaniei este reglementat la art. 146 lit. g), art. 97 și art. 98 din Constitutia Romaniei, respectiv art.44 si 45 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Conform art.44 alin (1) din Legea nr.47/1992, Curtea Constituţională este cea care constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României.  

Situaţiile care justifică interimatul în execitarea funcţiei de Preşedinte al Romaniei sunt reglementate de art.97 şi 98 din Constituţie după cum urmează: [3]

a. Când funcţia devine vacantă în urma demisiei, demiterii din funcţie, imposibilitatii definitive de exercitare a atribuţiilor si decesului;

b. Când Preşedintele este suspendat din funcţie;

c. Când Preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile.

Curtea își exercită atribuțiile de mai sus, toate subsumate intermiatului funcției de Președinte al României, la sesizarea, după caz, a președintelui uneia dintre Camerele Parlamentului, a Președintelui interimar al României, a președintelui care a condus lucrările ședinței comune a Plenului reunit al Parlamentului prin care s-a aprobat suspendarea Președintelui României, la cererea Președintelui României sau a președintelui uneia dintre Camere, în ipoteza ce justifică interimatul sub forma imposibilității temporare a Președintelui României de a-și exercita atribuțiile.

Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României se constată la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie, conform art.44 alin.(1). Potrivit art.44 alin (2), în cazul în care Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza hotărârii adoptate în şedinţa comună.

Dacă interimatul funcţiei de Preşedinte al României se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile, cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului. Cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României va fi însoţită de dovezile necesare, constatarea acestor împrejurări fiind făcută de către Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor. Dezbaterile au loc fără înștiințarea parților, conform art. 45 alin (1). Hotărarea Curţii se comunică Parlamentului şi Guvernului.

Secțiunea a V-a Emiterea avizului pentru suspendarea din funcție și verificarea rezultatelor referendumului privind demiterea Președintelui României

Conform art.146 lit.h) din Constituţie şi articolelor 42 şi 43 din Legea nr.47/1992284, Curtea Constitutională are atribuţia de a da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției cuprinse la art.95 alin. (1), iar în temeiul art.95 alin.(3) din legea fundamentală, dacă propunerea de suspendare este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează referendum pentru demiterea șefului statului. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în ședința comună, cu votul majoritătii deputaților și senatorilor prezenți, după consultarea Curții Constituționale, potrivit art.95 alin.(1) din Constituție.

Pornind de la prevederile constituționale și legale menționate mai sus, în jurisprudența Curții Constituționale și în doctrină, în mod corelativ, se reține că există câteva etape aferente procedurii de suspendare și de demitere a șefului statului:

1. propunerea de suspendare poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor și trebuie adusă la cunostința Președintelui.
2.  Trimiterea propunerii de suspendare împreună cu dovezile pe care se întemeiază, în copie, Curții Constituționale, de către președintele care a condus ședința comună a celor două Camere reunite.
3. Emiterea avizului consultativ de către instanța constituțională și comunicarea avizului către președinții celor două Camere și către Președintele României ;
4. Dezbaterea propunerii de suspendare a șefului statului în ședință comună a Camerelor reunite ;
5. Votarea și aprobarea /respingerea propunerii de suspendare a Președintelui României. În cazul aprobării, se transmite Curții Constituționale hotărârea Camerelor reunite ale Parlamentului împreună cu cererea de constatare a existenței împrejurărilor care justifică interimatul funcției de șef al statului ;
6. Constatarea de către Curtea Constituțională a împrejurărilor ce justifică interimatul și comunicarea acestora către Parlament și Guvern ;
7.  Stabilirea prin hotărâre a Parlamentului, în camerele reunite, a obiectului și a datei referendumului național pentru demiterea Președintelui României, în cel mult 30 d ezile de la data hotărârii de suspendare ;
8. Desfășurarea referendumului național ;
9. Verificarea de către Curtea Constituțională (atribuția de a veghea la) a respectării procedurii de organizare și desfășurare a referendumului și confirmarea rezultatelor acestuia ;
10. Prezentarea hotărârii Curții în fața Plenului Camerelor reunite ale Parlamentului și publicarea hotărârii în Monitorul Oficial ;

