Terorismul – perspectivă critică

În ciuda faptului că nu există o definiţie unanim acceptată în literatura de specialitate, pentru scopul lucrării de faţă voi înţelege prin „terorism” acea utilizare sistematică a unor acțiuni violente menite să inducă teamă la nivelul populației, ca mijloc de atingere a unor scopuri politice. Dat fiind că vorbim despre un fenomen complex prin cauze, forme de manifestare și consecințe, analizarea sa necesită o abordare multifațetată. În termeni juridici, flagelul terorist poate fi înțeles ca acea categorie de criminalitate ce cuprinde fapte constând în săvârșirea unor acte de violență sau de amenințare cu violența, menite să inducă o stare de panică în rândul opiniei publice, în scopul satisfacerii unor revendicări etnice, politice, ideologice, sociale, religioase ori de altă natură.

Terorismul internaţional, ca parte integrantă a criminalităţii transnaţionale, se prezintă ca o realitate caracterizată de o „geometrie variabilă” si de o dinamică puternică. Evoluţia acestuia din ultimii ani s-a tradus prin amplificarea fără precedent a atacurilor teroriste, în special pe continentul european, dar nu numai. Noţiunea de „terorism“ este din punct de vedere etimologic un derivat de la „teroare“, cuvânt de origine latină. Înainte de epoca Imperiului Roman, în mitologia greacă, teroarea (Phobos) şi frica (Deimos) erau numele date celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al lui Ares, zeul războiului. Teroarea era încă de pe atunci percepută ca folosirea sistematică a fricii pentru a obţine ceva, de regulă obiectivul fiind eminamente politic.

Orice încercare de a surprinde particularitățile și evoluţia sistematică a fenomenului terorist ar necesita cu siguranţă o lucrare de o întindere mult mai amplă. Însă, putem aprecia că un punct de turnură a fost marcat de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, care au îndoliat Statele Unite ale Americii, zdruncinând din temelii aura de aparentă invincibilitate a singurei superputeri şi punând capăt, într-un fel, momentului său de unipolarism. Analizând războiului împotriva terorismului ce a urmat, literatura de specialitate în domeniul studiilor terorismului, violenței politice, extremismului și radicalizării prindea contur între două paradigme de luptă împotriva terorismului: prima paradigmă accentua intensitatea fără precedent a terorismului internațional, care necesita utilizarea mijloacelor militare pentru a fi combătut eficient, inclusiv atacuri preemptive, care, după cum ştim, sunt interzise de Dreptul Internaţional Public.

O a doua paradigmă accentua rolul structurilor naționale și internaționale de aplicare a legii, juridice, polițienești și privea terorismul mai degrabă din perspectiva adaptării legislației pentru a include activitățile de natură teroristă, înfăptuite pe teritoriul național sau pe teritoriul altor state, care reprezintă infracțiuni. Deși atacuri teroriste au existat și înaintea acestei perioade, precum cel de la World Trade Center din 26 februarie 1993, cand o mașină- capcană a explodat în parcarea subterană a complexului cu scopul de a arunca în aer edificiul, intenția eșuând datorită subestimării, din partea atentatorilor, a structurii clădirii a fost subevaluată, sau atentatele reţelei teroriste al-Qaida din 7 august 1998 împotriva ambasadelor Statelor Unite ale Americii din capital Kenyei, Nairobi, si din Dar es-Salaam, capitala Tanzaniei, soldate cu peste 250 de morți si peste 4.500 de răniți, 11 septembrie 2001 va rămâne momentul în care omenirea a devenit conștientă de existența unui pericol actual: terorismul.

Dintr-o perspectivă liberală, pierderile de vieți omenești repezintă principala consecință și cel mai mare rău pe care îl pot produce aceste atacuri. Cu cât frecvența lor este mai mare iar numărul victimelor se află în creștere,  cu atât impactul asupra opiniei publice şi, implicit, asupra decidenţilor este mai puternic, iar atacul iși atinge scopul, respectiv permanetizarea stării de panică atât la nivel național, cât și internațional. Pentru Franța, anul 2015 a reprezentat un an de panică, nesiguranță și teamă, marcat de peste 5 atacuri teroriste de amploare.  La data de 7 ianuarie, doi militanţi islamişti – fraţii Chérif şi Saïd Kouachi – au luat cu asalt redacţia săptămânalui satiric Charlie Hebdo. Cei doi atacatori, mascaţi şi înarmaţi, au pătruns în birourile editoriale şi au început să tragă cu arme automate, iar 12 oameni – zece jurnalişti şi doi poliţişti – au fost ucişi, în timp ce alţi 11 au fost răniţi. Atentatul terorist a îngrozit întreaga lume.  Potrivit unei declaraţii făcute ulterior de reprezentanţii filialei al-Qaida din Yemen, care şi-au asumat responsabilitatea atacului, jurnaliştii francezi au fost pedepsiţi pentru că au batjocorit, prin caricaturile realizate, imaginea profetului Mahomed. Ulterior, pe 22 aprilie, un student cu dublă cetățenie, franceză și algeriană, a fost arestat la Paris în timp ce pregătea, potrivit poliției, un atentat „iminent” împotriva unor biserici. El avea armament de război asupra sa și era cunoscut faptul că voia să plece și să se alăture jihadiștilor în Siria. La 23 aprilie, premierul francez Manuel Vallas a declarat  că „Amenințarea nu a fost niciodată atât de mare. Nu ne-am confruntat niciodată cu acest tip de terrorism în istoria noastră.” În data de 14 noiembrie 2015, președintele Franței, Fraçois Hollande decretează starea de urgență pe întreg teritoriul Franței și decide închiderea temporară a frontierelor, declarând război autoproclamatului Stat Islamic, o entitate teroristă derivată din al-Qaida ce controlează porţiuni de teritoriu din Irak şi Siria. Trei explozii au avut loc în fața „Stade de France”. În paralel, s-a deschis focul cu arme automate și la restaurantele și terasele din centrul Parisului, în urma cărora cel puțin 140 de oameni și-au pierdut viețile.  De fapt, atacurile şi atentatele din noiembrie 2015 din Paris şi Bruxelles au expus o realitate cunoscută de mult de către francezi: zone în care nu se intră, radicalizarea islamistă în rândurile populaţiei musulmane, menţinerea tradiţiilor comunitare şi respingerea modului de viaţă occidental.

In ceea ce priveşte anul 2016, din păcate, consider că atacurile teroriste vor persista, inclusiv în Europa. În măsura în care se dorește reducerea numărului acestora pe termen lung trebuie în primul rând să începem prin a percepe terorismul ca pe o problemă ce trebuie rezolvată prin eliminarea cauzelor, nu numai prin contracararea efectelor. Consolidarea controalelor la graniţe, precum și refuzul de a le oferi o formă de sprijin migranţilor din regiunea MENA care fug de război, foamete și mizerie nu vor fi o soluție în situația în care amenințările provin deja din interior, iar de cele mai multe ori, granițele naționale se dovedesc mai degrabă poroase.

Terorismul continuă, așadar, să reprezinte o amenințare majoră pentru pacea și securitatea internaţională. Pe lângă numărul devastator de victime, consider că accentul va fi pus pe destabilizarea guvernelor și slăbirea forțelor statelor atât din punct de vedere economic, cât și social. Dincolo de ameninţarea fatală a ISIS şi impactul devastator pe care cucerirea de teritorii în cele două state – Siria şi Irak – îl are asupra Europei, asistăm la un tip de terorism hibrid, facilitat de tehnologie şi conexiunile facile via internet, practicat de amatori, deseori tineri europeni fără nicio legătură cu jihadismul global. În acest scop, s-a dezvoltat noțiunea de „cyberterrorism” prin care înțelegem „activitatea de a distruge sau de a compromite sisteme informatice în scopul de a destabiliza sau de a efectua presiuni asupra unui guvern.” Spre exemplu, în august 2013, mai multe companii private, printre care redacţia The New York Times, Twitter şi publicaţia britanică Huffington Post au pierdut controlul unora dintre paginile lor web după ce hackerii care sprijineau guvernul sirian au pătruns în serverele  The Australian Internet Company care se ocupă de majoritatea site-urilor anterior menţionate. Sirian Electronic Army reprezintă o grupare în continuă dezvoltare, ale cărei orizonturi și posibilități se lărgesc îngrijorător.

Cea mai mare problemă este în continuare reprezentată de elementul necunoscutului. Motivațiile, modalitățile de obținere a finanțărilor precum și metodele insidioase de atac și alegerea obiectivelor se află într-o continuă schimbare.      

În același timp, utilizarea mijloacelor mass-media și în mod special a social media va fi fructificată la maximum. Dacă în anul 1998 doar aproximativ jumătate din grupările teroriste dispuneau de propriul site, după anul 2000, aproape toate grupările aveau un site propriu la care erau adăugate o serie de alte pagini care fac propagandă și susțin ideile și acțiunile teroriste. Cel mai șocant mod de utilizare a mediului virtual este dat în prezent de difuzarea de imagini privind executarea unor ostatici de către diverse grupări, dintre care Statul Islamic se remarcă. Starea de panică fiind instaurată, în prezent este suficientă o simplă lansare a unui videoclip de propagandă pentru a mobiliza şi polariza o bună parte a opiniei publice din statele occidentale. Spre exemplu, în urma lansării unei înregistrări în cadrul căreia apar luptători care vorbesc limba franceză și arabă, inclusiv un copil mic, în timp ce discută despre operațiunea de „success” din Paris din luna noiembrie, autoritățile din New York au patrulat prin Times Square încercând să convingă populația că nu se află sub incidența niciunui pericol și că își pot desfășura activitățile în mod normal, făcând însă apel la vigilenţă.

Războiul psihologic, publicitatea și propaganda prin transmiterea revendicărilor și legitimarea cauzelor pentru care se luptă, strângerea de informații, obținerea de fonduri, networkingul, planificarea și coordonarea activităților și cel mai important, recrutarea și mobilizarea unor noi adepți reprezintă principalele obiective pe care terorismul va încerca să le dezvolte în continuarea cauzelor sale. Pas cu pas. O abordare inteligentă, ancorată în pragmatism şi realism, ar trebui să caracterizeze și strategia Occidentului. În locul bombardamentelor în masă care nu vor reuși decât să alimenteze animozitatea populaţiei musulmane la adresa Occidentului, terorismul ar trebui segmentat. O contraofesivă haotică nu va face altceva decât să sedimenteze panică.

Concluzionând, terorismul reprezintă o cauză a conflictului cultural între civilizația occidentală și cea islamică, o „ciocnire a civilizaţiilor”, pe fondul forţelor centrifuge şi al efectelor ambivalente ale globalizării, precum și o cauză a proliferării fanatismului religios care duce la asumarea atentatelor sinucigașe. În acelaşi timp, o dezbatere actuală se deschide asupra planului şi limitelor până unde eforturile de a limita riscurile şi ameninţările extremiste şi teroriste nu subminează valorile europene fundamentale pe care aceste măsuri urmăresc să le protejeze; linia este foarte fină, iar discreditarea prestigiului si a renumelui democrației liberale întăreşte convingerile antioccidentale și contribuie la conturarea unui viitor incert, la continuarea la nesfârșit a unui cerc vicios bazat pe violență și acte de teroare, singura diferență, în cele din urmă, fiind doar cea a frecvenței.

Cultura și religia stau la baza războaielor de mii de ani. Poate în 2016, mai multe măsuri luate în aceste domenii și mai puțin în cel militar, vor putea reapropia oamenii de oameni.