I.              Aspecte inctroductive

1.    Principiul separației și echilibrului puterilor în stat. Scurtă prezentare

Pentru o bună înțelegere a poziției Parlamentului, dar și pentru înțelegerea conflictelor juridice de natură constituțională, voi începe prin o scurtă explicație referitoare la principiul separației și echilibrului puterilor în stat.

Articol redactat de Cristea Ana-Maria Andrada, studentă în anul IV a Facultății de Drept a Universității București

       Consacrat la nivel constituțional în art. 1 alin (4) din Constituția revizuită, acest principiu presupune că statul este organizat în trei puteri clasice: puterea legislativă reprezentată de Parlament, puterea executivă care se împarte între Guvern și Președinte și puterea judecătorească care este exercitată de către instanțele judecătorești. Constituția, prin capitolele dedicate fiecărei autorități publice,  delimitează rolul fiecăreia, precum și atribuțiile acestora, dispozițiile constituționale fiind dezvoltate prin legi. Principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte, iar, pe de altă parte, controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte.[1] Astfel, se acordă autonomie fiecărei componente a statului, fără să însemne o rupere a legăturii acestora. Din contră, trebuie să existe o conlucrare a acestora. Pentru asigurarea unei bune funcționări a puterii statale și pentru asigurarea unui echilibru, se permite un control reciproc. Nicio autoritate care exercită o anumită putere nu trebuie să depășească domeniul propriu, exercitând funcții care ar reprezenta o imixtiune în problemele ce le privesc pe celelalte două puteri ale statului.

          Acest principiu este, astfel, strâns legat de principiul cooperării loiale între insituțiile fundamentale, care, de fapt, reprezintă o prelungire a principiului separației puterilor în stat.

2.    Scurtă prezentare a Parlamentului

         După cum am văzut, Parlamentul reprezintă puterea legislativă, înfăptuind exercițiul suveranității statale.  Parlamentul ocupă un loc extrem de important în sistemul statal, fiind ales în mod direct de către cetățeni, prin vot universal, egal, secret și liber exprimat (art. 62 din Constituția României). Cu alte cuvinte, fiind ales de către popor, Parlamentul reprezintă voința poporului și are dreptul să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia. Funcțiile Parlamentului sunt funcții deliberative, funcții de control etc, dar principala și cea mai importantă funcție rămâne cea legislativă. Conform articolului 61 din Constituție, ”Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.” În virtutea acestei funcții, Parlamentul poate adopta trei categorii de legi: legi constituționale, legi ordinare și legi organice. Cu toate acestea, funcția legislativă este paratajată, uneori, cu executivul, prin intermediul delegării legislative, dar și cu electoratul, prin intermediul referendumului.

3.    Scurtă prezentare a Guvernului și a Președintelui

      Guvernul împreună cu Președintele României alcătuiesc împreună puterea executivă. Modul de organizare și funcționare, atribuțiile acestora sunt prevăzute în Constituție în Titlul III privind autoritățile publice, mai precis în capitolele II și III. Din art. 80 reiese că reședintele reprezintă statul român, este garantul indepenței naționale, al unității și integrității teritoriale, veghează la respectarea Constituției, având o funcție de mediere între puterile statului. Totodată, președintele este comandantul forțelor armate și are funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare al Țării. De asemenea, președintele promulgă legi, desemnează candidat pentru funcția de prim-ministru, numește Guvernul, numește magistrații în funcție, încheie tratate negociate de Guvern și le trimite spre ratificare la Parlament etc. Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat.

      În ceea ce privește Guvernul, după desemnarea unui prim-ministru de către președinte, acesta va cere Parlamentului votul de încredere în termen de 10 zile asupra programului și a listei de miniștri. Conform art 102 din Constituție, Guvernul e alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege. Dispozițiile art. 102 prevăd că guvernul are rolul de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării și exercita conducerea generală a administrației publice. Guvernul poate adopta hotărâri și ordonanțe (simple sau de urgență). Totodată, este de menționat faptul că funcția de ministru este compatibila cu cele de deputat sau senator.

