Trăsături de drept public în Codul Civil

Chestiunea delimitării dreptului public de cel privat s-a aflat în mod constant în centrul dezbaterilor din mediul juridic, a constituit și va continua să constituie un subiect ce va fi analizat de doctrina juridică. Ca exemplu, notăm controversa dintre autori cu privire la apartenența la ramura dreptului public sau a dreptului privat a unor instituții juridice, precum proprietatea publică sau funcționarul public¹.

Clasificarea normelor juridice în norme de drept public și norme de drept privat nu este un atribut exclusiv al contemporaneității. Încă din antichitate, jurisconsulții romani făceau distincția dintre dreptul public și dreptul privat. Avem în vedere celebra clasificare a lui Ulpinian: Publicum ius es quod ad statum rei spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem (dreptul public este cel care se referă la organizarea statului, iar dreptul privat – la interesele fiecăruia).

Există și alte criterii de clasificare propuse de autori de-a lungul timpului². După Savigny și Ihering, criteriul ce trebuie avut în vedere este scopul urmărit de norma juridică: normele de drept public au ca scop principal statul; în dreptul privat, acesta nu mai este decât un mijloc, individul devenind scopul principal. Alți autori conturează distincția dintre cele două ramuri de drept utilizând criteriul subiectului raportului juridic. În raporturile juridice de drept public, statul este întotdeauna unul din subiecte.

Pentru a identifica trăsăturile de drept public ale Codului Civil, exemplul clasic de drept privat, diferențierea dintre cele două ramuri nu trebuie privită ca una foarte rigidă ținând cont că între cele două ramuri de drept există o permanentă întrepătrundere³.

Astfel, vom avea în vedere 2 aspecte importante pentru diferențierea celor două ramuri de drept: caracterul obligatoriu al normei juridice și poziția subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice.

În teoria generală a dreptului regăsim teza potrivit căreia caracterul obligatoriu este de esența normelor juridice⁴. Această teză este însă criticabilă, întrucât nu este aplicabilă tuturor normelor de drept privat. Astfel, dacă obligativitatea normelor juridice presupune ideea potrivit căreia „conformarea cu conduita prevăzută nu este lăsată la libera apreciere a subiectului”⁵, normele dispozitive nu ar fi norme juridice veritabile. Or, acest lucru este un nonsens.

Într-adevăr, normele dispozitive supletive devin obligatorii pentru subiectele de drept dacă în momentul încheierii actului juridic de drept privat nu au existat stipulații derogatorii de la lege. Însă chiar și în acest context, care privește caracterul obligatoriu al normei dispozitive supletive, nu este rezolvată problematica normelor dispozitive permisive.

O trăsătură a dreptului public este subordonarea subiectelor de drept în cadrul raportului juridic, statul fiind superior individului. Unii autori chiar consideră că din acest fapt reiese o altă trăsătură ce diferențiază cele două ramuri de drept: încălcarea unei norme de drept public este sancționată automat de stat, în timp ce în dreptul privat este nevoie ca individul să facă apel la forța de constrângere a statului⁷. Această opinie însă e criticabilă, întrucât autosesizarea statului nu este o trăsătură esențială a dreptului public. Astfel, în cadrul dreptului constituțional, ramură a dreptului public, de regulă Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor numai la sesizarea unor instituții, conform art. 146 lit. a) din Constituție, iar nu automat. Un alt exemplu îl regăsim în dreptul procesual penal unde, potrivit art. 288 alin. 2 Cod procedură penală pentru o serie de infracțiuni organul de urmărire penală nu se poate autosesiza, fiind necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau sesizarea formulată de o anumită persoană prevăzută de lege.

Ca o concluzie referitoare la aspectele avute în vedere pentru diferențierea celor două ramuri de drept,  reținem pe de-o parte că normele dispozitive sunt specifice dreptului privat, iar normele imperative, specifice dreptului public⁶, iar pe de altă parte că statul este întotdeauna unul din subiectele de drept, superior celorlalte subiecte din rațiunea de a veghea respectarea legii de către indivizi.

Reținând cele două aspecte sus-menționate, vom analiza în continuare câteva reglementări din Codul civil în care regăsim trăsături de drept public.

Între textele din Codul civil pot fi identificate aspecte specifice dreptului public, chiar dacă multe dintre aceste texte au un caracter general.

Registrele publice invocate în art. 18 Cod civil (Cartea Funciară, Registrul Comerțului, Arhiva Electronică de Valori Mobiliare) sunt administrate de autorități ale statului.

De asemenea, reglementări din materia capacității persoanei, identificării sau ocrotirii persoanei fizice, au trăsături specifice dreptului public.

Trăsături specifice dreptului public regăsim și în normele care reglementează materia căsătoriei, divorțului, filiației sau adopției.

Cum era și normal, legiuitorul a conferit trăsături specifice dreptului public și în ce privința reglementării proprietății publice.

În materia moștenirii, legiuitorul a conferit dreptul de a culege moștenirea vacantă comunei, orașului sau după caz municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile din masa succesorală la data deschiderii moștenirii. A stabilit că este considerată nescrisă orice dispoziție testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moștenirii, urmărește să înlăture această regulă.  

 În sfârșit, Codul civil cuprinde norme care pot fi încadrate în categoria normelor de drept public în cartea referitoare la dispozițiile de drept internațional privat.

Revenind însă la cele două aspecte sus-menționate și implicit la problematica diviziunii dreptului în drept public și drept privat, doresc să fac referire la textele din Codul civil în care legiuitorul a înțeles să aplice sancțiunea nulității.

Potrivit art. 1246 alin. (1), orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune. O specie a nulității, nulitatea absolută sancționează încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, iar instanța este obligată să o invoce din oficiu.

Astfel, conform clasificării făcute de Ulpinian sau a clasificării făcute de Savigny și Ihering, nulitatea absolută este o sancțiune ce ține de dreptul public, întrucât veghează ocrotirea unui interes general, iar nu particular. Întrucât instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută, observăm că și conform celui de-al treilea criteriu de clasificare nulitatea absolută este o sancțiune de drept public. Mai mult, conform art. 1246 alin. (4), prin acordul părților nu pot fi instituite și nici suprimate cauze de nulitate. Astfel, normele cu privire la nulitate sunt norme imperative, specifice dreptului public. În fine, în lipsa acordului dintre părți (nulitatea absolută nu poate fi invocată unilateral de către una din părți), doar instanța poate dispune nulitatea contractului, ceea ce denotă poziția superioară asumată de autoritatea statului în cadrul acestui raport juridic.

Aplicând principiul simetriei juridice, o sancțiune de drept public este aferentă unei norme de drept public. Vom oferi în cele ce urmează o enumerare exemplificativă de norme cu caracter de drept public din Codul civil.

Conform art. 66, sunt lovite de nulitate absolută actele care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege. Art. 293 prevede că orice căsătorie ce încalcă dispozițiile prevăzute de art. 271 (în lipsa consimțământului personal și liber), 273 (în cazul bigamiei), 274 (în cazul căsătoriei dintre rude), 276 (în cazul alienației și debilității mintale) și 287 alin. (1) (în cazul în care viitorii soți nu se prezintă împreună la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a 2 martori, în fața ofițerului de stare civilă) este lovită de nulitate absolută. În cazul art. 780 alin. (1), care prevede că contractele de fiducie și modificările aduse acestora trebuie să fie înregistrate la organul fiscal competent să administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat al statului, observăm un interes direct al statului, ce este astfel protejat prin norma de drept (conform clasificării lui Savigny și a lui Ihering, devine scopul principal urmărit de norma juridică). Lovite de nulitate absolută sunt și contractele ce au un obiect nedeterminat sau nedeterminabil ori ilicit, o cauză imorală ori ilicită, precum și unele contracte încheiate fără respectarea prevederilor legale privind forma actului (precum vânzarea de imobile sau donația). Observăm în toate aceste cazuri că dispozițiile legale, ce limitează libertatea de a contracta redată de principiul consensualismului, protejează un interes general, anume menținerea ordinii publice și a bunelor moravuri.

¹ V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a XII-a, ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 15

² Ș. Deaconu, Drept constituțional, ediția a III-a,  ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 4

³ Ș. Deaconu, Drept constituțional, ediția a III-a,  ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 5

⁴ S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ediția a III-a, ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 20

⁵ Idem

⁶ Ș. Deaconu, Drept constituțional, ediția a III-a,  ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 5

⁷ Idem

Acest studiu a fost realizat de Horia Joița, student în anul I la Facultatea de Drept din cadrul Universității București.