Despre contestația împotriva măsurilor preventive. Neconstituționalitatea art. 204 alin. 4-5 și art. 208 alin. 1 Cod procedură penală

Autori: Andrei SĂVESCU, Silviu-Gabriel BARBU

Rezumat: Lipsa unei reglementări clare privind termenele și efectele nerespectării lor în art. 204 alin. 4-5 și art. 208 alin. 1 Cod procedură penală produce (i) impredictibilitate (art. 1 alin. 5 Constituție), (ii) dezechilibru între acuzare și apărare (art. 16 și art. 21 alin. 3), (iii) atingerea garanțiilor libertății (art. 23), (iv) restrângeri disproporționate (art. 53), (v) nerespectarea exigenței CEDO a controlului „în termen scurt” al detenției (art. 5 §4 CEDO). Consecința necesară este consacrarea expresă a naturii peremptorii a termenelor și a sancțiunii încetării de drept la depășirea lor.

1. Protecția libertății individuale obligă legiuitorul și organele judiciare să asigure prevederi legale, proceduri și activități judiciare în deplin respect al normelor constituționale și convenționale. Prevederile art. 204 alin. 4 și 5, respectiv art. 208 alin. 1 din Codul de procedură penală au serioase vicii de neconstituționalitate, în special prin raportare la art. 16, art. 23 și art. 53 din legea fundamentală, fiind de asemenea contrare unor importante prevederi convenționale, cum ar fi în principal art. 5 și art. 6 din CEDO. Principiul loialității obligă autoritățile legislative și pe cele judiciare să identifice soluțiile legislative, respectiv de management judiciar adecvate, precum și cele de pregătire profesională continuă a magistraților, în așa fel încât cunoașterea și aplicarea efectivă și plenară a normelor constituționale și convenționale care protejează libertatea individuală și care se constituie în garanții solide ale acesteia să se regăsească în realitatea legală, în dreptul pozitiv, precum și în realitatea judiciară, în jurisprudența instanțelor de judecată și în practica procurorilor. Definiția corectă a democrației constituționale autentice conține și recunoașterea și aplicarea efectivă a principiilor și regulilor pe care ce cuprind legea fundamentală, Convenția europeană a drepturilor omului, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și, în general, reglementările internaționale ratificate de statul român. În absența acestor realități faptice instituționale, în absența realităților legislative și judiciare palpabile și convingătoare privind respectul valorilor universale privind drepturile și libertățile omului, democrația este iluzorie și golită de conținut, este doar un slogan.

2. Ideea redactării lucrării de față a pornit de la demersul de a filtra, prin argumente predominant constituționale și convenționale, aspectele de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale cuprinse în analiza și în explicațiile foarte pertinente aduse de distinsul profesor Norel Neagu, în studiul intitulat „Prelungirea arestării preventive și egalitatea de tratament”, publicat în Revista Dreptul nr. 3/2018 a Uniunii Juriștilor.

3. Rafinarea doctrinară și jurisprudențială a drepturilor și libertăților fundamentale, alături de evoluția constantă a conceptelor și a modului de interpretare favorabil asupra modului în care trebuie privită protecția juridică a acestora, au evidențiat, printre altele, principiul potrivit căruia nivelul de reglementare și de protecție atins de drepturi și libertăți la un moment dat nu mai poate fi coborât, fiind și o expresie a securității juridice specifice domeniului drepturilor omului. Libertatea individuală intră în mod evident în această categorie mai amplu protejată a libertăților fundamentale, astfel că nivelul cel mai înalt de protecție consacrat la un moment dat pe cale normativă și/sau jurisprudențială devine standardul care trebuie respectat în continuare de către agenții statului și de legiuitor.

4. Preocupările pentru protejarea libertății persoanei datează de multă vreme în istoria umanității, celebra Magna Charta Libertatum din 1215 adoptată în Regatul Angliei consacrând explicit pentru prima oară în istorie principiul „habeas corpus” care obliga reprezentanții monarhiei engleze să îl ducă pe arestat în fața unui judecător care să verifice situația acestuia, să se pronunțe asupra stării de arest, ca primă garanție de imparțialitate și neutralitate în ce privește restrângerea (potențial arbitrară) a libertății persoanei.

5. Alineatul 1 din art. 23 din Constituție utilizează două sintagme: libertatea individuală și siguranța persoanei. Dacă libertatea individuală, ca premisă a stării naturale a persoanei, implică libertatea fizică a acesteia, respectiv dreptul de a se comporta liber, fără restricții, siguranța persoanei constituie ansamblul garanțiilor oferite de lege în beneficiul acesteia, pentru a o proteja de măsurile privative de libertate pe care agenții statului le pot lua împotriva sa.

6. Măsurile preventive privative de libertate, din perspectiva regulilor de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, se constituie într-o restrângere a exercițiului libertății individuale determinată de suspiciunea rezonabilă a comiterii unei fapte penale grave, restrângere care are caracter de excepție și trebuie să fie la rândul său rezonabilă, să fie proporțională cu nevoile instrucției penale privind buna desfășurare a acesteia, fiind recunoscute și permise de dispozițiile art. 23 din Constituție, precum și de cele ale art. 5 par. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu limitările indicate acolo.

7. Arestarea preventivă, atât sub aspectul principiilor și regulilor care guvernează protecția drepturilor și libertăților omului, cât și din perspectiva procedurii penale, constituie cea mai gravă dintre măsurile preventive; aceasta poate fi dispusă atunci când principiul proporționalității este îndeplinit, anume (i) starea de fapt ce face obiectul urmăririi penale se circumscrie prevederilor legale de natură procesual penală care permit luarea măsurii privative, (ii) gravitatea faptei are o relevanță foarte crescută, iar (iii) urmărirea penală este afectată semnificativ în ipoteza neluării acestei măsuri sau (iv) fapta penală cercetată ori persoana inculpatului prezintă real pericol public și măsura arestării constituie singura opțiune legitimă pentru organele judiciare în acest sens. Arestarea dispusă în cursul urmăririi penale nu poate fi dispusă pentru o durată mai mare de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească maximul de 180 de zile. Doctrina, precum și jurisprudența au statuat într-o foarte îndelungată și aprigă dezbatere de idei, după apusul epocii comuniste, faptul că măsurile privative de libertate, cu precădere cele dinainte de pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare pentru care se aplică plenar garanția prezumției de nevinovăție, trebuie să respecte un portofoliu consistent de garanții, care să împiedice abuzurile organelor judiciare, abuzul statului (în terminologia CEDO) față de persoana fizică. Fapta imputată celui reținut sau arestat trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce implică o verificare prealabilă, o evaluare a probelor, a aparențelor rezonabile (care trebuie să fie cât mai consistente) care susțin presupunerea de comitere a unei/unor fapte prevăzute de legea penală, nu doar simple ipoteze și raționamente judiciare abstracte. Sintagma ”pipăirea fondului” este consacrată în doctrină și jurisprudență în această privință și aceasta trebuie să constituie un demers judiciar efectiv și serios, pe care să și-l asume cu responsabilitate judecătorii de drepturi și libertăți.

Andrei SĂVESCU, Silviu-Gabriel BARBU

citeste articolul complet pe juridice.ro