 În funcție de concluziile Curții Constituționale după verificarea rezultatelor referendumului, după caz, intrarea în vigoare a măsurii de demitere din funcție a Președintelui României sau, dimpotrivă, revenirea acestuia în funcția de șef al statului dacă referendumul nu a întrunit cvorumul necesar pentru a trece. Se observă așadar că în această procedură mai vastă Curtea Constituțională are diferite atribuții în patru situații, anume emiterea avizului consultativ privind suspendarea șefului de stat, constatarea de către Curtea Constituțională a împrejurărilor ce justifică interimatul, veghează la respectarea procedurii de organizare și desfășurare a referendumului, confirmarea rezultatelor acestuia. Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României se emite de Curtea Constituţională în urma dezbaterii propunerii de suspendare şi a dovezilor prezentate și trebuie comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Preşedintelui României. Preşedintele României are posibilitatea de a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Având caracter consultativ, Parlamentul nu este obligat să ţină seama de avizul emis de Curtea Constituţională. Acesta reprezintă o analiză juridică independentă a propunerii de suspendare cu privire la faptele ce se impută Preşedintelui.

Totodată, este de remarcat Decizia CCR nr.730/09.07.2012 prin care instanța constituțională a respins ca inadmisibilă cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României și Președintele României pe marginea exercitării prerogativei constituționale a Parlamentului de suspendare din funcție a Președintelui României neținând seama de atributul exclusiv al Curții Constituționale de a califica juridic ipotezele care reprezintă fapte grave din accepțiunea textului constituțional de la art.95 alin.(1) incident, Curtea reținând că nu poate fi retrâns atributul Parlamentului de a aprecia liber cu privire la suspendarea șefului statului, rolul Curții Constituționale încheindu-se în această privință deodată cu emiterea avizului consultativ, iar restul atribuțiilor Curții se subsumează altor etape, ulterioare suspendării. Conform art. 95 alin (3) „dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui”, pe care Curtea Constituțională are de asemenea obligația constituțională să îl vegheze, să confirme la final rezultatele, cum s-a menționat mai sus.

Secțiunea a VI-a JURISPRUDENȚĂ RELEVANTĂ

1. Aviz consultativ 1/2007 privind propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, domnul Traian Băsescu

Având în vedere că textul constituţional nu defineşte noţiunea de fapte grave, pentru a statua dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru suspendarea din funcţie a domnului Traian Băsescu, Preşedintele României, Curtea Constituţională trebuie să stabilească mai întâi înţelesul acestei noţiuni.

Este evident că o faptă, adică o acţiune sau inacţiune, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, este gravă prin raportare chiar la obiectul încălcării. În reglementarea procedurii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, Constituţia nu se rezumă însă la acest înţeles căci, dacă ar fi aşa, expresia „fapte grave” nu ar avea sens. Analizând distincţia cuprinsă în textul citat şi luând în considerare faptul că Legea fundamentală este un act juridic normativ, Curtea Constituţională constată că nu orice faptă de încălcare a prevederilor Constituţiei poate justifica suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, ci numai „faptele grave”, cu înţelesul complex pe care această noţiune îl are în ştiinţa şi în practica dreptului.

Din punct de vedere juridic, gravitatea unei fapte se apreciază în raport cu valoarea pe care o vatămă, precum şi cu urmările sale dăunătoare, produse sau potenţiale, cu mijloacele folosite, cu persoana autorului faptei şi, nu în ultimul rând, cu poziţia subiectivă a acestuia, cu scopul în care a săvârşit fapta.

Propunerea de suspendare din funcţie a domnului Traian Băsescu, Preşedintele României, iniţiată de 182 deputaţi şi senatori, prezentată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului la data de 28 februarie 2007 şi înaintată Curţii Constituţionale la 21 martie 2007, se referă la acte şi fapte de încălcare a Constituţiei, săvârşite în exerciţiul mandatului, care, însă, prin conţinutul şi consecinţele lor, nu pot fi calificate drept grave, de natură să determine suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în sensul prevederilor art. 95 alin. (1) din Constituţie.

2. Decizia 266/2007 privind constituționalitatea dispozițiilor art. 67, art. 68 și art. 70 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului

În motivarea sesizării, se arată că prin Decizia nr. 87/1994, Curtea Constituţională a definit mesajul ca fiind „mijlocul prin care Preşedintele României comunică Parlamentului opiniile sale cu privire la problemele politice ale naţiunii”, iar primirea mesajului constituie „o modalitate a colaborării celor două autorităţi alese prin vot direct – Parlamentul şi Preşedintele României – constând în aducerea la cunoştinţa parlamentarilor a opiniilor Preşedintelui cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii”. Or, declanşarea şi derularea procedurii de suspendare este una dintre aceste probleme, „iar explicaţiile, precum şi apărările Preşedintelui României împotriva acuzaţiilor aduse pot fi date Parlamentului numai prin intermediul instituţiei constituţionale a mesajului prevăzută de art. 88.”

Art. 84 din Constituţie, coroborat cu art. 72 alin. (1) şi art. 95 din aceasta, consacră imunitatea Preşedintelui, făcând trimitere la regimul juridic al independenţei opiniilor, aplicabil membrilor Parlamentului, respectiv inviolabilitatea şi lipsa răspunderii pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, precum şi excepţia de la regulă – instituţia juridică a suspendării Preşedintelui României. Ancheta parlamentară desfăşurată de o comisie parlamentară este un mijloc de realizare a controlului parlamentar, circumstanţiat cât priveşte subiectele supuse controlului, prin art. 111 din Constituţie, în categoria cărora nu intră şi Preşedintele României. Ancheta desfăşurată de o comisie parlamentară presupune desfăşurarea unor activităţi de strângere de probe, printre care şi cea de a audia pe cel anchetat. În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 1994, s-a statuat că Preşedintele României „poate fi suspendat din funcţie, în condiţiile art. 95 din Constituţie, de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, iar eventualele explicaţii privind faptele ce i se impută pot fi date Parlamentului şi nu unei comisii”.

Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie prevederile art. 67, art. 68 şi art. 70 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, cu modificările ulterioare.

În esenţă, în opinia autorilor sesizării, aceste prevederi regulamentare prin care se instituie o comisie comună de anchetă în vederea cercetării unor fapte grave de încălcare a Constituţiei de către Preşedintele României, de natură să atragă suspendarea din funcţie a acestuia, sunt contrare dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 88 – „Mesaje”, art. 95 – „Suspendarea din funcţie” şi art. 111 – „Informarea Parlamentului”.

Curtea Constituţională a statuat prin jurisprudenţa sa constantă că prin regulamentele parlamentare nu pot fi stabilite drepturi şi, mai ales, obligaţii pentru autorităţi

publice şi pentru persoane care nu se află în raporturi constituţionale cu Parlamentul. Efectuarea oricărei anchete presupune inevitabil strângerea şi administrarea de probe, solicitarea de documente, date şi informaţii de la diferite autorităţi şi instituţii, precum şi audierea unor persoane, inclusiv a celei ale cărei fapte constituie obiectul anchetei. Dreptul comisiei de anchetă de a întreprinde asemenea demersuri se poate exercita numai dacă este prevăzută şi obligaţia corelativă a altor autorităţi, instituţii şi persoane de a furniza documentele, datele şi informaţiile solicitate ori de a se prezenta la audieri.

Prin Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006, Curtea Constituţională, pronunţându-se asupra constituţionalităţii mai multor reglementări din Regulamentul Senatului, a constatat, printre altele, că este neconstituţională prevederea „privind dreptul comisiei de anchetă de a invita orice persoană care are cunoştinţă despre o faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza ce formează obiectul activităţii comisiei, obligaţia oricărei persoane care are asemenea cunoştinţe ori deţine mijloace de probă pentru a le înfăţişa comisiei, precum şi obligaţia instituţiilor de a răspunde solicitărilor sale”.

În Decizia nr. 45 din 17 mai 1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, Curtea Constituţională a statuat că „Ancheta parlamentară este un mijloc de realizare a controlului parlamentar, iar acest control este circumstanţiat cât priveşte subiectele controlului prin art. 110 din Constituţie” (actualul art. 111).

Potrivit prevederilor art. 111 din Constituţie, controlul parlamentar vizează numai Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, evident de grad inferior Guvernului. Nicio altă dispoziţie constituţională nu prevede posibilitatea efectuării unei anchete parlamentare în legătură cu activitatea sau faptele Preşedintelui.

3. Decizia 799/2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituției României

În exercitarea dreptului său constituţional, prevăzut de art. 150 alin. (1) din Legea fundamentală, Preşedintele României a decis iniţierea procedurii de revizuire a Constituţiei şi, înainte de sesizarea Parlamentului, a transmis Curţii Constituţionale proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, însoţit de următoarele documente: expunere de motive, avizul Consiliului Legislativ transmis Preşedintelui României cu Adresa nr. 256 din 9 iunie 2011, Adresa Guvernului României nr. 5/EB/38 din 21 aprilie 2010 de înaintare a propunerii de revizuire a Constituţiei către Preşedintele României, Adresa ministrului justiţiei nr. 41.947 din 21 aprilie 2010 prin care a transmis primului-ministru proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, împreună cu expunerea de motive.

Examinând aceste documente, Curtea a constatat că proiectul legii de revizuire înaintat de Preşedintele României Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, conţine o serie de modificări şi completări ale proiectului legii de revizuire înaintat Preşedintelui României de către Guvern. Astfel fiind, Curtea urmează să decidă dacă intervenţia Preşedintelui, în sensul modificării şi completării proiectului legii de revizuire a Constituţiei propus de Guvern, constituie o încălcare a normelor constituţionale incidente în materia iniţiativei revizuirii, norme care circumscriu limitele acesteia.

Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 150 din Constituţie, care reglementează titularii dreptului de iniţiere a revizuirii Constituţiei (Preşedintele României, deputaţi şi senatori, respectiv cetăţeni), instituie şi o serie de condiţii cu privire la exercitarea acestui drept. În cazul Preşedintelui României, dispoziţiile menţionate condiţionează exercitarea dreptului în cauză doar de formularea unei propuneri în acest sens din partea Guvernului. Stabilind că revizuirea „poate fi iniţiată de Preşedintele României”, textul constituţional nu distinge referitor la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al dreptului de iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl priveşte. Prin urmare, Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de revizuire a Constituţiei, are deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar, în cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în parte sau să completeze propunerea Guvernului. O altă interpretare a textului constituţional, în sensul atribuirii unui rol pur formal Preşedintelui României în cadrul acestei proceduri, respectiv acela de a transmite Parlamentului un proiect de lege privind revizuirea Constituţiei astfel cum a fost propus de Guvern, ar fi de natură să golească de conţinut dreptul său de iniţiativă. Or, acest drept i-a fost conferit de legiuitorul constituant tocmai în considerarea rolului şi a poziţiei pe care Preşedintele României o ocupă în cadrul sistemului politic al societăţii, care îi permite să cunoască evoluţia acesteia şi perspectivele sale de dezvoltare şi să valorifice aceste constatări, inclusiv pe calea iniţierii unui proces de modificare a Legii fundamentale a statului, atunci când, prin propunerea Guvernului în acest sens, se realizează un acord al celor 2 reprezentanţi ai puterii executive cu privire la iniţierea unui astfel de proces.

Faţă de cele reţinute, Curtea constată că exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii Constituţiei s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţia României.

De asemenea, au fost respectate dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, proiectul legii de revizuire depus la Curtea Constituţională fiind însoţit de avizul Consiliului Legislativ.

Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea de fond a iniţiativei de revizuire impune examinarea modificărilor propuse prin raportare la dispoziţiile art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie, pentru a determina dacă fac obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială, precum şi dacă modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. În acest cadru, Curtea urmează să analizeze şi modul de respectare a prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte, precum şi a principiilor care definesc şi fundamentează statul român.

4. Decizia 734/2012 [R] referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 34 din 6 iulie 2012 privind stabilirea obiectului și a datei referendumului național pentru demiterea Președintelui României.

Obiectul sesizării, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 34 din 6 iulie 2012 privind stabilirea obiectului şi a datei referendumului naţional pentru demiterea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2012, potrivit cărora: „În situaţia în care Curtea Constituţională va stabili că nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege, Parlamentul României va lua act de hotărârea acesteia şi va decide asupra procedurii de urmat.”

În motivarea sesizării se susţine că prevederile criticate sunt constituţionale numai în măsura în care sintagma „procedurii de urmat” cuprinsă în art. 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 34 din 6 iulie 2012 este înţeleasă în sensul că aceasta nu se referă la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatului acestuia, indiferent dacă au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege, operaţiuni care sunt în competenţa Curţii Constituţionale, conform art. 146 lit. i) din Constituţie. Curtea Constituţională, iar nu Parlamentul, poate decide cu privire la respectarea procedurii referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia, iar, în cazul în care nu au fost respectate condiţiile legale, Curtea poate invalida rezultatele referendumului. Ca urmare, orice decizie a Parlamentului ulterioară deciziei Curţii Constituţionale, referitoare la competenţele acesteia (confirmare, validare, invalidare a rezultatelor referendumului), este neconstituţională, fiind în contradicţie cu prevederile art. 146 lit. i) din Constituţie.

Autorii sesizării arată totodată că Parlamentul nu va putea decide organizarea şi desfăşurarea unui alt referendum decât în temeiul altor fapte, întrucât asupra celor pe baza cărora s-a desfăşurat un referendum invalidat sau validat poporul s-a pronunţat deja. În cazul în care Parlamentul ar decide organizarea şi desfăşurarea unui alt referendum pe baza aceloraşi fapte pretins săvârşite de Preşedintele României şi pentru care poporul a ales deja, s-ar încălca prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie, în sensul că Parlamentul nu poate exercita suveranitatea în locul poporului român. De altfel, ar fi aplicabil principiul puterii de lucru judecat.

Se mai susţine că, în cauza de faţă, Curtea este competentă să se pronunţe, având în vedere Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012 prin care a statuat că soluţia legislativă care exclude de la controlul de constituţionalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale este neconstituţională.

Prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Curtea Constituţională a admis sesizarea de neconstituţionalitate referitoare la Legea pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992, lege al cărei articol unic – care elimina din sfera actelor asupra cărora Curtea exercită controlul de constituţionalitate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului şi hotărârile plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului – este identic cu cel al prevederilor articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iulie 2012.

 Admiţând sesizarea, Curtea a constatat că „soluţia legislativă care exclude de la controlul de constituţionalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale este neconstituţională”.

Secțiunea a VII-a BIBLIOGRAFIE

• I.Muraru, NM Vlădoiu, A.Muraru, SG Barbu, Contencios constituțional 
• Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura C. H. Beck, Ed. 15, Vol. II
• Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu, Constitutia Romaniei. Comentariu pe articole Editura C. H. Beck, Ed. 2, 2019
• www.ccr.ro
• Constituția României, 2003
• T.Toader, M.Safta, Dialogul judecătorilor constituționali 
• Decizia CCR nr.734/24.07.2012, M.Of. nr.516/25.07.2012;
• Decizia CCR nr.799/17.06.2011, M.Of. nr.440/23.06.2011;
• Decizia CCR nr.266/21.03.2007, M.Of. nr.322/14.05.2007;
• Avizul nr.1/05.04.2007, M.Of.nr 258/18.04.2007. 
• Decizia CCR nr.730/09.07.2012, M.Of. nr.473/11.07.2012 

---

[1] Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura C. H. Beck, Ed. 15, Vol. II

[2] I.Muraru, NM Vlădoiu, A.Muraru, SG Barbu, Contencios constituțional 

[3] Constituția României, 2003