Raportul dintre tratatele internaționale și dreptul intern în materie fiscală

septembrie 25, 2023 1251 views ABC Manager

„Pothinus: Este posibil ca Cezar, cuceritorul lumii, să aibă timp pentru a se ocupa personal de o chestiune atât de puţin importantă precum taxele noastre?

Caesar: Prietene, taxele sunt principala preocupare a unui cuceritor.”

Articol redactat de Călin-Paul Chițu, student în anul al III-lea la Facultatea de Drept, Universitatea din București

Introducere

Mediul internațional reprezintă un cadru propice pentru manifestarea articulațiilor între diverse comunități și viziuni regionale, asigurând un palier de comunicare eficient între interesele statale care formează vectorul principal al dezvoltării societății în ansamblu. Prin urmare, dreptul fiscal, atât din punct de vedere procesual, cât și material, se ancorează în contextul mai larg al dinamicii relațiilor interstatale. Astfel, acesta oferă soluții inedite și rentabile în vederea stabilirii unor repere oportune pentru sistematizarea și consolidarea fluxurilor economice între diferiți agenți care activează în calitate de rezidenți sau nerezidenți fiscali. În acest sens, se creează premisele fundamentării domeniului dreptului internațional fiscal, una dintre ramurile fundamentale ale fenomenului fiscal, ce exprimă nu numai o punte de legătură între legislațiile interne, ci și dezideratul armonizării procedurilor pe plan internațional, într-un cadru marcat de efectele globalizării și ale dezvoltării exponențiale a schimburilor economice între variate regiuni sau zone ale lumii.

Privind din această perspectivă, principalele instrumente prin care se evidențiază raportul între spațiul internațional și dreptul intern în materie fiscală sunt, pe de o parte, tratatele și convențiile internaționale, iar pe de altă parte, legislația internă, anume Codul fiscal și Codul de procedură fiscală. Așadar, dreptul fiscal, în calitate de ramură a dreptului public care este formată din ansamblul normelor juridice edictate cu scopul de a reglementa raporturile juridice fiscale ce se nasc, modifică sau sting în contextul colectării impozitelor și taxelor de la destinatari, anume contribuabili, aduce în prim plan statul care, în vederea eficientizării aparatului bugetar, își evaluează constant utilitatea și randamentul mecanismelor folosite în acest proces prin angrenarea și structurarea compozitului în spațiul internațional, unde activează în calitate de subiect primar, originar și plenar de drept.

În lumina celor prezentate mai sus, trebuie subliniat faptul că, la nivel internațional, întregul sistem de drept se concentrează asupra conceptului de consensualism și de acord de voințe între subiectele de drept internațional. În consecință, mecanismul de transpunere a laturii volitive în plan juridic este structurat pe temeiul tratatului, sursă de drept fundamentală și componentă importantă a relațiilor interstatale. De asemenea, tratatul reprezintă, dintr-un punct de vedere tradițional, un acord de voințe între subiectele de drept internațional, încheiat în formă scrisă și guvernat de cadrul normativ internațional, în vederea producerii de efecte juridice, fiind remarcat printr-o exprimare directă, rapidă și eficientă, solemnitatea formei scrise și aptitudinea de a conferi stabilitate relațiilor internaționale, înlăturând echivocul. În concluzie, tratatul reprezintă o formă de manifestare esențială pe plan interstatal, contribuind constant la creșterea și dezvoltarea dreptului internațional în diferitele fațete ale sale, inclusiv pe plan fiscal, și la conturarea unei dinamici vizibile a raporturilor pe scară globală.

Prin urmare, pentru oferirea unei fluidități lucrării, aceasta se va diviza în mai multe secțiuni corespunzătoare înțelegerii în ansamblu a raporturilor dintre tratatele internaționale și dreptul intern în materie fiscală, evidențiind o analiză a principalelor elemente care au un impact deosebit asupra fluxurilor economice și raporturilor concrete cu contribuabilii.

