STATUL DE DREPT. Orice democraţie stabilă poate fi fragilă

Somnul rațiunii naște monștri. Deși celebrul aforism menționat anterior a fost enunțat pentru prima oară în urmă cu două secole de către pictorul spaniol Francisco de Goya, acesta reușește să se înscrie fără îndoială pe lista raționamentelor nemuritoare, asemenea principiilor de drept formulate de romani în urmă cu două milenii.

Aceleași principii sunt, printre altele, cele care stau la baza unui concept ce se află pe buzele tuturor, îndeosebi în aceste vremuri, și anume statul de drept. Prin prisma circumstanțelor de la nivelul societății românești, alături de neînțelegerea pe deplin a acestui concept de către toți cei care îl utilizează, vom încerca să realizăm o analiză a sa, dintr-o perspectivă echilibrată și argumentată, pe cât se poate de imparțială.

Ce este statul de drept? Doctrina ne oferă numeroase definiții, însă nu ne-am propus să preluăm ca atare vreuna dintre ele, ca și cum ar constitui un adevăr absolut, ci să observăm trăsăturile statului de drept.

În primul rând, statul de drept este unul democratic. În alte cuvinte, cele pe care le-au avut în vedere și grecii antici când au „inventat” această denumire, puterea aparține poporului, astfel încât cetățenii iau parte la luarea deciziilor în stat prin intermediul exercitării dreptului fundamental de vot. Firește, din rațiuni de ordin practic și demografic, nu mai este posibilă democrația directă precum în Atena antică, recurgându-se, astfel, la o democrație indirectă, în care cetățenii își aleg reprezentanți, îi mandatează – prin vot direct, egal, secret si liber exprimat – să ia parte la luarea deciziilor, atât la nivel local, cât și la nivel central, și să le apere interesele legitime.

Întrebarea firească, ca o consecință a caracterului indirect al democrației, este ce soluții are la îndemână poporul dacă reprezentanții își aduc la îndeplinire mandatul într-un mod defectuos? Răspunsul logic pare să fie înlocuirea acestora cu alții mai potriviți. Așa și este, fără îndoială. Însă mai merită pusă o întrebare, și anume cum trebuie poporul să își aleagă alți reprezentanți pentru ca acțiunile sale să se mențină în limitele statului de drept?

Răspunsul la această întrebare ne este oferit de a doua trăsătură a statului de drept (după mulți autori ar fi chiar prima, însă nu acest aspect este esențial în momentul de față), și anume supremația legii – the rule of law. Aceasta se află într-o foarte strânsă legătură cu Constituția, legea fundamentală a unei democrații constituționale. Rule of law este unul din corolarele statului de drept oriunde în lumea civilizată.

Caracterul de lege fundamentală este determinat de importanța relațiilor sociale pe care le reglementează, anume organizarea si funcționarea statului, respectiv exercitarea puterii de stat. Nu face excepție nici modalitatea prin care cetățenii își pot alege reprezentanții, iar înlocuirea înainte de termen a acestor reprezentanţi trebuie sa rămână într-o logică a simetriei care să îi confere caracterul unei măsuri democratice. Primul alineat al articolului 89 din Constituție prevede că “după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, Președintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură”.

La rândul său, articolul 90 prevede că „Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național”. În ipoteza în care acest referendum ar fi unul obligatoriu, ci nu consultativ ca în prezent, s-ar putea spune că aceasta ar constitui a doua soluție de care dispun cetățenii pentru a-și înlocui reprezentanții.

Mergem mai departe în ceea ce privește trăsăturile statului de drept – garantarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale. Subsumate acestei trăsături, pe lângă cele din catalogul drepturilor şi libertăților fundamentale consacrate constituţional, credem că ies în evidenţă două drepturi fundamentale care, cel puțin la nivel conceptual, par a se ciocni în momentul de față. Astfel, în viața publică contemporană din România, pare să fie o mare dispută între dreptul la un trai decent (dedus din interpretarea articolului 47 din Constituție) și dreptul de asociere (îndeosebi sub aspect politic) prevăzut de articolul 40 din Constituție. Nu putem trece cu vederea că din dreptul de asociere decurge o veritabilă trăsătură a democrației și, pe cale de consecință, a statului de drept, și anume pluripartidismul.

Fără a mai invoca argumentul din istoria recentă a României și a multor altor state care s-au desprins din blocul comunist cu privire la inexistenţa pluripartidismului ca trăsătură esenţială a democraţiei constituţionale, corelată cu inexistența libertăţii de opinie din perioada comunistă sau totalitară, merită să examinăm “raportul cauză-efect” dintre dreptul fundamental la un trai decent și libertatea de asociere pentru a vedea dacă, într-o interpretare rigidă, unul l-ar exclude pe celălalt.

Istoria a demonstrat în timpul dictaturii comuniste că absenţa dreptului de asociere (dreptul de a se organiza în partide politice) generează multe neajunsuri poporului, inclusiv un nivel de trai scăzut si o fericire limitată. Ca atare este limpede că salvgardarea dreptului de asociere conduce la sporirea nivelului de trai. Însă, cum nu există adevăr absolut, să presupunem, prin reducere la absurd (așadar, ignorând argumentele de ordin social, economic și politic din perioada totalitară, respectiv cea democratică), că ipoteza anterioară nu poate fi valabilă, nu este neapărat adevărată, adică cele două drepturi nu se exclud. Întrebarea firească la care trebuie să răspundem, în această situație, este de ce se mai asociază oamenii sub aspect social, dând naștere statelor, dacă nu vor să se asocieze și sub aspect politic, dând astfel naștere grupărilor politice? Se pare că asocierea este de esența naturii umane, este o categorie sociologică, astfel că dreptul de asociere primeşte deseori calificarea de drept natural.

În ceea ce privește trăsătura statului de drept referitoare la separația puterilor în stat, este suficient sa spunem că, la fel de bine cum nu există adevăr absolut (cum se gândea în perioadele totalitare), nu există numai extremele alb și negru, ci regula o constituie nuanțele. De altfel, nici oamenii nu sunt în întregime buni sau în întregime răi, viața acestora fiind marcată de imperfecţiune și de dorinţa spre perfecţiune. Interferențe între cele 3 puteri (legislativă, executivă și judecătorească) au existat și vor exista întotdeauna. Esențial este ca ele, într-o societate normală, să nu afecteze bunul mers al statului și să se realizeze cu bună-credință, într-un sens constructiv şi benefic vieţii si spiritului democratic.

Mai important este să existe un echilibru între cele 3 puteri, echilibru ce se manifestă tocmai prin cooperarea cu bună-credință în vederea bunului mers al statului și, înainte de toate, prin exercitarea puterii în limitele legii (cu respectarea supremaţiei constituţiei).

Același echilibru trebuie să caracterizeze și modul de gândire al tuturor românilor, al poporului care se implică pentru ca drumul său in istorie să fie unul corect (evitând experienţele nefaste ale trecutului), un drum al democrației constituționale și către standardul unei lumi civilizate.

Este adevărat că oamenii sunt, prin excelență, ființe emoționale, oricât ar pretinde că stau sub semnul rațiunii. Însă nici acesta nu este un adevăr absolut, așa că nu ne rămâne decât să considerăm că deși suntem înzestrați cu rațiune (logos) și, de cele mai multe ori, o și folosim adecvat, uneori elementul emoțional (pathos) preia prim-planul, astfel încât nu mai vedem pădurea de copaci, generând reacţii greşite.

În momente ori perioade tulburi (având cauze interne sau externe), este de preferat să facem analize lucide, alegând astfel să fim stăpânii raţiunii, nu sclavii emoţiilor. Uneori, în plan individual, este mai bine să facem un pas înapoi, sa admitem că nu le putem ști pe toate și apoi, cu mintea lipsită de prejudecăți, să începem să cercetăm spre a identifica o cauză pentru ceea ce ne frământă și, bineînțeles, soluțiile optime.

Este posibil ca prin prisma unor trăsături specifice ale neamului românesc, generate de istoria zbuciumată, să se fi întipărit în subconștientul nostru un accentuat spirit de luptă. Indubitabil că poporul roman a reuşit să îşi păstreze identitatea (cultura, tradițiile, limba etc.), astfel că acest spirit de luptă reprezintă o trăsătură evident pozitivă pe care trebuie să o folosim în favoarea noastră; aici intervine acel echilibru emoţional al întregii naţiuni bazat pe întelegerea corectă a valorilor, pe proiectarea unui viitor prosper şi pe implementarea unui nivel înalt de dezvoltare a coeziunii sociale.

Pentru că Proiectul ABC Juridic se adresează cu precădere tinerilor, credem că unul dintre cele mai importante lucruri, în mod natural, îl constituie conştientizarea de către tinerii cetățeni români a importanţei acestui just echilibru între valorile moral-istorice şi normele juridice pe care le așează generaţiile în sute sau mii de ani la popoarele care ating un grad înalt de civilizaţie.

Ne dorim ca democraţia să devină idealul României. Idealul – spunea Gustave Le Bon – înzestrează toţi indivizii unui popor cu desavarşită unitate de simţire şi gândire. Abia atunci se naşte o civilizaţie nouă, cu instituţiile, cu credinţele şi artele ei. Animat de visul său, un popor va dobândi treptat tot ceea ce îi conferă strălucire, forță şi măreţie.

Primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizației.

Transmitem salutul nostru tuturor românilor cu ocazia Zilei Naţionale!

Echipa ABC JURIDIC sub coordonarea membrilor fondatori,

Alexandru ŞERBAN

Silviu-Gabriel BARBU

Constantin GÎRBEA

Andrei POPOVICI

Lucian UNGUREANU