4.    Conflict juridic de natură constituțională. Noțiune

        Odată cu recunoaşterea constituţională a principiului separaţiei şi echilibruluiputerilor în stat, legiuitorul constituant derivat, prin revizuirea constituţională din anul 2003, a atribuit Curţii Constituţionale rolul de a soluţiona aceste conflicte. Astfel, conform art. 146 lit. e), Curtea Constituțională ”soluționează conflictele juridice de natură constituționlă dintre autoritățile publice, la cererea președintelui, a unuia  dintre președinții celor două camere, a prim-ministrului sau a președintelui  Consiliului Superior al Magistraturii.”

       Totuși, legiuitorul constituant derivat nu a definit care ar fi înțelesul acestei noțiuni și nici nu a stabilit, în concret, care sunt autoritățile ce pot intra într-un astfel de conflict. În acestcontext, Curtea Constituționlă a fost nevoită să ofere interpretări și să clarifice aceste aspecte prin intermediul mai multor decizii.

        Astfel, prin Decizia nr. 97/2008, Curtea a reținut faptul că un ,,conflict juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale.”

       Printr-o altă decizia 53/2005 se precizează că un conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice ”presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor”.

        Concluzionând, conflictele juridice de natură constituțională presupun ca o autoritate publică să-și atribuie în mod abuziv atribuții ce nu-i aparțin, creându-se un conflict de competență ce poate crea un blocaj instituțional. Tocmai de aceea, prin modificarea Constituției s-a acordat Curții Constituționale rolul de a soluționa conflictele de natură constituțională, scopul urmărit fiind acela de înlătura posibile blocaje instituționale.

II.          Conflicte juridice de natură constituțională dintre Parlament și Guvern

1. Decizia 1431 din 3 noiembrie 2010 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României și Guvern

      Obiectul cererii a fost reprezentat de conflictul juridic de natură constituțională între Parlament și Guvern, conflict generat de oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii Educaţiei Naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect.Cererea a fost formulată de Președintele Senatului, respectând în acest sens dispozițiile constituționale.

       În motivarea cererii, Președintele Senatului a oferit mai multe explicații pentru susținerea afirmației. Astfel, în primul rând, acesta a invocat faptul că proiectul de lege a fost dezbătut de Camera Deputaților în calitate de primă cameră sesizată, iar aceasta l-a adoptat. Ulterior, proiectul a fost trimis către Senat, care avea calitatea de cameră decizională, fiind sesizată și Comisia de învățământ și știință. Din cauza complexității proiectului de lege, perioada de adoptare s-a prelungit. Cu toate acestea, dezbaterile se derulau, fiind adoptate peste 110 articole.

        În acest context, Guvernul a trimis o scrisoare Parlamentului prin care a anunțat că își va asuma răspunderea pentru Legea Educației Naționale. S-a susținut că prin această acțiune Guvernul a întrerupt procedura Parlamentului, nerespectând funcția legislativă a acestuia. S-a arătat că s-au încălcat dispozițiile articolului 61alin. (1), dar și dispozițiile articolului 1 alin (4) din Constituție și că s-ar putea transforma într-o practică prin care să se ocolească dezbaterile parlamentare.

       De asemenea, Președintele Senatului a susținut că proiectul fusese deja adoptat de către Camera Deputaților și procedura continua, motiv pentru care Guvernul nu o putea întrerupe prin retragerea proiectului. În motivarea susținerilor s-a invocat art. 88 alin (2) din Regulamentul Senatului. [2] Acestea au fost motivele pentru care s-a sesizat Curtea Constituțională cerând constatarea și soluționarea conflictului juridic de natură constituțională.