II. Tratatele specifice în materie fiscală

Așa cum am evidențiat anterior, tratatele reprezintă principalul mijloc de transpunere a voinței subiectelor de drept în planul juridic internațional, fiind un barometru constant al dinamicii raporturilor concretizate prin intermediul acestora. În acest sens, tratatele subliniază și o formă de cooperare și coordonare a acțiunilor de ameliorare a mecanismelor de implementare a procedurilor fiscale în mod specific și de tratare, în același timp, în mod pragmatic și ferm a conduitelor ilicite sau prejudiciabile ale destinatarilor normelor juridice care se exprimă la nivelul relațiilor sociale în sensul sustragerii de la respectarea anumitor obligații legale care lezează, în fond, valorile sociale reprezentative pentru comunitatea respectivă. Deși în ceea ce privește dreptul fiscal, el se fundamentează pe principiul consimțământului la impozit, concretizat și susținut de principiul legalității impunerii, elemente care sugerează ancorarea strictă a structurilor fiscale la dinamica legislativă internă, fluxurile economice întreprinse în comunitatea internațională contemporană și fluctuațiile raporturilor internaționale și interstatale generează premisele unei schimbări de paradigmă și a unei dezvoltări naturale a instrumentelor utilizate de dreptul fiscal în reglementarea și consolidarea raporturilor juridice și oferirea unei transparențe decizionale și securități clare și concise a activităților specifice acestui sector, oferind un agregat eficient și oportun pentru combaterea și depășirea provocărilor actuale. În acest sens, racordarea statelor la diferite organizații internaționale, care reprezintă, în fond, subiecte derivate de drept internațional axate pe cooperarea între statele membre în virtutea unui tratat constitutiv, poate constitui un mod eficace, prompt și practic de constituire a unor instrumente caracteristice pentru vectorii de dezvoltare a domeniului fiscal, oferind, în același timp, soluții optime în reglementarea procedurii de impozitare.

Astfel, în cadrul Uniunii Europene, organizație internațională regională de integrare, în ceea ce privește acordurile și tratatele specifice cu impact în materie fiscală, a fost adoptat Pactul de stabilitate și creștere, ca urmare a celei de a treia etape a uniunii economice și monetare, constând în asigurarea unor finanțe publice funcționale prin monitorizarea fiscală a membrilor de către Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene, concretizată în emiterea unei recomandări anuale de acțiuni politice pentru garantarea respectării obiectivelor pe termen mediu. Drept consecință, în cazul în care un stat membru încalcă în mod flagrant limita maximă a deficitului reglementat și a datoriei publice prevăzute în Pact, se vor contura și aplica în mod ferm supravegherea de implementare a dispozițiilor și măsuri corective prin intermediul unei proceduri de deficit excesiv, iar în situația în care statul persistă în conduita neconformă, acesta poate fi vizat de punerea în practică a unor sancțiuni de ordin economic. În concret, acest tratat cu rezonanță și în domeniul fenomenului fiscal a cuprins o rezoluție adoptată în 1997 a Consiliului European și două regulamente ale Consiliului din același an pentru reglementarea unor aspecte tehnice detaliate referitoare la supravegherea pozițiilor bugetare și la coordonarea politicilor economice și la punerea în aplicare a unei proceduri de deficit excesiv. În urma implementării acestui Pact și la sesizarea unor carențe cu privire la funcționarea optimă a acestuia, regulamentele au fost modificate în 2005. În ciuda acestor modificări, punerea lor în aplicare a fost relativ slabă, lucru ce a dus în practică la dezechilibre fiscale grave în unele state membre, dezechilibre acutizate și evidențiate în mod sistematic după momentul declanșării crizei economice și financiare din 2008.

