Tribunalele internaționale de război -de la Nürnberg la Haga-

   Delicta juris gentium este un concept care înglobează în conținutul său o serie de fapte incriminate de dreptul internațional penal și anume: crimele de război, crimele împotriva păcii și crimele împotriva umanității. Percepția comunității internaționale asupra acestor fapte nu a fost însă întotdeauna aceeași, modul în care au fost calificate și pedepsite cunoscând modificări substanțiale în decursul timpului. Inițial, faptele ce se înscriu în categoria delicta juris gentium sau faptele asimilate acestora fie au scăpat sancționării, fie au fost pedepsite conform reglementărilor juridice ale fiecărui stat în parte, cu excluderea oricărui tip de imixtiune din partea altor subiecte de drept internațional. Tocmai de aceea, crearea tribunalelor internaționale de război a părut într-o primă fază o bizarerie juridică, un experiment ale cărui șanse de reușită păreau infime. Argumentele erau numeroase: legitimitatea unor astfel de instanțe putea fi ușor contestată și, pe cale de consecință, nerecunoscută, era dificil de calificat cu exactitate crimele ce urmau a fi supuse jurisdicției acestor tribunale, fiind de asemenea complicat de stabilit competența – materială, temporală și teritorială – a instanțelor respective.

Cu toate acestea, tribunalele internaționale de război și-au dovedit eficiența în repetate rânduri. Avem în vedere în acest sens activitatea Tribunalului Militar Internațional cu sediul la Nürnberg, a Tribunalului Militar International pentru Extremul Orient (cunoscut și sub numele de Tribunalul de la Tokyo), precum și a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda  și, desigur, a Curții Penale Internaționale de la Haga.

*

   Înființarea primei instanțe internaționale de război este strâns legată de contextul politico-social de la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, în care pedepsirea celor ce se făceau vinovați de crime de război era imperios necesară. Pe cale de consecință, Aliații din cel de-al Doilea Război Mondial (SUA, Regatul Unit, URSS și Franța) au decis înființarea Tribunalului de la Nürnberg, a cărui bază legală a reprezentat-o un document cunoscut sub numele de “Carta de la Londra” sau “Carta de la Nürnberg” (în original -“The Charter of the International Military Tribunal”), adoptat pe data de 8 august 1945. După o procedură similiară a fost creat în Tokyo un tribunal internațional de război cu aceleași atribuții. Ambele tribunale vizau însă judecarea pentru crime de război doar a celor care proveneau dintr-o țară membră a Axei, iar nu și din celelalte state beligerante.

Acest fapt a suscitat numeroase contestații la adresa imparțialității celor două instanțe, considerându-se că de fapt are loc înfăptuirea așa-numitei “justiții a învingătorului”. Mai mult decât atât, s-a afirmat că procesele de la Nürnberg și Tokyo s-au fundamentat pe încălcarea principiului legalității incriminării și a pedepselor (nulla poena sine lege; nullum crimen sine lege). Argumentul în susținerea acestei afirmații a fost că, până la adoptarea Cartei de la Londra,  conceptul de “crimă împotriva umanității” nu fusese niciodată definit în mod clar și, ca atare, cei ce erau acuzați de comiterea unor astfel de fapte erau supuși aplicării retroactive a legii penale.

În ciuda acestor neajunsuri, importanța Tribunalelor internaționale de război de la Nürnberg și Tokyo pentru perfecționarea ulterioară a mecanismelor specifice dreptului internațional penal nu poate fi contestată. Un argument în acest sens este adus chiar de Theodor Meron, Președintele  Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. Acesta afirmă că, prin definirea conceptului de “crimă împotriva umanității” în cuprinsul “Cartei de la Londra” a fost și este posibilă judecarea de către instanțele internaționale a atrocităților comise împotriva ființei umane, indiferent de locul sau de persoana care se face vinovată de comiterea acestora. De altfel, conceptul a fost înscris ulterior în numeroase documente juridice internaționale, dintre care putem aminti: “Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid” (1951), “Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid” (1976), “Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente de cruzime, inumane sau degradante “(1987).

În ceea ce privește istoria mai recentă a instanțelor internaționale, trebuie avute în vedere în principal Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda și Curtea Penală Internațională de la Haga, ale căror înființare și activitate constituie dovezi incontestabile ale perfecționării modului de înfăptuire a justiției internaționale. Spre deosebire de Tribunalele de la Nürnberg și Tokyo, legitimitatea Curții Penale Internaționale de la Haga nu poate fi contestată, iar justiţia înfăptuită de acesta nu poate fi calificată ca fiind una părtinitoare. Cele 122 de state care au ratificat Statutul de la Roma, pe baza căruia a fost fondată în 1988 Curtea, au recunoscut pe această cale nu numai legitimitatea Curții, dar și  competența acesteia de a judeca faptele prevăzute în art. 5 al Cartei, şi anume: crima de genocid, crimele împotriva umanităţii, crimele de război și crima de agresiune. Aceleași afirmații pot fi făcute în legătură cu Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie, înființat prin hotărârea 827 a Consiliului de Securitate al ONU, dar și în legătură cu Tribunalul Internațional pentru Rwanda, fondat pe baza Rezoluției nr. 955 a Consiliului de Securitate al ONU.

*

Un alt aspect esențial ce se cere a fi abordat în legătură cu tribunalele internaționale de război este legat de jurisdicție.

Nu de puține ori au fost formulate critici cu privire la crearea și ulterior acceptarea unei jurisdicții penale internaționale. Cele mai numeroase obiecții au fost formulate împotriva imparțialității actului de justiție al unei instanțe suprastatale, afirmându-se, de asemenea, că  transmiterea de prerogative către o astfel de instanță aduce atingeri grave suveranității naționale.

Cu toate acestea, în contextul actual, în care frecvența conflictelor armate este îngrijorătoare, rațiunea acceptării unei jurisdicții penale internaționale este dată de necesitatea restabilirii și menținerii păcii. Pentru realizarea acestui deziderat este, însă, obligatoriu ca actele constitutive ale tribunalelor internaționale să prevadă în mod expres competența, deopotrivă materială, temporală și teritorială a acestora.

În ceea ce privește Tribunalul de la Nürnberg, competența acestuia a fost stabilită de Carta de la Londra. Dispozițiile cuprinse în cadrul documentului amintit permiteau instanţei să judece orice persoană, care, acţionând în numele unuia dintre statele membre Axei ori în numele unei organizații constituite în cadrul acestor state, a comis crime de război, crime împotriva păcii ori crime împotriva umanității. De asemenea, Tribunalului îi era permis să judece acuzații și în contumacie, indiferent de cauza care făcea ca prezența acestora în fața instanței să fie imposibilă.

Competența temporală a Tribunalului era limitată, însă, la perioada în care se desfășurase cel de-Al Doilea Război Mondial, acesta neavând jurisdicție și asupra crimelor comise înainte de 1 septembrie 1939.

Cea de-a doua instanță internațională înființată după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, și anume Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient, a fost înființată pe baza „Declarației de la Potsdam” din 26 iulie 1945, document care, de altfel, a reglementat și atribuțiile acesteia, atribuții care constau în pedepsirea rnilitanților japonezi răspunzători de crimele de război comise în Extremul Orient.

Câteva decenii mai târziu, societatea internațională s-a regăsit din nou în situația în care trebuia  să intervină pentru pedepsirea unor fapte calificate ca fiind delicta juris gentium. Este vorba despre crimele săvârșite pe teritoriul fostei Iugoslavii, în contextul izbucnirii unui conflict între croații, sârbii și musulmanii care locuiau în acest teritoriu. Având în vedere neajunsurile justiției înfăptuite de Tribunalele de le Nürnberg şi Tokyo, Comisia de Drept Internațional din cadrul ONU a încercat elaborarea unor documente care să permită constituirea unei instanțe cu caracter permanent pentru judecarea crimelor comise în fosta Iugoslavie. Toate demersurile au eșuat, însă, astfel încât Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie a fost în cele din urmă o instanță constituită ad-hoc.

Conform Statutului Tribunalului (stabilit printr-o serie de rezoluții succesive ale ONU), competența acestuia era limitată la persoanele fizice, autori, coautori, complici și instigatori, care se fac vinovați de violarea gravă a dreptului internațional. Este interesant de remarcat că, spre deosebire de Tribunalele de la Nürnberg si Tokyo, instanța aflată în discuție nu a pronunțat nicio sentință de condamnare la moarte, dată fiind tendința de abolire a pedepsei capitale remarcată în reglementările de drept internațional ale vremii.

În ceea ce privește Tribunalul internaţional pentru Rwanda, acesta a fost constituit pe baza Rezoluției nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate al ONU. Potrivit acestei rezoluții, Tribunalului i se acorda competența de a-i judeca pe cei care au comis crime legate de războiul de pe teritoriul Rwandei ori care au comis acte de genocid sau alte crime pe teritoriul statelor vecine Rwandei, indiferent de calitatea persoanei care se face vinovată de una dintre aceste fapte. Competența temporală a Tribunalului a fost limitată la perioada războiului (1 ianuarie – 31 decembrie 1994).

Experiența tuturor acestor instanțe internaționale de război a fost pe deplin valorificată în momentul în care a fost înființată Curtea Penală Internațională de la Haga. Prin actul său constitutiv, și anume Statutul de la Roma, Curtea a căpătat statutul de instituţie permanentă care poate să îşi exercite competenţa faţă de persoane pentru crimele cele mai grave, având un răsunet internaţional (Cap. I, art. 1). De asemenea, Curtea are personalitate juridică și se bucură de capacitatea  juridică necesară pentru îndeplinirea funcțiilor sale.

În ceea ce privește competența teritorială a Curții, alin. (2) al art. 4 din primul capitol al Statutului de la Roma prevede că aceasta ”poate să îşi exercite funcţiile şi competenţele, potrivit prezentului statut, pe teritoriul oricărui stat parte, iar printr-o convenţie în acest scop, pe teritoriul oricărui alt stat.”

Competența materială a Curții este limitată la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunităţii internaționale, și anume: crima de genocid, crimele împotriva umanităţii, crimele de război şi crima de agresiune.

Competenţa ratione temporis este reglementată de art. 11 din partea a doua a Statutului, după cum urmează: “1. Curtea nu are competenţă decât în privinţa crimelor ce ţin de competenţa sa, comise după intrarea în vigoare a prezentului statut. 2. Dacă un stat devine parte la prezentul statut după intrarea în vigoare a acestuia, Curtea nu poate să îşi exercite competenţa decât cu privire la crime comise după intrarea în vigoare a statutului pentru acest stat, în afară de cazul în care acel stat face o declarație în acest sens”.

Pentru a rezuma sintetic cele prezentate anterior, se poate afirma că justiția penală internațională a cunoscut evoluții notabile în decursul ultimelor decenii, fapt care a făcut posibil ca scopul central al actualelor tribunale penale internaționale să nu constea în pedepsirea per se a faptelor calificate ca fiind delicta juris gentium, ci în restabilirea și menținerea prin mijloace juridice a păcii pe plan mondial.