Studiu privind principiul aflării adevărului sau „Ce este dreptate?”

“O parte trebuie neapărat într’un proces să piarză și densa naturalmente remâne nemulțumită și amărâtă”[1]. Acest neajuns al justiției a fost semnalat de Grigore Ioan Lahovari, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, în “Ce este dreptate? Cuvênt rostit cu ocasiunea deschiderei anului judecătoresc 1901-1902 la Înalta Curte de Casație și Justiție”. Considerăm că acest neajuns este mai cu seamă al naturii umane, fapt subliniat și de Grigore I. Lahovari prin termenul “naturalmente”; însă, pentru înlăturarea acesui mare neajuns, este nevoie de o foarte bună înțelegere a conceptului de dreptate prin prisma modului în care este înfăptuită justiția în sistemul judiciar român – înțelegere pe care sperăm să o putem asigura prin intermediul acestui studiu.

În 1901, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecătorul Grigore Ioan Lahovari, publica la Editura Imprimeria Statului cartea cu numele “Ce este dreptate? Cuvênt rostit cu ocasiunea deschiderei anului judecătoresc 1901-1902 la Înalta Curte de Casație și Justiție”.

Deși au trecut 116 ani de la scrierea cărții, subiectele abordate și problematica aferentă au rămas de mare actualitate, cum se întâmplă de multe ori.

După cum o arată și titlul, tema centrală o reprezintă dreptatea. Definirea acesteia, consideră autorul, este o condiție esențială pentru aprecierea valorii juridice a unei hotărâri judecătorești. Acesta, asemenea filosofilor stoici și jurisconsulților romani, consideră dreptatea ca fiind “suum cuique tribuere” sau a da fiecăruia ce este al său. Așadar, modelul ideal de dreptate avut în vedere de autor este cel al echității.

Bineînțeles, sistemele de drept de tip romano-germanic, precum este și cel românesc, nu admit judecata pe baza echității, spre deosebire de cele de tip anglo-saxon, ci admit judecata pe baza normelor de drept. Cu alte cuvinte, “judecătorul este obligat să aplice exact legea, să judice după lege, iar nu după convincțiunile sale, să dea dreptatea celui care are legea în favoarea sa, iar nu acelui care escită mila și comiserațiunea noastră, să nu judece procesul plecând din alte puncte de vedere, străine afacerei, precum din punctul de vedere al ideilor dominante, în fie-care epocă, de politică sau de religiune, nici din punctul de vedere al părților litigante”[2].

Cu toate acestea, sistemele de drept de tip romano-germanic nici nu resping judecata pe baza echității, ci mai degrabă doar nu o încurajează, având prioritate judecata pe baza normelor de drept. Conform art. 1 alin. (1) din Noul Cod civil, “sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului”. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, “în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.

La rândul său, Noul Cod de procedură civilă prevede, în art. 5 alin. (3), că “în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”.

Având în vedere aceste clarificări, revenim la ideea neajunsului justiției cu care a debutat acest studiu. Grigore I. Lahovari face distincția între cazurile în care un justițiabil se plânge justificat de actul de înfăptuire a justiției și cazurile în care nu există nicio justificare, ci doar nevoia – ca mecanism subconștient de salvgardare a imaginii propriei persoane  –  de a da vina pe altcineva ori de a se victimiza.

Referitor la cazurile din urmă, o importanță deosebită o are îndeplinirea actelor ce țin de procedura, ci nu de fondul cauzei. Nu de puține ori un justițiabil poate avea dreptatea de partea sa; dacă, însă, neglijează îndeplinirea acestor acte, el poate pierde procesul, ajungând să creadă, justificat până la un anumit punct – dat de asistența juridică la care era îndreptățit –, că a suferit o mare nedreptate: “mulți nu pricep că un împricinat, avend toată dreptatea, poate să piardă procesul dacă nu observă formele și termenele procedurei”[3].

Grigore I. Lahovari arată că “mulți pierd procesele fiind-că nu au făcut actele în regulă. […] Când din ignoranța legilor, și prin urmare din nepaza formelor, o parte a pierdut procesul, este de vină sau legislațiunea care este complicată sau partea litigantă care le ignorează; judecătorul însă în nici într`un cas”[4].

Cel puțin la fel de importantă precum îndeplinirea actelor de procedură este stabilirea corectă a situației de fapt. Potrivit președintelui ICCJ de la 1901, “câte odată cestiunile de drept sunt simple și indiscutabile, și numai cestiunile de fapt obscure și îndoioase”[5]. În acest sens, amintește de celebrul Caz Tichborne din Anglia anilor 1860-1870: “opiniunea publică se interesase la acest proces, ea dorea să știe care este adevărul, și se formase societăți pentru a se putea continua procesul, a se susține cheltuielile și a se descoperi adeverul”[6].

Similar acestui caz, menționează autorul, este procesul lui Ion Abaza Postelnicul, judecat de Constantin Voevod Cantemir, domnul Moldovei de la acea vreme, și soluționat prin “anaforaua” (n.n. hotărârea) pronunțată în 1692: “In genere, vechii judecători, în vechile procese pertractate la noi, se preocupau mai cu seamă de descoperirea adeverului”[7].

Astfel, Grigore I. Lahovari susține că dacă “judecătorul a descoperit într’un mod indubitabil adeverul într’un proces, atunci el a fost drept, a dat o hotărîre dreaptă și plângerile contra lui și a hotărîrei sunt neîntemeiate”[8]. “In casul acesta Justiție și Adevăr sunt identice și aceasta se întâlnește mai cu seamă în procesele criminale. Când din contra s’a pronunțat o hotărîre rea, basată pe fapte neadeverate, atunci toată lumea este de vină pentru nedreptatea comisă, nu numai judecătorii; sunt egali responsabili părțile litigante, advocații, martorii și toți auxiliarii justiției cari au indus în eroare justiția”[9].

Judecătorul Lahovari remarcă, în același context și în spiritul aceluiași deziderat de a clarifica procesul de corectă înfăptuire a justiției, cum “mulți critică justiția după noțiunile lor de drept, iar nu după cerințele legei”[10].

Plecând de la premisele anterior expuse, se ridică legitima întrebare – cât de mult mai contează și în ce măsură mai este aplicabil principiul aflării adevărului în procesele deopotrivă civile și penale?

Acest principiu este consacrat de art. 22 din Noul Cod de procedură civilă, articol purtând denumirea marginală „Rolul judecătorului în aflarea adevărului”.

În primul rând, înțelegem din această denumire că finalitatea procesului este „aflarea adevărului” aflată în relație de sinonimie cu „înfăptuirea justiției”, aceasta din urmă reprezentând scopul reglementării Codului de procedură civilă, așa cum prevede art. 1 alin. (1) NCPC: “Codul de procedură civilă, denumit în continuare codul, stabilește regulile de competență și de judecare a cauzelor civile, precum și cele de executare a hotărârilor instanțelor și a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiției în materie civilă”.

Potrivit art. 22 alin. (2) NCPC, “judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”.

Prima facie, teoria lui Lahovari asupra dreptății este preluată de Codul de procedură civilă. Cum stau, însă, lucrurile în fapt?

[1] Grigore I. Lahovari, Ce este dreptate? Cuvênt rostit cu ocasiunea deschiderei anului judecătoresc 1901-1902 la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, Imprimeria Statului, București, 1901, p. 6

[2] Op. cit., p. 6

[3] Op. cit., p.11

[4] Op. cit., p. 6

[5] Op. cit., p. 7

[6] Op. cit., p. 8

[7] Op. cit., p. 8

[8] Op. cit., p. 10

[9] Op. cit., p. 11

[10] Op. cit., p. 11