Ulterior acestei crize, normele de guvernanță economică din cadrul Uniunii Europene au fost adaptate, modificate și consolidate prin intermediul a opt regulamente ale Uniunii și un tratat internațional, anume pachetul de șase, prin care a fost constituit un sistem de monitorizare a politicilor economice ample, în scopul detectării timpurii a unor probleme precum bulele imobiliare sau scăderea competitivității, pachetul de două, introducând un nou ciclu pentru monitorizare în spațiul euro, toate statele membre, cu excepția celor cu programe de ajustare macroeconomică, prezentând Comisiei Europene în fiecare toamnă proiectele lor de planuri bugetare și tratatul din 2012 privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța, intitulat și pactul fiscal, care a introdus prevederi fiscale mult mai stricte decât cele prevăzute în cadrul Pactului de stabilitate și creștere din 1997.

În ceea ce privește dinamica instituțională în raport cu Pactul de stabilitate și creștere, în 2015 Comisia Europeană a publicat orientări amănunțite în legătură cu modul în care se va realiza implementarea normelor juridice din Pact în scopul consolidării unor legături dintre reformele structurale, investiții și responsabilitatea fiscală pentru susținerea creării de locuri de muncă și a creșterii economice. Ulterior, în noiembrie 2022, Comisia a adoptat și susținut liniile directoare și orientările în ceea ce privește o reformă a cadrului de guvernanță economică, orientări care propuneau, în perspectivă, o reformă de anvergură a funcționalității Pactului de stabilitate și creștere, iar în martie 2023, același organ adoptând o comunicare prin care oferea statelor membre perspective și direcții referitoare la conducerea și coordonarea politicilor fiscale în 2024, în scopul atingerii unor obiective precise și cardinale pentru piața internă.

În lumina celor prezentate mai sus, trebuie subliniat faptul că Uniunea Europeană, în calitate de organizație internațională de integrare, se fundamentează pe atribuirea unor competențe specifice statelor membre disjunse din cadrul intern. În ceea ce privește domeniul fiscal, competențele aparțin însă, în principiu, statelor membre, Uniunea Europeană dispunând de atribuții limitate la scară internațională. Astfel, domeniul fiscal european este strâns legat de eficientizarea funcționării pieței unice și armonizarea unor norme juridice privind procedura impozitării în sensul cooperării și coordonării statelor membre pentru garantarea stabilității fluxurilor economice internaționale și a securității acestora. Referitor la securitatea fluxurilor economice, o prioritate recentă la nivel organic și instituțional este reprezentată de acțiunile de combatere a evaziunii fiscale și a practicilor de evitare lato sensu a obligațiilor de natură fiscală.

Prin urmare, la nivel european, un alt fundament juridic al reglementării domeniului fiscal este reprezentat de Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene care se referă la armonizarea legislației privitoare la cifra de afaceri, accize și alte categorii de impozite indirecte (articolele 110-113) și la apropierea legislațiilor interne în ceea ce privește impozitele care au posibilitatea de a dispune de un impact indirect asupra consolidării pieței interne (articolele 114-118). În plus, formele de cooperare consolidată prevăzute de articolele 326-334 din Tratat au vocația de a fi adoptate și în domeniul fiscal. Astfel, în cadrul Uniunii, impozitarea indirectă are rolul principal de a garanta funcționarea optimă a pieței interne, necesitând în acest sens o revizuire pragmatică și constantă a reglementărilor aflate în vigoare.

În concluzie, optica tratatelor specifice în materie fiscală reglementate cu precădere în cadrul Uniunii Europene se axează pe eliminarea obstacolelor din domeniul fiscal care împiedică în mod evident fluxurile economice transfrontaliere, lupta împotriva concurenței fiscale prejudiciabile și a evaziunii fiscale, precum și pe susținerea unei mai largi cooperări pe palierul administrațiilor financiare, în vederea controlului fenomenului fraudei de sorginte fiscală.

Având în vedere cele prezentate mai sus, tratatele internaționale specifice materiei fiscale adoptate la nivel european, deși prezentând trăsăturile unei reglementări aparent supletive, ele creează în fond premisele dezvoltării și implementării unor strategii clare în vederea eficientizării mecanismelor de impunere, de taxare, precum și de impozitare, conferind stabilitate contribuabililor care sunt angrenați în activități economice regionale și chiar globale. În plus, tratatele internaționale au un impact direct asupra legislației interne, fiind ratificate în speță de către statul român și, prin urmare, oferind rigoare și randament sporit instrumentelor utilizate de regimul fiscal intern. Astfel, fiscalitatea internă este optimă dacă funcționează într-o configurație promptă, eficace și oportună pentru reprezentarea unei viziuni sănătoase asupra structurii bugetare și financiare, constituind garanții pentru dinamica fluxurilor economice.

III. Convențiile de evitare a dublei impuneri

Fenomenul dublei impuneri prezintă un interes sporit în ceea ce privește reglementarea domeniului fiscal, mai ales în contextul globalizării și al dinamicii ridicate a legăturilor economice între diferite persoane fizice sau juridice care au calitatea de contribuabili și, deci, de destinatari ai normelor juridice de natură fiscală. În practică, dubla impunere pe plan internațional se conturează în situația în care același venit obținut de către un contribuabil este impozitat in concreto de către două state. În scopul combaterii efectelor negative care ar putea fi generate nu numai asupra activității contribuabilului în sine, manifestată deseori prin intermediul liberului schimb de bunuri și servicii și mișcării de capital, cât și asupra relațiilor interstatale și a eficientizării aparatului fiscal intern, statele, în calitate de subiecte primare de drept internațional, au încheiat convenții bilaterale sau multilaterale prin intermediul cărora s-au concretizat soluții unitare referitoare la problemele care apar în domeniul dublei impuneri internaționale.

În acest sens, convențiile internaționale de evitare a dublei impuneri reprezintă manifestarea de voință a statelor pe plan internațional în scopul clarificării, standardizării și confirmării prompte a situației fiscale a contribuabililor care sunt angajați în diverse activități comerciale, industriale, financiare sau de alt tip prin aplicarea unor rezolvări unitare în cazuri identice de dublă taxare. O multitudine de astfel de convenții au fost încheiate de statul român de-a lungul timpului, activitatea de reglementare internațională având un vădit impact asupra perspectivelor de dezvoltare a mecanismelor legislației interne în ceea ce privește soluționarea eficientă a unor situații ivite în practica fiscală actuală. În mod abstract, convențiile de evitare a dublei impuneri urmează același tipar structural, anume descrierea scopului convenției și definirea unor termeni utilizați în mod frecvent în acord, stabilirea regulilor de impunere pentru venituri și câștiguri de capital și a modalităților de eliminare a fenomenului de dublă impunere, precum și dispoziții speciale referitoare la nediscriminare, procedura amiabilă, schimb de informații, membrii misiunilor diplomatice și ai posturilor consulare și extinderea teritorială. Prin urmare, conform acestei structuri, regulile și normele care reglementează impunerea pentru venituri și capital sunt clasificate în venituri și câștiguri de capital care au capacitatea de a fi impozitate fără nicio limită în statul sursă și pentru care statul de rezidență nu are drept de impunere, venituri și câștiguri de capital care pot fi subiect de impunere limitată în statul sursă, iar statul de rezidență trebuie să acorde o reducere a impozitului și în venituri și câștiguri de capital care nu pot fi impozitate în statul sursă și se impozitează exclusiv în statul de rezidență. Astfel, statul sursă reprezintă statul de pe teritoriul căruia sunt generate veniturile sau câștigurile de capital, iar statul de rezidență este statul pe al cărui teritoriu își are stabilită reședința obișnuită contribuabilul. Referitor la legislația internă a statului român, aceasta solicită nerezidentului să prezinte plătitorului de venit, în momentul în care venitul a fost realizat, certificatul de rezidență fiscală eliberat de autoritatea competentă din statul de rezidență, fiind atașată o traducere autorizată în limba română. În momentul în care certificatul de rezidență a fost prezentat, se aplică în mod sistematic prevederile convenției de evitare a dublei impuneri și se face, în mod corespunzător, regularizarea impozitului în interiorul termenului legal de prescripție.