       În ceea ce privește punctul de vedere al Camerei Deputaților, aceasta a comunicat, printr-o adresă că nu poate fi vorba de un conflict juridic de natură constituțională și că pentru existența acestuia ar fi nevoie de o sesizare din partea Președintelui Camerei Deputaților. De asemenea, a susținut că, cel mult, se poate constata un conflict între Guvern și Senat, dar că, totuși procedura parlamentară nu a fost înlăturată întrerupt, Senatul putând continua dezbaterile în calitatea sa de cameră decizională. Mai mult, s-a arătat că intervenția Guvernului a fost necesară tocmai pentru a opri un blocaj instituțional.

        Exprimând punctul său de vedere, Guvernul a susținut că nu există niciun conflict juridic de natură constituțională și că s-au respectat prevederile constituționale care permit participarea la procesul legislativ, în mod excepțional, fie prin delegare legislativă, fie prin angajarea răspunderii Guvernului. S-a susținut, totodată, că nu se încalcă principiul separației puterilor în stat întrucât Guvernul și-a angajat răspunderea proiectului în forma în care el exista și că potrivit art. 114 alin (3) din Constituție, la proiect se puteau formula amendamente. De asemenea, Guvernul a arătat că angajarea răspunderii era necesară pentru a evita un blocaj, deoarece proiectul se afla spre dezbatere la Senat deja de prea mult timp și, având în considere importanța domeniului, se impunea adoptarea cu celeritate a legii, mai ales că aceasta avea să fie urmată de alte legi secundare, care să asigure că aplicarea acesteia va genera efectele adecvate.

          Curtea a fost legal sesizată, fiind competentă să judece cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională potrivit art. 146 lit e) din Constituție, dar şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr.47/1992.

         În ceea ce privește conflictul juridic de natură constituțională,Curtea a invocat jurisprudența din decizii anterioare, care privește definirea acestei noțiuni. (pe acestea le-am invocat la secțiunea privind definirea noțiunii de conflict juridic de natură constituțională, astfel încât consider a fi redundant a le relua). Analizând această jurisprudența, Curtea Constituțională a reținut că, prin prezenta deicizie, urmează să hotărască dacă prin faptul că Guvernul si-a angajat răspunderea cu privire la un proiect pe care l-a inițiat și care a fost adoptat de Camera Deputaților a generat un conflict juridic de natură constituțională.

        Invocând și interpretând dispozițiile constituționale relevante[3], Curtea a statuat că angajarea răspunderii Guvernului este o normă de excepție în ceea ce privește legiferarea. Curtra a amintit ceea ce deja stabilise prin alte deicizii. Astfel, prin Decizia nr.1557/2009 statuase că “la aceasta modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă în extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă.”

          O subliniere foarte importantă făcută de Curte a fost faptul că angajarea răspunderii Guvernului trebuie să îndeplinească anumite condiții, neputând fi lăsată la aprecierea exclusivă a acestuia. Analizând situația, a observat că nu invocarea unei urengețe nu era justificată întrucât legea urma oricum să se aplice abia dupa un an, doi sau chiar trei. În adresa trimisă, Guvernul susținuse că se creează un blocaj prin întârzierea dezbaterilor în Senat, afirmație care nu-și găsește justificare întrucât nici în articolul 75 din Constituție nu se prevede un anumit termen în care trebuie dezbătut proiectul de lege. De asmenea, dacă în contextul dat Guvernul aprecia că se impune adoptarea cu celeritate a proiectului, era necesar să adreseze Parlamentului o solicitare cu privire la adoptarea acestuia în procedura de urgență. Curtea a stauat că, prin acțiunea sa, Guvernul și-a arogat atribuții în ceea ce privește legiferarea. Acest lucru nu este posibil întrucât Guvernul face parte din puterea executivă, iar atribuția legiferării aparține Parlamentului ca unică autoritate legislativă, iar dispozițiile art. 114 sunt doar unele de excepție. Astfel, Curtea a statuat că prin angajarea răspunderii Guvernului asupra Legii Educației Naționale s-a generat un conflict juridic de natură constituțională întrucât proiectul de lege se afla în proces de legiferare în Senat, iar Guvernul nu avea niciun drept să oprească acest proces.

        În acest context, Curtea a considerat că pentru buna funcționare a statului de drept este necesară o bună colaborare între puterile statului, conform principiului loialității, care reprezintă o prelungire a principiului separației și echilibrului puterilor în stat. În concret, în procesul legiferării unei legi deosebit de importante, trebuie să existe cooperare între Parlament, ca reprezentant al puterii poporului și Guvern.

         De asemenea, Curtea a reținut că nu se poate pune în discuție un conflict juridic de natură constituțională între Senat și Guvern pe motiv că sesizarea a fost făcută de Președintele Senatului și nu a fost însușită de Președintele Camerei Deputaților. Acest lucru nu prezintă importanță în ceea ce privește procedura legislativă. Curtea a subliniat faptul că legea, în ansamblul său, presupune adoptarea ei de către Parlament, vizând deci întregul proces legislativ, nu numai adoptarea de către una dintre camere.

        Prin sesizarea făcută, Președintele Senatului mai solicitase Curții să oblige Guvernul să renunțe la angajarea răsăunderii pentru Legea Educației Naționale. Analizând, însă, această solicitare, Curtea a reținut că aceasta depășește competențele sale, fiind lăsată la aprecierea autorităților publice aflate în conflictul juridic de natură constituțională.

         Concluzionând, Curtea Constituțională a reținut că se încalcă dispozițiile constituționale privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat, cele privitoare la Parlament ca unică autoritate legiuitoare, precum și cele privind angajarea răspunderii Guvernului.  Guvernul a depășit atribuțiile ce intră în sfera executivului, ”invadând” sfera legislativului prin faptul că a oprit procesul de adoptare a Legii Educației Naționale care fusese adoptat de către Camera Deputaților și se afla la Senat în procesul dezbaterii.

         Astfel, Curtea ”decide că angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art.114 alin.(1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, este neconstituţională şi a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât proiectul de lege se află în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională.”

        La această decizie, a existat și o opinie concurentă. Astfel, judecătorul respectiv, deși a ajuns la aceeași concluzie, consideră că motivarea deciziei nu este cea corectă. În primul rând, acesta susține că Curtea Constituțională trebuia să dezvolte în motivare atât răspunsul cu privire la soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Guvern și Parlament, cât și răspunsul cu privire la solicitarea privind obligarea Guvernului la renunțarea la angajarea răspunderii asupra proiectului de lege. Judecătorul a considerat că a fost o greșeala din partea Curții să se pronunțe asupra acestei a doua solicitare în considerentele deciziei și că ar fi trebuit să o facă chiar în dispozitivul deciziei întrucât reprezenta o solicitare la fel de importantă. Acesta susține că, într-adevăr, Curtea nu poate obliga nicio autoritate să adopte o anumită conduită, în nicio decizie nu s-a pronunțat în acest sens întrucât este lipsită în această situație de prerogativa executării silite. De altfel, opinia acestuia a fost că exprimarea Curții care a declarat că angajarea răspunderii Guvernului este neconstituțională nu a fost potrivită, trebuind doar să se constate existența conflictului juridic de natură constituțională. În final, acesta menționează că nu angajarea răspunderii este neconstituțională, ”ci doar produsul acestei angajări – proiectul legii care, ca urmare a angajării răspunderii Guvernului, devine lege prin parcurgerea procedurilor parlamentare.”

        În dezacord cu opinia majoritară, a existat și o opinie separată. Judecătorii au considerat că în situația aceasta nu se întrunesc condițiile pentru constatarea existenței unui conflict juridic de natură constituțională. Pentru a se constata existența acestuia este necesar să își depășească atribuțiile, fiind deci un conflict pozitiv sau negativ de competență. Astfel, părerea acestora a fost că Guvernul nu și-a arogat atribuții prin angajarea răspunderii, acest lucru fiind prevăzut în mod expres de dispozițiile constituționale în art. 114. În opinia lor, Constituția nu prevede limitări în acest sens, rămânând la libera apreciere a Guvernului să decidă când se impune recurgerea la o asemenea procedură.

      De asemenea, aceștia au susținut că art. 114 prevede faptul că se pot depune amendamente la proiectul de lege, precum şi faptul că Guvernul poate fi demis prin adoptarea unei moțiuni de cenzură. In acest context, decizia cu privire la ceea ce se va întâmpla cu proiectul de lege aparține tot Parlamentului, care va trebui să adopte o poziție cu privire la angajarea răspunderii Guvernului.

      Totodată, autorii opiniei separate consideră că nu s-au îndeplinit condițiile necesare pentru reținerea existenței unui conflict între Parlament și Guvern. In primul rând, nu se poate pune problema unui blocaj instituțional, deoarece a existat o cooperare între autorități. Mai mult, au susținut că Parlamentul își păstrează calitatea de unică autoritate legiuitoare chiar și în situația angajării răspunderii Guvernului pentru că procedura se derulează în fața celor două camere reunite, iar Parlamentul are o măsură de control asupra puterii executive, mai precis moțiunea de cenzură. Din aceste considerente, judecătorii au considerat că nu se poate pune problema unui conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Parlament.

        Opinia separată a vizat și pronunțarea Curții cu privire la constituționalitatea angajării răspunderii Guvernului cu privire la proiectul Legii Educației. Astfel, au constat că acest aspect nu poate reprezenta obiectul analizei în cadrul soluționării conflictului dintre autorități. constituționalitatea se poate analiza doar cu privire la o lege, în acest caz, proiectul legii educatiei. Deci, Curtea ar fi putut să se pronunțe asupra constituționalității doar dacă, ar fi fost ridicată o obiecție de neconstituționalitate a proiectului de lege. Autorii opiniei separate consideră că prin pronunțarea asupra constituționalității angajarii răspunderii Guvernului realizează o analiză a legii, încălcând dispozițiile constituționale și depășindu-și competența în acest context. Din aceste considerente, se creează ”o gravă confuzie cu privire la atribuţiile Curţii Constituţionale, care sunt strict delimitate de prevederile Legii fundamentale.” In final, aceștia au considerat că din faptul că Curtea nu poate obliga Guvernul să renunțe la angajrea răspunderii, se deduce ideea că procesul poate continua.

2.    Decizia 589 din 28 septembrie 2021 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Guvernul României, pe de altă parte

         O altă decizie relevantă a fost Decizia 589/2021 prin care CCR a constat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Parlament. Conflictul a fost generat de încălcarea dispozițiilor constituționale privind inițierea și depunerea moțiunii de cenzură, precum și a celor privind comunicarea moțiunii. Curtea a statuat că nu s-a răsturnat prezumția cu privire la veridicitatea semnăturilor, însă moțiunea nu a fost dezbătută, încălcându-se astfel dispozițiile articolului 113 din Constituție, dar și art. 1 alin (3) și alin (4). S-a creat astfel un blocaj instituțional între Parlament și Guvern care nu mai permitea o bună cooperare a acestora. ”Curtea aplică o procedură în două trepte, și anume analiza existenței conflictului juridic de natură constituțională și, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autoritățile publice implicate în conflict.”

         Curtea a subliniat că acest conflict nu s-a născut din faptul că Parlamentul a inițiat și depus o moțiune de cenzură, ci din acțiunile sale incorecte. Astfel, a decis că procedura controlului parlamentar trebuie să continue cu respectarea dispozițiilor constituționale, Parlamentul având obligația să dezbată  moțiunea de cenzură și să își exprime poziția asupra acesteia prin vot. Totodată, CCR a statuat că Parlamentul trebuie să țină cont de celeritatea cu care trebuie îndeplinită această procedură care trebuie îndeplinită cu respectarea exigențelor constituționale și regulamentare și aplicarea principiului loialității constituționale.

III.      Conflicte juridice de natură constituțională dintre Parlament și Președinte

1.    Decizia 85 din 24 februarie 2020 asupra cererilor de soluționare conflictelor juridice de natură constituțională dintre Președintele României și Parlamentul României, formulate de președintele Camerei Deputaților și președintele Senatului

        Obiectul cererii l-a constituit conflictul juridic de natură constituțională dintre Președinte și Parlament ca urmare a faptului că președintele a numit în calitate de candidat pentru funcția de prim-ministru pe Ludovic Orban, al cărui guvern fusese tocmai demis cu majoritate zdrobitoare.

       Autorii sesizării au arătat că prin demitere, acesta și-a pierdut orice fel de legitimitate în fața cetățenilor și că era imposibil ca acesta să mai primească un vot de încredere de la Parlament. Astfel, pentru a-și atinge scopuri politice ilegitime, președintele voia să se ajungă la declanșarea alegerilor anticipate. De asemenea, s-a arătat că în acest fel s-a încălcat principiul loialității constituționale. ”Din această perspectivă, orice demers procedural al Președintelui României care ar avea ca urmare, chiar și indirect, alegeri anticipate și scurtarea voită a duratei legislaturii, pentru ca un partid parlamentar să obțină beneficii electorale, este un act care contravine Constituției și care a dat naștere unui conflict juridic de natură constituțională dedus judecății Curții Constituționale.” (paragraf 12 din decizie)

      Curtea a constat că a fost legal sesizată și a arătat că cererile formulate privesc, într-adevăr, un conflict juridic de natură constituțională întrucât se raportează la dispozițiile constiuționale privind desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru și privesc, totodată, competențele de care dispun aturotitățile publice.

       În continuare, Curtea a analizat situația de fapt și declarațiile politice făcute de către președinte și de către candidatul la funcția de prim-ministru. Din coroborarea acestora, Curtea a tras concluzia că <aceștia au decis că ”întoarcerea la electorat” este soluția, prin aceasta înțelegând dizolvarea Parlamentului și alegeri anticipate>. Curtea constată că sunt relevante ]dispozițiile constituționale referitoare la desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, în ansamblul normelor și principiilor constituționale care configurează procedura de numire a Guvernului, rolul Președintelui României și al Parlamentului, precum și raporturile juridice dintre cele două autorități publice.

        Analizând dispozițiile constituționale, Curtea a statuat că numirea Guvernului este o procedură îndeplinită prin cooperarea Președintelui cu Parlamentul,  întrucât numirea în calitate de candidat a funcției de prim-ministru este condiționată de obținerea votului de încredere al Parlamentului. Totodată, desemnarea prim-ministrului reprezintă ”rezultatul unor consultări și/sau negocieri dintre acesta și partidul politic care are majoritatea absolută în Parlament sau a celor parlamentare, dacă nu există o atare majoritate”. (Decizia nr.875 din 19 decembrie 2018, precitată, par.65). Curtea a reținut că aceste consultări nu suntn doar formale, ci ele trebuie făcute în mod responsabil și sincer, neputându-se reține declarația președintelui conform căreia acestea ar fi doar niște ”opinii politice”.Curtea a statuat că, în principiu, nu este interzisă numirea în funcția de prim-ministru a unui prim-ministru al cărui guvern a fost demis prin moțiune de cenzură, însă în situația data, guvernul fusese demis cu doar o zi înainte, nefiind suficientă o zi pentru a se schimba un vot de neîncredere într-unul de încredere.

       Curtea a reținut că aceste comportamente sunt de natură să genereze o criză politică care să delanșeze alegeri anticipate, încălcându-se astfel dispozițiile constituționale ale art. 103. Dizolvarea Parlamentului este o măsură de excepție, cu condiții stricte, necesare pentru menținerea stabilității Parlamentului. Totodată, Curtea a reținut un comportament neloial al Președintelui, el trebuind să desemneze <un candidat la funcția de prim-ministru în vederea realizării finalității pentru care a fost construită procedura constituțională a învestiturii/numirii Guvernului, așadar pentru a atinge ”scopul comun de a promova interesele ţării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituţii sau ale unui partid politic care a desemnat titularului funcţiei” (Avizul Comisiei de la Veneția, precitat, paragraful 87)>. Președintele are obligația (fiind, totuși, una de diligență) de a desemna un candidat de care să aibă siguranța că va reuși să obțină votul de încredere al Parlamentului. În situația dată, aceste obligații nu au fost respectate, fiindcă în mod clar candidatul desemnat nu putea obține votul de încredere la o zi după ce Guvernul său fusese demis, neschimbându-se nimic în gândirea politică a Parlamentului.

        Curtea a statuat că Președintele trebuie să facă o nouă desemnare în funcția de prim-ministru cu respectarea literei și spiritului Constituției. De asemenea, ”desemnarea domnului Ludovic Orban în calitate de candidat pentru funcția de prim-ministru, urmată de solicitarea votului de încredere pentru programul și lista Guvernului prezentate de acesta Parlamentului, nu reprezintă ”prima solicitare” de învestitură în sensul art.89 alin.(1) din Constituție, și, prin urmare, nu constituie momentul de la care se calculează termenul de 60 de zile prevăzut de același text constituțional”. (par. 128)

IV.       Concluzii

      Conflictul juridic de natură constituțională ce apare între autoritățile publice reprezintă o problemă delicată încă de la apariția acestuia odată cu revizuirea Constituției în anul 2003 și adăugarea literei e) la art. 146. Astfel, acesta este apreciat, în concret, de către Curtea Constituțională, care verifică de fiecare dată dacă s-au îndeplinit condițiile pentru a putea vorbi de un conflict de natură constituțională : arogarea de către o autoritate a unor atribuții ce aparțin altor autorități ori refuzul de a îndeplini anumite acte de competența sa, crearea unui blocaj instituțional din cauza acestei atitudini.

      Incertitudinea creată de introducerea literei e) la articolul 146 s-a diminuat atunci când Curtea Constituțională a lămurit înțelesul acesteia. Astfel, aceasta a definit noțiunea de conflict juridic de natură constituțională și a arătat care sunt autoritățile care pot intra într-un astfel de conflict. Prin ceea ce a statuat Curtea, s-a ajuns la o mai ușoară identificare a conflictelor de natură constiuționale ivite între autorități, contribuind astfel la o mai bună funcționare a puterii statale și la asigurarea unui anumit echilibru.

      In final, menționez că există mai multe decizii ale Curții cu privire la conflicte juridice de natură constituțională în care una dintre părți să fie Parlamentul. Motivul pentru care am ales analiza acestei decizii este reprezentat de faptul că am găsit-o ca fiind una care clarifică foarte bine atât noțiunea de conflict, cât și diferența dintre puterea legislativă și puterea executivă.

V.           Bibliografie

1. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu – Drept Constituțional și instituții politice, Ediția 15, Vol. II, Ed. C.H.Beck
2. Decizia nr.1431 din 3 noiembrie 2010 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului
3. Constituţionalizarea principiului loialităţii constituţionale – Ioniţa Conchițu
4. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României – Daniel Marius Morar, Mihaela Senia Constantinescu
5. https://www.g4media.ro/ce-prevede-decizia-ccr-din-2010-care-interzice-guvernului-sa-modifice-o-lege-aflata-in-dezbatere-in-parlament-ar-transforma-executivul-in-autoritate-legiuitoare-tudorel-toader-a-fost-de-acord-cu-so.html
6. https://www.agerpres.ro/documentare/2020/02/24/conflictele-juridice-de-natura-constitutionala-cadru-legal-si-statistici–453904
7. https://legalup.ro/conflict-juridic-de-natura-constitutionala/

---

[1] Decizia Curții Constituționale nr. 1221 din 12 noiembrie 2008

[2] (2) Materialele supuse dezbaterii Senatului sunt cuprinse în proiectul ordinii de zi și în programul de activitate a Senatului, întocmite de către Biroul permanent cu aprobarea Comitetului liderilor.

[3]Art. 61 alin (1) „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

art.102 alin.(1) „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.”

art.1 alin.(4) “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor- legislativă, executivă şi judecătorească- în cadrul democraţiei constituţionale.”

art.114 alin.(1) „Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege”