Analiza teoretică și jurisprudențială asupra controlului CCR în privința regulamentelor și hotărârilor Parlamentului
- Aspecte introductive
- Curtea Constituțională
Conform art.1 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi.”[1]
Articol redactat de Rotaru Andreea- Florentina, studentă în anul IV a Facultății de Drept a Universității București
Aşadar, Curtea Constituțională reprezintă un organ politico-jurisdicțional care asigură supremația Constituției; efectuează controlul constituționalității legilor şi are și alte atribuții conferite de Legea fundamentală și de legea sa organică. Principiul supremației constituționale confirmă și impune existența competenței constituționale, impunând verificarea conformității actelor normative ale prevederii principale cu cele ale Legii fundamentale.
2. Controlul de constituționalitate și precizări terminologice privind justiția constituțională
Conform prevederilor art 2. din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului; sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin. 1, care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei; aceasta se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.”[2]
Contenciosul constituţional exprimă posibilitatea rezolvării contradicțiilor dintre dispoziţiile legale și cele constituționale, în considerarea supremației Legii fundamentale asupra întregului ansamblu normativ. Acesta implică existența unui litigiu, a unei proceduri contencioase, desfășurată în condiții de contradictorialitate, și a unor părți cu interese divergente. [3]
Se impun 2 modele, și anume modelul nord-american care s-a impus pe cale jurisprudențială și funcționează pe baza controlului exercitat de orice judecător și de toate instanțele, chiar și de Curtea Supremă a SUA și modelul european, care, potrivit acestuia, controlul de constituționalitate este exercitat de o autoritate jurisdicțională autonomă, specializată numai pentru a verifica respectarea Constituției. Principalele atribuții ale acesteia sunt atribuțiile de control al constituționalității. Curtea Constituțională a României și-a exercitat jurisdicția constituțională cu legitimitatea direct conferită Constituției, prin urmare, a fost înființată de Adunarea Constituantă și, în același timp, adoptată în urma unui referendum popular.
În continuare, având în vedere tema raportului de cercetare, vom prezenta controlul constituțional în privința regulamentelor și hotărârilor Parlamentului:
a)Controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului
Controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului este reglementat de art.146 lit.c) din Constituţie şi de art. 27 – 28 din Legea nr.47/1992.
Obiect al acestui tip de control de constituţionalitate îl reprezintă regulamentele Parlamentului României. Acestea sunt de trei tipuri: Regulamentul Senatului, Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul şedinţelor comune. Regulamentul unei Camere a Parlamentului conţine regulile de organizare internă a acesteia, precum şi modalitatea de desfăşurare a activităţii ei. În cazul în care sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curţii Constituţionale de secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua depunerii. După ce primeşte sesizarea, președintele Curții Constituționale desemnează judecătorul-raportor şi fixează data dezbaterilor în plen. Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Preşedinţii Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente până la data dezbaterii. Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării şi a punctelor de vedere primite. Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, Camera sesizată va reexamina, în termen de 45 de zile, aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile din regulament declarate neconstituţionale sunt suspendate. La expirarea termenului de 45 de zile, dispoziţiile regulamentare declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice. [4]
b) Controlul constituționalității hotărârilor Parlamentului
Astfel, potrivit noii reglementări cuprinse în art. 27 alin. 1 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituțională se pronunță asupra constitutionalității regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputatilor, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre presedinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.[5]
În sfârșit, potrivit articolului 64, alin. 1 din Constituția României, organizarea și funcționarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulamente proprii. Reglementările parlamentare nu intră în domeniul de aplicare al legii, deoarece spre deosebire de acestea, ele pot reglementa doar organizarea și funcționarea internă a Parlamentului; acestea din urmă nu se adoptă pe baza principiului bicameral și nici nu sunt promulgate de către Președintele țării. Dimpotrivă, potrivit articolului 76, alin. 1 din Constituție, ca și legile organice, hotărârile privind regulamentele Camerelor, se adoptă cu majoritatea membrilor fiecărei Camere prin vot pentru adoptarea deciziilor legate de regulile Camerei pentru a asigura exprimarea cât mai largă a dorințelor reprezentanților în ceea ce privește cerințele de reglementare.
3. Scurt istoric al controlului de constituționalitate din România
Până la Constituția din 1923, adică perioada relevantă din 1858 până în 1923, controlul constituționalității nu a fost reglementat clar, ci a fost recunoscut în instanță prin formularea și dezvoltarea teoriei supremației constituționale. Odată cu adoptarea Constituției din 1923 a fost consacrat în mod expres controlul constituționalității legilor, mai exact în art. 103, fiind preluat în art. 75 din Constituția din 1938. Acestea două au fost singurele care au consacrat acest control, deoarece în următoarele Constituții române, și anume Constituția din 1948, Constituția din 1952 și Constituția din 1965, controlul de constituționalitate nu a prezentat interes. Constituția din 1991 a preluat modelul european-kelsenian, instituind Curtea Constituțională ca jurisdicție specială și specializată.[6] În prezent, sediul materiei pentru Curtea Constituțională este Titlul V din Constituția actuală a României, și anume la art. 142 până la art. 147 din Constituție. Legea Curții Constituționale este Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea acesteia, și, fiind lege organică, poate adăuga și alte atribuții Curții Constituționale în afara celor prevăzute de art. 146 din Constituție, fiind, așadar, introdus controlul constituționalității hotărârilor Parlamentului.
II. Jurisprudența CCR cu privire la regulamentele și hotărârile Parlamentului
- Controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului
- a) Decizia nr. 47/2000 privind constituționalitatea prevederilor art. 13 alin. 1 si 4 din Regulamentul Camerei Deputaților
Curtea Constituţională a fost sesizată, de către un număr de 52 de deputați, asupra neconstituţionalităţii prevederilor art. 13 alin. 1 şi 4 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, prevederi care ar contraveniart. 61 alin. 3 din Constituţia la vremea respectivă, care reglementează posibilitatea membrilor Parlamentului de a se organiza în grupuri parlamentare.
Art. 13, alin 1. prevede că “grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei Deputaţilor formate din cel puţin 10 deputaţi. Ele se pot constitui din deputaţi care au candidat în alegeri pe lista aceluiaşi partid politic, a aceleiaşi formaţiuni politice, pe listele unei alianţe politice sau alianţe electorale şi din deputaţi care au candidat ca independenţi. Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care au obţinut mandatul de deputat în conformitate cu art. 62 alin. 2 din Constituţia României, republicată, pot constitui un singur grup parlamentar.”[7], iar alin. 4 prevede că „grupurile parlamentare ale unor partide politice care au fuzionat pe parcursul unei legislaturi constituie un singur grup parlamentar sub denumirea partidului nou-înfiinţat prin fuziune, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind constituirea noului partid.”.[8]
În baza art. 21 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, la data de 23 februarie 2000, punctul de vedere al Biroului permanent al acestei Camere. În acest punct de vedere se consideră că sesizarea este neîntemeiată, iar prevederile art. 13 alin. 1 şi 4 din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt constituţionale. Astfel, se arată că art. 13 alin. 1 din regulament nu interzice şi, de altfel, nici nu reglementează organizarea grupurilor parlamentare prin înrudire politică, acest aspect fiind reglementat permisiv în alin. 4 al aceluiaşi articol. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea alin. 4 și a art. 13 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, se apreciază că aceste prevederi „nu-şi propun să reglementeze constituirea grupurilor parlamentare pe parcursul îndeplinirii mandatului Camerei Deputaţilor. Ele se referă în exclusivitate la formarea grupurilor parlamentare în raport cu configuraţia politică izvorâtă din alegeri”. Se arată că interdicţii de natura celor criticate de autorii sesizării erau cuprinse în redactarea iniţială a art. 18 din regulament, care însă, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 1994, au fost declarate neconstituţionale şi în consecinţă au fost eliminate din regulament, în prezent „problema rămânând fără o altă reglementare juridică”.[9]
Curtea Constituțională a examinat sesizarea facută de către cei 52 de deputaţi și punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, în ceea ce privește prevederile art. 13 alin. 1 şi 4 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Având în vedere dispoziţiile art. 144 lit. b) din Constituţie (Contituția din 1991), precum şi cele ale art. 2, 3, 12 şi 21 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competentă să verifice constituţionalitatea art. 13 alin. 1 şi 4 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, situație care face obiectul sesizării.
Conținutul prevederilor vizate este următorul: „Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei Deputaţilor. Ele se pot constitui din cel puţin 10 deputaţi care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice. […] Deputaţii unor partide sau formaţiuni politice care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar, precum şi deputaţii independenţi se pot reuni îngrupuri parlamentare mixte sau se pot afilia altor grupuri parlamentare constituite potrivit alin. 1.”[10]
Autorii sesizării susţin că se încalcă art. 61 alin. (3) din Constituţie ce prevede că „Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere”, întrucât aceste dispoziţii din Regulamentul Camerei Deputaţilor interzic organizarea în grupuri parlamentare mixte sau distincte; reprezentanților independenți li se interzice apartenența la alte grupuri parlamentare prin părăsirea grupului lor parlamentar inițial. Se mai precizează că o astfel de ordonanță, care există și în regulamentul de procedură al Senatului, a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 47 din 1994 a Curții Constituționale privind constituționalitatea regulamentului de procedură al Senatului.
Având în vedere susținerea că textele criticate contravin articolului 61 alin. 3 din Constituție, prin interzicerea organizării grupurilor parlamentare, respectiv prin asocierea cu alte grupuri parlamentare a deputaţilor deveniţi independenţi, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile constituționale invocate nu prevăd și condițiile în care parlamentarii se pot organiza în grupuri parlamentare, ci prevăd o cu condiția, și anume ca aceste chestiuni să fie soluționate conform regulamentului fiecărei Camere. Prin urmare, art 13, alin. 1 și 4 din Regulamentul Camerei Deputaților nu conține interdicții privind natura celor criticați de autorul notificării și, prin urmare, nu pot reține încălcarea vreunei norme constituționale. Asemenea interdicții au existat în reglementarea anterioară, însă au fost eliminate pe motiv de neconstituționalitate; astfel acest regulament a fost bine analizat, numeroase articole au fost constatate neconstituționale, însă nu și articolul 13.
Curtea Constituțională a reținut că în practică, criticile formulate de autorul sesizării vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 13, alineatele 1 și 4 din Regulamentul de procedură al Camerei, în ceea ce privește aplicabilitatea acestor prevederi numai la momentul constituirii iniţiale a grupurilor parlamentare sau şi pe parcursul întregii legislaturi. Însă, asupra acestor aspecte, Curtea Constituţională nu este însă competentă să se pronunţe. S-a mai arătat în decizia nr. 98/1995 că „Pentru rezolvarea contestaţiilor senatorilor, deputaţilor sau ale grupurilor parlamentare în legătură cu măsurile concrete de aplicare a regulamentelor Parlamentului urmează să se recurgă la folosirea căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare”.[11] Întrucât nici sub aceste aspecte nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin toate aceste decizii îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.[12]
În cele din urmă, Curtea Constituțională a constatat că o asemenea necorelare nu poate atrage vreo consecinţă în ceea ce priveşte constituţionalitatea art. 13 alin. 1 şi 4 din Regulamentul Camerei Deputaţilor și constată că prevederile art. 13 alin. 1 şi 4 din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt constituţionale.
b) Decizia nr. 990/2008 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 150 alin. 3 din Regulamentul Senatului
Secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de 25 de senatori, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie, în legătură cu neconstituţionalitatea art. 150 alin. 3 din Regulamentul Senatului, care prevede că: „Hotărârea se adoptă cu votul majorităţii senatorilor.”
Se arată că art. 150 alin. 3 din regulament care prevede că hotărârea privind punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului se adoptă cu votul majorităţii senatorilor contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 76 alin. 2, care prevăd următoarele: „Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră”[13]. De asemenea, art. 16 alin. 1, stabilește că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”[14]
Aşadar, cererea de urmărire penală a membrilor Guvernului se adoptă prin hotărâre, iar această hotărâre trebuie să fie adoptată tot cu majoritatea membrilor prezenţi din fiecare Cameră, în cazul de față din Senat, şi nu cu majoritatea senatorilor, aşa cum prevede textul vizat. În continuare, se arată că susţinerea nu este contrazisă de argumente constituţionale, legale sau doctrinare şi că, de altfel, „art. 15 din Legea responsabilităţii ministeriale – text de lege care face referire la cererea de urmărire penală a membrilor Guvernului – menţionează explicit faptul că procedura de trimitere a miniştrilor parlamentari în judecată trebuie să respecte articolele 67 şi 76 alin. 2 din Constituţia României”. Aşadar, se consideră că „legiuitorul a intenţionat să pună hotărârea Camerei parlamentare sesizate, în chestiunea trimiterii în judecată a unui ministru parlamentar, sub auspiciile textelor constituţionale care fac vorbire la tipul de majoritate cu care se adoptă hotărârile Parlamentului”, adică art. 76 din Constituţie.[15]
În ceea ce privește încălcarea art. Alineatul 16, articolul 1 din Constituție prevede că „când se adoptă o hotărâre mai importantă, majoritatea prevăzută de Constituție sau de regulamente este o majoritate simplă”. Suspendarea Președintelui României, încrederea guvernului și adoptarea sau respingerea moțiunii de condamnare sunt exemple. În plus, pentru situații mai grave situația este mult mai gravă decât prevede art. Articolul 150 Regulamentul 3, „Potrivit Constituției, este necesară o majoritate de două treimi din numărul deputaților, adică atunci când Președintele României este acuzat de înaltă trădare.” Cu toate acestea, acest din urmă caz nu se poate compara cu urmărire penală a membrilor, dar majoritatea cerută este la fel.
În cele din urmă, Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor criticate din Regulamentul Senatului și constată că sesizarea de neconstituţionalitate formulată este întemeiată, deoarece conform art 76, ali. 1, legea organică și hotărârile privind regulamentele parlamentare se adoptă cu majoritatea membrilor fiecărei camere. În acest sens, conform deciziei nr. 46 din 1994 privind constituționalitatea regulamentului Senatului, Curtea Constituțională a statuat în principiu că „majoritatea absolută impusă de Constituție pentru a lua decizii cu privire la regulamentul Senatului are scopul de a asigura exprimarea cât mai largă a voinţei senatorilor în prevederile regulamentare, cerinţă care implică într-un sistem parlamentar democratic, o majoritate şi o opoziţie parlamentară.
Curtea Constituțională a reținut că cererea a fost încuviințată prin hotărârea Senatului, astfel cum se prevede la articolul 76 alin. 1 și 2 din Constituție, precum și articolul 121 din Regulamentul Senatului. Articolul 121 din Regulamentul de procedură prevede că „Senatul adoptă legi, decizii, moțiuni și alte acte de natură politică în prezența majorității senatorilor”. De asemenea, art. Regulamentul 130 criticat prevede că „legile, hotărârile, moțiunile simple și alte proiecte de lege vor fi adoptate de Senat prin vot”. Curtea a mai reținut că, în plus mai sunt și dispozițiile alineatului 3 al articolului 136 din Regulamentul de procedură al Senatului, potrivit căruia „hotărârile luate în cadrul legii ordinare și procesului legislativ se adoptă cu majoritatea senatorilor prezenți”. Prin urmare, Curtea Constituțională constată că art. 150 alin. 3 din Regulamentul Senatului, potrivit căruia hotărârea privind urmărirea penală a membrilor Guvernului „se adoptă cu votul majorităţii senatorilor”, contravine art. 76 alin. 2 din Constituţie şi, în consecinţă, este neconstituţional.
Faţă de argumentele înfăţişate, din care rezultă neconstituţionalitatea art. 150 alin. 3 din Regulamentul Senatului, analizarea susţinerilor privind încălcarea prevederilor art. 16 alin. 1 din Constituţie sunt irelevante.[16]
Așadar, Curtea Constituțională constată că prevederile art. 150 alin. 3 din Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale.
c) Alte decizii relevante
- Decizia 44/1993 cu privire la constitutionalitatea art. 2 din Regulamentul Adunarii Deputatilor din 27 iunie 1990;
- Decizia 46/1994 privind constitutionalitatea Regulamentului Senatului;
- Decizia 142/2004 privind constituţionalitatea unor prevederi din Regulamentul Senatului, republicat;
- Decizia 601/2005 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 4 alin. 5 , art. 12 alin. 1, art. 30 alin. 1 şi 2, art. 31, art. 32 alin. 1, art. 38 alin. 1, art. 121 alin. 1 şi ale art. 170 alin. 2 din Regulamentul Senatului;
- Decizia 317/2006 privind constituţionalitatea unor dispoziţii din Regulamentul Senatului;
- Decizia 989/2008 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. 3 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat.
2.Controlul constituționalității hotărârilor Parlamentului
a) Decizia nr. 430/2017 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului
Curtea Constituțională a fost sesizată în ceea ce privește neconstituţionalitatea dispoziţiilor Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, sesizare care a fost formulată de un număr de 91 de deputaţi.
Se susține de către autorii sesizării că prin abrogarea articolului 9 alin. 2 din dispozițiile privind funcționarea comună a Camerei Deputaților și Senatului, a fost abrogată interdicția Parlamentului de a investiga activitățile organizațiilor și persoanelor aflate în puterea judiciară; astfel, se condiţiile audierii magistraţilor de către comisiile comune de anchetă constituite în cadrul Parlamentului. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, orice dispoziție care implică posibilitatea de a cita un judecător în fața unei comisii de anchetă a Parlamentului constituie în mod evident o încălcare a dispozițiilor constituționale. În ceea ce priveste decizia nr. 46 din 1994, referirea la orice persoană, indiferent dacă are sau nu calitate oficială, este neconstituțională, întrucât este în afara controlului Parlamentului, care poate fi exercitată în primul rând față de guvern și serviciile publice, dar nu în afara Președintelui România, cu excepția cazurilor prevăzute expres de Constituție, precum și a judecătorilor.
În analiza plângerilor de neconstituționalitate, Curtea Constituțională trebuie să aibă în vedere nivelul de reglementare în privința comisiilor permanente sau comisiilor de anchetă, respectiv cel constituțional, astfel încât modelarea acesteia să poată fi realizată numai din confruntarea cu alte principii, cerințe și valori. Prin urmare, prevederile neconstituționale nu pot submina validitatea revizuirii parlamentare a textului constituțional pentru anchetele parlamentare. Așadar, determinarea conținutului și limitelor conceptului de investigație parlamentară nu se poate realiza decât prin dispozițiile constituției; în speță, Curtea Constituțională, în calitate de garant al supremației constituționale și unica autoritate a jurisdicției constituționale, ar trebui să determine conţinutul şi eficacitatea textului constituţional. Cu toate acestea, întrucât Parlamentul exercită suveranitatea națională, ales de cetățeni în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român, Curtea a reținut că obiectul anchetei parlamentare nu era doar acela de a determina demonstrarea unor chestiuni de competența publicului; autoritățile se bazează pe controlul parlamentar, dar dimpotrivă, trebuie să clarifice, pentru a clarifica circumstanțele și cauzele în care s-au petrecut evenimentele investigate. Prin urmare, aceste comisii verifică evenimente sau circumstanțe, nu persoane. Prin urmare, activitățile comisiei de anchetă nu au nicio legătură cu activitățile de cercetare judiciară și au obiecte și scopuri diferite.
Curtea a reținut că textul Constituției menționa în mod explicit controlul Parlamentului în trei situații: controlul asupra funcționării serviciilor publice de radio și televiziune, controlul asupra funcționării agențiilor de stat care raportează și controlează activitățile Guvernului și ale altor organe administrative. Cu toate acestea, autoritatea deplină a comisiilor de anchetă nu poate fi limitată decât prin examinarea relației dintre normele constituționale privind funcția de supraveghere a Parlamentului și alte documente constituționale. Așadar, art. 1, alin 4, împreună cu art. 124-134 din Constituție, arată faptul că judecătorii, procurorii sau membrii ai Consiliului Suprem al Magistraturii nu sunt supusi controlului parlamentar; de asemenea, Curtea a reținut că nici membrii Curții de Conturi și nici membrii Curții Constituționale nu au fost supuși unui astfel de control.
„ Totuşi, independenţa funcţională pe care Constituţia o reglementează atunci când se referă la judecători, membrii Curţii de Conturi sau ai Curţii Constituţionale, nu înseamnă că aceste instituţii s-ar plasa în afara sistemului de putere instituit chiar prin Constituţie, ci faptul că membrii acestora sunt independenţi în exercitarea activităţii sau mandatului lor. Procurorii, singurii faţă de care Constituţia stabileşte controlul ierarhic, activitatea lor desfăşurându-se sub autoritatea ministrului justiţiei, nu fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, însă, având în vedere strânsa lor legătură cu înfăptuirea actului de justiţie, legiuitorul constituant a ales ca Ministerul Public să nu facă parte din autoritatea executivă, drept care activitatea procurorilor, obiectivizată în instrumentarea fazei de urmărire penală sau a rolului pe care îi joacă în faza judiciară a procesului penal/civil, după caz, nu se află sub control parlamentar, desfăşurarea activităţii acestora fiind realizată sub autoritatea ministrului justiţiei.”[17]
Curtea constată că textul criticat realizează o evidentă distincţie, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituţiilor din care fac parte sunt sub control parlamentar şi care sunt citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor.[18]
Prin urmare, Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie să se pronunţe asupra sesizării de neconstituţionalitate și respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt constituţionale.
b) Alte decizii relevante
- Decizia 37/2002 privind constituționalitatea votului exprimat la adoptarea Hotărârii nr. 33 din 12 decembrie 2001 a Parlamentului României pentru respingerea Raportului anual al Consiliului de administrație al Societatii Romane de Radiodifuziune pentru anul 2000;
- Decizia 1094/2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 44/2012 privind numirea unor membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului;
- Decizia 731/2017 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 71/2017 pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 30/2017 privind constituirea grupurilor parlamentare de prietenie;
- Decizia 730/2017 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 72/2017 pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 15/2017 privind aprobarea componenţei nominale şi a conducerii Comitetului director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare;
- Decizia 57/2021 asupra sesizărilor de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 31/2020 pentru acordarea încrederii Guvernului; Decizia 455/2021 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021 pentru revocarea din funcţia de Avocat al Poporului.
III. Concluzii
Având în vedere cele prezentate, Curtea Constituțională se pronunță asupra constitutionalității regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputatilor, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre presedinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel putin 25 de senatori.
Hotărârile parlamentare prevăzute la art. 94 alin. 1, art. 145 alin. 2 şi art. 158 alin. 2 se adoptă cu majoritate a fiecărei camere. În primul caz, procedura este inițiată de Camera Deputaților, iar în celelalte două cazuri de Senat. În ambele cazuri, dacă nu există un acord între Senat și Camera Deputaților, se va constitui o comisie mixtă de mediere, formată dintr-un număr egal de deputați și senatori. Comisia a propus un text comun, care va fi votat separat în cele două camere. În cazul în care textul nu este aprobat de cele două camere în forma stabilită, puterea de decizie aparține Camerei Reprezentanților, care se adoptă cu majoritate absolută.
Potrivit prevederilor art. 87, dezbaterea proiectelor de lege este supusă regulamentelor fiecărei Camerei, nefiind acordată prioritate proiectelor de lege care împiedică exercitarea inițiativei legislative. Proiectele de lege neguvernamentale luate în considerare de Senat în temeiul articolului 87 sunt transmise Camerei Reprezentanților spre citire.
IV. Bibliografie
1. Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
2. I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.G. Barbu
3. Art. 27 – 28 din Legea nr.47/1992
4. Regulamentul Camerei Deputaților
5. Decizia 47/2000 privind constitutionalitatea prevederilor art. 13 alin. 1 si 4 din Regulamentul Camerei Deputatilor
6. Constituția României
7. Decizia 990/2008 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului
8. Decizia 430/2017 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului
[1]Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
[2]Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
[3]I. Muraru, N.M.Vlădoiu, A. Muraru, S.G. Barbu
[4]Art. 27 – 28 din Legea nr.47/1992.
[5]Art. 27 alin. (1) din Legea nr.47/1992
[6]I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.G. Barbu
[7]Regulamentul Camerei Deputaților
[8]Regulamentul Camerei Deputaților
[9]Decizia 47/2000 privind constituționalitatea prevederilor art.13 alin. 1 si 4 din Regulamentul Camerei Deputatilor
[10]Decizia 47/2000 privind constituționalitatea prevederilor art.13 alin. 1 si 4 din Regulamentul Camerei Deputatilor
[11]Decizia 47/2000 privind constituționalitatea prevederilor art.13 alin. 1 si 4 din Regulamentul Camerei Deputatilor
[12]Decizia 47/2000 privind constituționalitatea prevederilor art.13 alin. 1 si 4 din Regulamentul Camerei Deputaților
[13]Art. 76, alin. 2 din Constituția României
[14]Art. 16, alin. 1 din Constituția României
[15]Decizia 990/2008 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art.150 alin. (3) din Regulamentul Senatului
[16]Decizia 990/2008 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art.150 alin. (3) din Regulamentul Senatului
[17]Decizia 430/2017 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului
[18]Decizia 430/2017 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului
No Comments Yet!
You can be first to comment this post!