În plus, în ceea ce privește certificatul de rezidență fiscală, acesta trebuie prezentat în cursul anului în care se realizează plățile și în primele 60 de zile calendaristice din anul următor, excepție reprezentând situația în care sunt schimbate condițiile de rezidență. Acesta trebuie să ateste, în mod regulat, că titularii au fost rezidenți în statele cu care România are încheiate în mod conform convenții de evitare a dublei impuneri. Forma și structura internă a certificatului de rezidență fiscală în cazul nerezidenților sunt emise de autoritatea din statul de rezidență al celui care beneficiază de venituri, cuprinzând esențialmente elemente de identificare a nerezidentului, cât și a autorității care a emis certificatul de rezidență fiscală, precum denumirea, adresa, codul de identificare fiscală și data emiterii certificatului sau a documentului.

În lumina celor prezentate mai sus, plătitorul de venit este ținut răspunzător pentru primirea în termenul prevăzut de lege a originalului sau a copiei legalizate a certificatului de rezidență fiscală și pentru aplicarea în concret a dispozițiilor din cadrul convențiilor de evitare a dublei impuneri încheiate.

Prin urmare, convențiile de evitare a dublei impuneri fac parte integrantă și reprezintă un pilon cardinal al legislației interne, punerea lor în aplicare fiind asigurată de dispozițiile constituționale. Luând în considerare faptul că în condițiile existenței unei convenții de evitare a dublei impuneri, dispozițiile acesteia se aplică cu prioritate față de dreptul intern, pentru contribuabil cota de impozitare va fi cea mai favorabilă în urma aplicării acestui proces comparativ. În plus, în ceea ce privește metodele de aplicare a eliminării dublei impuneri, acestea pot fi exemplificate prin mecanismul creditării, în concret impozitele și taxele plătite în statul sursă a veniturilor impozabile vor fi deduse de la plată în statul de rezidență și prin sistemul scutirii, care se concentrează asupra ideii că veniturile impuse în statul sursă nu pot fi impuse în statul de rezidență.

Concluzionând, mecanismul aplicării convențiilor de evitare a dublei impuneri constituie fundamentul unei cooperări eficiente pe plan interstatal în reglementarea domeniului fiscal și o procedură care un aport substanțial la fluidizarea fluxurilor economico-financiare, oferind o transparență, claritate și previzibilitate sporită structurilor de impunere și un randament ridicat al promptitudinii fiscale.

IV. Cadrul legislativ intern – Codul fiscal și Codul de procedură fiscală

Codul fiscal și Codul de procedură fiscală reprezintă axul cardinal al procesului de reglementare a raporturilor de drept fiscal. De asemenea, cele două coduri sunt fundamentul structurii de implementare a normelor juridice aflate în strânsă legătură cu actul impunerii, taxării și al impozitării, oferind o perspectivă de ansamblu asupra arhitecturii sistemului fiscal intern.

În considerarea raporturilor între tratatele internaționale și dreptul intern, actele normative menționate anterior cuprind dispoziții clare referitoare la cooperarea și coordonarea acțiunilor de impunere și la gestionarea eficace a îmbunătățirii coeziunii instrumentelor fiscale și a randamentului agregatului în întregul său.

În acest sens, sediul materiei este concentrat în dispozițiile titlului VI din Codul fiscal, intitulat Impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți și impozitul pe reprezentanțele firmelor străine înființate în România, cuprinzând articolele 221-237. Astfel, conform articolului 221 din capitolul I. Impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți, „Nerezidenții care obțin venituri impozabile din România au obligația de a plăti impozit conform prezentului capitol și sunt denumiți în continuare contribuabili.”, iar conform conținutului articolului 222, „impozitul stabilit prin prezentul capitol denumit în continuare impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți se aplică asupra veniturilor brute impozabile obținute în România.”. Prin intermediul acestor dispoziții este delimitată sfera de acțiune a reglementării referitoare la actul de impunere asupra veniturilor realizate în spațiul intern de nerezidenții fiscali, instituind regula generală conform căreia orice nerezident care obține venituri impozabile din România are obligația de a plăti impozit. În continuare, articolul 223 prezintă o listă de venituri impozabile obținute din România, indiferent dacă acestea sunt primite în România sau în străinătate, enunțând conținutul principiului statului sursă. În urma acestor prevederi, impozitul datorat de nerezidenți, care are calitatea de impozit final, pentru veniturile impozabile obținute din România se calculează și se plătește la bugetul statal prin reținere la sursă în principal de către plătitorii de venituri, până la împlinirea unui termen constând în data de 25 a lunii următoare în care s-a realizat plata venitului. Acest termen de plată are și statutul de termen de declarare a veniturilor. Prin urmare, acest venit se calculează prin raportare la un standard fix, anume cursul de schimb al pieței valutare comunicat de Banca Națională a României în cadrul zilei în care se efectuează plata venitului către nerezidenți.

Prin excepție de la aceste prevederi, nerezidenții care fac parte din asocieri sau entități transparente fiscal ce desfășoară activitate în România calculează, rețin și plătesc la bugetul de stat impozitul datorat prin intermediul unui asociat desemnat cu administrarea propriu-zisă a asocierii sau entității transparente din punct de vedere fiscal. În ceea ce privește dividendele distribuite, dar care nu au fost plătite acționarilor sau asociaților până la împlinirea unui termen constând în sfârșitul anului în care s-a realizat aprobarea situațiilor financiare anuale, impozitul pe dividende se declară și se plătește până la data de 25 ianuarie a anului următor.

În sensul celor prezentate mai sus, veniturile sub formă de dobânzi generează un impozit care se calculează și se reține de către plătitorii veniturilor la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului. Prin excepție de la prevederile generale în această materie, în cazul în care există o convenție de evitare a dublei impuneri veniturile astfel realizate se impun prin raportare la cota și condițiile prevăzute și dispuse în convenția respectivă, dacă, în plus, persoana juridică prezintă un certificat de rezidență fiscală.

Prin urmare, în considerarea raporturilor cu tratatele încheiate în materie fiscală, în speță convențiile pentru evitarea dublei impuneri, cota de impozit care se aplică veniturilor generate din fluxurile economico-financiare nu poate depăși cota de impozit prevăzută în mod specific în convenție, cotă corespunzătoare categoriei respective de venit. În cazul în care se constată existența unor cote diferite de impozitare în legislația internă sau în convențiile de evitare a dublei impuneri, se vor aplica cotele de impozitare mai favorabile. Același principiu se aplică și în situația unui rezident fiscal al unui stat din Uniunea Europeană, analiza fiind întreprinsă prin raportare la trei paliere legislative distincte: legislația internă, legislația Uniunii Europene și convențiile de evitare a dublei impuneri. Practic, pentru îndeplinirea condițiilor specifice convenției de evitare a dublei impuneri, trebuie îndeplinită de către nerezident obligația de a prezenta plătitorului de venit la momentul plății venitului respectiv certificatul de rezidență fiscală și o declarație pe propria răspundere în care se evidențiază îndeplinirea condiției de beneficiar în cazul aplicării legislației Uniunii Europene. În caz contrar, se vor aplica în mod concludent dispozițiile Codului fiscal referitoare la reținerea la sursă a impozitului.

Ca urmare a efectuării plății, orice nerezident fiscal poate depune o cerere la organul fiscal competent, prin intermediul căreia va face o solicitare privind eliberarea certificatului de atestare a impozitului plătit către bugetul de stat. În virtutea acestui certificat, persoana rezidentă în alt stat va avea posibilitatea de a obține din statul său de rezidență un credit fiscal la nivelul impozitului plătit în România, fără a depăși însă plafonul impozitului datorat în statul său de rezidență.

În susținerea mecanismelor reliefate mai sus, pot fi expuse conținuturile articolelor 225, 226 și 227 din Codul fiscal. Astfel, conform articolului 225, alineatul (1), „Veniturile reprezentând dobânzi obținute din România de o persoană juridică rezidentă într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, stat cu care România are încheiată o convenție pentru evitarea dublei impuneri, cu excepția dobânzilor care intră sub incidența prevederilor cap. V din prezentul titlu, se impun cu cota și în condițiile prevăzute de convenția aplicabilă, dacă persoana juridică prezintă un certificat de rezidență fiscală valabil.”. Articolul 226, alineatul (1), prezintă situația dintr-o perspectivă similară, dispunând că „veniturile din activități independente care sunt obținute din România de o persoană fizică rezidentă într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, stat cu care România are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri și care prezintă un certificat de rezidență fiscală, se vor impune cu cota și/sau în condițiile prevăzute de convenția aplicabilă.”. În ceea ce privește activitățile întreprinse de artiști sau sportivi, articolul 227, alineatul (1) dispune că „veniturile obținute de artiști sau sportivi, persoane fizice rezidente într-un stat membru al Uniunii Europene sau într-un stat cu care România are încheiată o convenție pentru evitarea dublei impuneri, pentru activitățile desfășurate în această calitate în România și în condițiile prevăzute în convenție se impun cu cota prevăzută la art. 224 alin. (4), lit. c), aplicată asupra veniturilor brute.”.

În plus, în cadrul Codului fiscal este consacrat un articol referitor la raportul dintre legislația internă și dreptul internațional în materie, asigurând instrumentele necesare unei acțiuni eficiente de impunere. În acest sens, articolul 230, alineatul (1), dispune că „În înțelesul art. 224, dacă un contribuabil este rezident al unei țări cu care România a încheiat o convenție pentru evitarea dublei impuneri, cota de impozit care se aplică venitului impozabil obținut de către acel contribuabil din România nu poate depăși cota de impozit prevăzută în convenția care se aplică asupra acelui venit. În situația în care sunt cote diferite de impozitare în legislația internă sau în convențiile de evitare a dublei impuneri, se aplică cotele de impozitare mai favorabile. Dacă un contribuabil este rezident al unei țări din Uniunea Europeană, cota de impozit care se aplică venitului impozabil obținut de acel contribuabil din România este cota mai favorabilă prevăzută în legislația internă, legislația Uniunii Europene sau în convențiile de evitare a dublei impuneri. Legislația Uniunii Europene se aplică în relația României cu statele membre ale Uniunii Europene, respectiv cu statele cu care Uniunea Europeană are încheiate acorduri de stabilire a unor măsuri echivalente.”.

De asemenea, în ceea ce privește raporturile dintre legislația internațională și cea internă, un rol semnificativ îl joacă și impozitul pe reprezentanțe. Concret, societățile străine au posibilitatea de a înființa în România reprezentanțe comerciale în virtutea unei autorizații eliberate de ministerul de resort, acționând ca un împuternicit al societății respective pe teritoriul României. Impozitul astfel datorat de reprezentanță va avea caracterul unui impozit anual, determinând în acest mod deciziile de gestionare a fluxurilor economico-financiare ale societății.

Concluzionând, raportul între tratatele internaționale și dreptul intern în materie fiscală constituie baza optimizării continue a structurilor utilizate de sistemul fiscal în ansamblu, oferind liniile directoare ale procesului de eficientizare a actului de impunere în contextul dinamicii actuale a relațiilor internaționale.

Bibliografie: