Scurtă analiză a mijloacelor juridice de protecţie a intereselor minorului, din perspectiva liberului acces la justiţie

Accesul la justiţie este un principiu de drept, garantat în cuprinsul art. 21 din Constituţie,  oricărei persoane fizice sau juridice, indiferent de vârstă, de cetățenie sau de naționalitate,  indiferent dacă locuiește efectiv pe teritoriul țării ori se află doar în trecere. În acest sens, de altfel, legiuitorul constituant a optat pentru terminologia „persoană”, iar nu „cetățean”, tocmai pentru a evidenţia că accesul la justiţie trebuie respectat pentru toate persoanele, fără distincţie şi fără îngrădiri. 

Această manieră de interpretare a textului constituţional anterior citat rezultă atât din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României (CCR), cât şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) dezvoltată în aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, este de pildă Decizia CCR nr. 485 din 23 iunie 2015, în care instanţa constituţională a reiterat faptul că, deşi art. 21 din Constituţie este cuprins în capitolul I – Dispoziţii comune, iar nu în capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale din titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale din Constituţie, accesul la justiţie este un drept fundamental, asigurat atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice, putând fi supus anumitor condiţionări de fond sau de formă, de natură să nu afecteze însă dreptul în esenţa sa.

În ceea ce priveşte accesul la justiţie al minorilor, legislaţia specială în materie nu reglementează ca atare acest drept în categoria drepturilor asigurate copilului. Singurele referiri în acest sens sunt cele din cuprinsul art. 29 din Secţiunea 1 – Drepturi şi libertăţi civile din Capitolul 2 – Drepturile copilului din Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în care este reglementat dreptul copilului de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, precum şi obligaţia autorităţii de a asculta copilul care a împlinit vârsta de 10 ani.

Deşi legislaţia în materie şi doctrina nu reglementează accesul la justiţie în categoria drepturilor asigurate copilului, opinăm în sensul că, în virtutea principiului interesului superior al minorului, dreptul de acces la justiție este garantat minorilor pe teritoriul României, indiferent de cetăţenia acestora, în temeiul art. 21 din Constituţie. 

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului garantează în cuprinsul art. 37 şi art. 40  dreptul de acces la un tribunal sau o altă autoriate competentă, independentă şi imparţială, pentru contestarea legalităţii privării lor de libertate, precum şi, dacă se dovedeşte că s-a încălcat legea penală, dreptul de a recurge la o cale de atac cu privire la decizie, în faţa unei autorităţi sau a unei instanţe judiciare superioare competente, independente şi imparţiale, conform legii. 

Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului menționează, în baza instrumentelor normative europene şi a jurisprudenţei CEDO, necesitatea asigurării pentru copil a dreptului de a beneficia de mijloacele adecvate de acces la justiție (Secţiunea III, pct. 1), a dreptului de a fi informat cu privire la instrumentele de recurs disponibile în cazul în care le-au fost încălcate drepturile, inclusiv posibilitatea de a recurge la o procedură judiciară, nejudiciară sau alte acțiuni (Secţiunea IV, pct 1), a dreptului de a utiliza de mijloace alternative de soluţionare a litigiilor, fără ca acestea să constituie o piedică în exercitarea accesului copilului la justiţie (Secţiunea IV, pct. 24), precum şi obligaţia statelor de a elimina orice obstacol în calea accesului minorilor la justiție, cum ar fi costul procedurilor sau lipsa de consiliere juridică (Secţiunea IV, pct. 37).

Cu titlu de regulă, accesul la justiţie al persoanei fizice poate fi exercitat personal, de către titular, prin reprezentant (legal, convenţional ori judiciar) ori prin intermediul altor autorităţi sau instituţii. 

În particular, accesul la justiţie al minorilor se impune a fi analizat distinct, în procedurile judiciare civile şi în procedurile judiciare penale, respectiv pentru minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Astfel,  în procedurile judiciare civile, accesul la justiţie al minorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu nu poate fi realizat personal, ci doar prin intermediul reprezentantului legal (art. 80 alin. 2 C.proc.civ.). Atfel, minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu sunt reprezentaţi prin părinţi (art. 43 C.Civ.), prin tutore, în cazurile prevăzute de lege, prin alţi reprezentanţi legali (art. 80 C.proc.civ., art. 43 C. Civ.) sau, atunci când nu există un reprezentant legal, provizoriu, prin curator special, în condiţiile prevăzute de art. 58 C.proc.civ.

Cu privire la această formă de reprezentare a minorilor în procedurile judiciare, respectiv prin curator special, CCR a apreciat că este compatibilă cu accesul la justiţie, fiind chiar o metodă eficientă de acces la un tribunal, rolul său fiind dimpotrivă, de a preveni şi de a înlătura anumite abuzuri ce ar fi putut apărea în exercitarea drepturilor procesuale ale persoanelor prevăzute de aceste dispoziţii, intrând în această categorie nu numai minorii şi interzişii – persoane fizice, ci şi persoanele juridice ori entităţile prevăzute la art. 56 alin. (2) C.proc.civ.

În ceea ce priveşte minorii care beneficiază de capacitate de exerciţiu restrânsă, aceştia au acces la justiţia civilă personal, putând semna acte procesuale, dar asistaţi de părinţi, de tutore sau alţi reprezentanţi legali, în temeiul aceloraşi norme legale precitate.

În mod similar persoanelor majore, minorii pot beneficia de reprezentare convenţională, respectiv facultativă, prin mandatar avocat ori neavocat ales, conform art. 83 C.proc.civ., având în vedere principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Cu toate acestea, raportat la art. 41 alin. 3 Cod civil, apreciem că semnarea contractului de asistenţă juridică se poate realiza doar de către părinţi ori, după caz, cu încuviinţarea părinţilor, după cum minorul este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă. 

Analizând legislaţia în vigoare care reglementează accesul la justiţie al minorilor în cadrul procedurilor judiciare, CCR a considerat că asigură minorilor posibilitatea de a sesiza instanţa de judecată, punând la dispoziţia acestora multiple forme de reprezentare, pentru diverse situaţii în care s-ar putea afla. Apreciem că această posibilitate este una mai mult teoretică, dacă avem în vedere în primul rând celeritatea procedurilor judiciare, pentru ipotezele care presupun reprezentare prin alte persoane decât părinţi, apoi lipsa unei asistenţe judiciare gratuite şi astfel necesitatea de a fi reprezentate sau asistate de persoane fără pregătire juridică uneori lipsite de posibilitatea efectivă de a proteja interesul superior al minorului în justiţie şi, în final, caracterul patrimonial al cererilor.

În sensul celor de mai sus, precizăm că, în cadrul procedurilor judiciare civile, nu există nicio normă de drept comun care să asigure, cu titlu general valabil, asistenţă juridică gratuită minorilor. De asemenea, nu există nicio prevedere legală care să faciliteze accesul la justiţie al minorilor din perspectivă pecuniară, legislaţia de drept comun, respectiv OUG nr. 51/2008, fiind aplicabilă prin urmare şi minorilor. În acest context, posibilitatea de acordare a ajutorului public judiciar există în aceleaşi condiţii, cu luarea în considerare a veniturilor membrilor de familie (art.14 din OUG nr. 51/2008), deşi minorii până la 16 ani nu pot obţine venituri salariale în mod legal (art. 13 Codul Muncii).

În ceea ce priveşte accesul la justiţie al minorului în procedurile judiciare penale, cu excepţia unor situaţii, acesta rezidă, în esenţă, în posibilitatea celui acuzat de a se apăra, dat fiind că de esenţa procedurilor penale este sesizarea instanţei de judecată de către reprezentanţii Ministerului Public. În acest sens, doctrina a apreciat că nu există dreptul de acces la justiție în materie penală, că accesul la justiţie este, de fapt, un drept de apărare, asigurat cu scopul de a demonta acuzațiile aduse de Ministerul Public, care deţine monopolul în acest sens.

Astfel, precizăm că normele procesual penale prevăd în cuprinsul art. 91 C.proc.pen. asistenţa juridică obligatorie a supectului sau inculpatului minor. Legislaţia statelor membre este în acelaşi sens, de pildă în Belgia, Franţa sau Ungaria, fiecare copil care intră în conflict cu legea penală având drept la asistenţă juridică gratuită. 

Deşi formularea plângerii prealabile nu constituie o formă de acces direct la justiţie, se impune a preciza că formularea acesteia se face, pentru persoana fără capacitate de exerciţiu, prin reprezentant legal, iar pentru persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Prin urmare, în acest caz, plângerea prealabilă va fi promovată de către părinte, tutore sau curator, respectiv cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Totodată, dispoziţiile legale în materie [art. 157 alin (4) C.pen.] prevăd că, în cazul în care cel suspectat că a săvârşit fapta reprezintă persoana vătămată, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

Pentru protejarea intereselor minorului ai cărui părinţi se află în situaţii conflictuale privind modul de exercitare a relaţiilor personale cu acesta, în procedura executării silite,  legiuitorul a reglementat posibilitatea DGASPC, prin reprezentantul său, de a sesiza instanţa de judecată de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta sa dispună, în functie de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 3 luni, în ipoteza refuzului minorului, constatat de executorul judecătoresc, de a da curs unei hotărâri judecătoreşti care stabileşte măsuri în relaţia dintre acesta şi părinţi. Şi în acest caz, direcţia acţionează în interesul minorului, ca autoritate publică având atribuţii în acest sens, iar nu ca parte cu interese proprii. Practic, direcţia are acces la instanţa de executare, dar nu pentru protejarea unui drept material personal lezat, ci pentru protecţia şi interesul minorului.

De asemenea, pentru protejarea intereselor minorilor, legiuitorul a instituit în cuprinsul mai multor norme juridice obligaţia audierii acestora începând cu vârsta de 10 ani (art. 264 C.Civ.), obligaţie pe care CCR a apreciat-o ca fiind compatibiliă cu textele constituţionale şi cu practica CEDO în materie. În acest context, minorul are dreptul, iar nu obligaţia, de a se exprima în faţa judecătorului, urmând ca declaraţia sa să fie luată în considerare în funcţie de vârstă şi de maturitate. Totodată, subliniem că audierea minorilor ca formă de acces la justiţie este o procedură distinctă de luarea interogatoriului reprezentantului legal a minorului (art. 353 C.proc.civ.), context în care reprezetantul legal este interogat doar cu privire la actele încheiate şi faptele săvârşite în această calitate, iar nu în locul minorului.

Pentru accesul la justiţie al minorilor aflaţi în situaţii vulnerabile, Legea nr. 272/2004 a reglementat dreptul DGASPC de a sesiza instanţa de judecată pentru instituirea măsurii plasamentului, în condiţiile art. 24, pentru copii cetăţeni români aflaţi în străinătate care, din orice motive, nu sunt însoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane din străinătate, dacă persoanele identificate drept părinţi sau reprezentanţi legali nu pot sau refuză să preia copilul. În condiţiile art. 60 raportat la art. 65 alin. (2) din acelaşi act normativ, instanţa de judecată va dispune măsura plasamentului, ca măsură specială de protecţie a minorului la sesizarea direcţiei de asistenţă socială şi protecţia copilului. Tot DGASPC este obligată să sesizeze instanţa pentru a dispune decăderea, totală sau parţială, a părinţilor ori a unuia dintre ei din exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile în acest sens, conform art. 41 din Legea nr. 272/2004.

Se impune a menţiona şi rolul reprezentantului Ministerului Public care, din oficiu, poate asigura accesul la justiţie al minorilor. Astfel, conform art. 92 alin (1) C.proc.civ., poate demara, conform precizărilor efectuate în capitolul precedent, litigii civile pentru protecţia drepturilor şi intereselor minorilor. Procurorul sesizează instanţa de judecată în numele şi pe seama minorilor, care păstrează dreptul de dispoziţie asupra procesului civil, prin reprezentanţi sau asistaţi de aceştia, conform delimitărilor anterior efectuate, procurorul nefiind reprezentantul minorului, nici al statului, ci al interesului general al societății în activitatea judiciară.

În final, în acord cu doctrina în materie şi jurisprudenţa CEDO, subliniem faptul că interesul superior al minorului impune asigurarea accesului efectiv la justiţie şi desfăşurarea procedurilor privitoare la copii în timp rezonabil, conform art. 263 alin. (4) C.Civ.

De lege ferenda, credem că legiuitorul ar trebuie să garanteze în mod expres dreptul de acces la justiţie al minorilor, alături de instituirea unor norme care să asigure eficienţa şi efectivitatea accesului la justiţie pentru aceste categorii de titulari, precum şi celeritatea procedurilor judiciare cu minori. Avem în vedere, de pildă, reglementarea asistenţei juridice gratuite pentru minori, indiferent de caracterul civil ori penal al procedurilor,  facilitarea accesului la justiţie al minorilor prin reducerea taxelor de timbru ori chiar scutirea, după caz, ori reducerea termenelor de soluţionare a procedurilor judiciare la care participă minorii. 

Jud. drd. Olivia – Adriana Argintaru