Suveranitatea statelor în cadrul Uniunii Europene

Pornind de la definiția dihotomică dată de Dicționarul Explicativ al Limbii Române asupra termenului suveranitate, văzută ca fiind independența unui stat față de alte state, cât și ca supremație a puterii de stat în interiorul țării și independență față de puterea altor state, aceasta reprezintă dreptul exclusiv al unui stat de a-și exercita autoritatea pe plan legislativ, executiv și judecătoresc, pe un teritoriu bine determinat, asupra unui grup de oameni care-l populează. Modalitatea înțelegerii termenului de suveranitate, așa cum este definit de DEX, pleacă de la ideea de putere de stat, înțelegând toate cele trei atribute ale acesteia.

Uniunea Europeană reprezintă un parteneriat economic și politic unic în lume, creat după cel de-al doilea Război Mondial, la propunerea părintelui său, Jean Monnet, care reunește în prezent 28 de state europene, acoperind astfel o mare parte a continentului. Începând ca o uniune strict economică, aceasta a ajuns să reglementeze probleme din domenii cât mai diverse, de la ajutor pentru dezvoltarea statelor membre până la protecția mediului.

Uniunea Europeană se identifică precum o formațiune unică și prin aceea că doctrinarii nu au putut-o defini ca o organizație clasică, asemenea Organizației Națiunilor Unite. Deși la prima vedere ar putea fi asemănată cu o federație, precum Statele Unite ale Americii, unde statele membre își exercită independența pe plan intern, în timp ce pe plan extern acestea își pierd calitatea de state suverane, statele membre ale Uniunii rămân națiuni suverane.

Acestea au ales a-și delega o parte a suveranității în vederea obținerii unei puteri și unei influențe pe plan extern. În general, alegerea delegării suveranității și conducerea UE cu ajutorul structurilor comunitare compuse din membrii cetățeni ai statelor membre, poate fi interpretată ca o limitare a suveranității.

Odată cu apariția și integrarea statelor în Uniunea Europeană s-a evidențiat nevoia introducerii în legile fundamentale ale statelor membre de prevederi suplimentare privind suveranitatea și posibilitatea transferării unei diviziuni ale acesteia către instituțiile europene. Sintagme precum “transfer de drepturi”, “delegare de atribuții suverane” pot fi întâlnite în Constituții precum cea a Franței sau Germaniei. Alte state au înțeles limitarea suveranității ca o necesitate pentru atingerea condițiilor de integrare. Constituția României consacră „transferul unor atribuții către instituțiile comunitare”, dar și „exercitarea în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate”. Deși se pot identifica opinii diferite ale statelor în ceea ce privește suveranitatea, este fără îndoială că toate statele membre au înțeles necesitatea delegării suveranității pentru activarea acestora în cadrul Uniunii Europene.

Statele membre, după aderare, își păstrează calitatea de subiect de drept pe scena dreptului internațional, exercitându-și toate atributele, exceptându-le, desigur, pe cele delegate UE sau incompatibile cu poziția acestora în cadrul Uniunii. În cadrul Tratatului de la Lisabona este prevăzută garantarea principiului egalității statelor membre, fiind stabilite proceduri speciale de adoptare, modificare sau aderare la tratate, hotărârile fiind luate cu acordul tuturor statelor.

Apariția și menținerea Uniunii Europene e strâns legată de existența statelor, inclusiv instituțiile din conducerea acesteia fiind formate din șefii guvernelor sau persoane delegate de statul în cauză (Consiliul Europei sau Parlamentul European). Deși suveranitatea statelor, ca atribut interdependent de existența statului, este absolut necesară, se recunoaște o oarecare limitare a acesteia datorată angajamentelor luate de stat, prin aderarea la tratate și ratificarea acestora, în calitatea sa de membru al Uniunii Europene, integrându-le astfel în dreptul intern.

Se constată respectarea identității naționale, a instituțiilor de conducere ale fiecărui stat în parte cât și a structurilor sale constituționale atât pe plan regional cât și local.

Din cele enumerate se constată respectarea suveranității naționale a statelor membre, cu limitările ce sunt aduse de acordurile la care acestea au ales a fi părți, Uniunea acționând pe plan extern cu o competență exclusivă în anumite domenii determinate și, prin intermediul statelor, în domenii delimitate, departajarea făcându-se în funcție de stadiul de dezvoltare a statului, filosofia sau economia acestuia. Așadar, aderarea la Uniunea Europeană poate fi interpretată atât ca ingerință în suveranitatea statului, cât și ca beneficiu pe planul dezvoltării economice, politice sau sociale.

Surse:

europa.eu

utgjiu.ro

laws.uaic.ro

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!