Nu toți ar trebui să scrie o carte

Cred că ideile bune merită să devină cărți și să circule

Am văzut multe cărți începute și puține terminate. Asta este o conversație despre scris, dar mai ales despre momentul în care îți dai seama că ai ceva de spus și despre de ce unele idei ajung cărți, iar altele rămân doar intenții.

Adevărul pe care nu ți-l spune nimeni: nu toți ar trebui să scrie o carte

„Oricine poate scrie o carte”. Este o idee des întâlnită și oarecum adevărată. Oricine poate scrie, oricine poate structura un text și oricine poate duce un proiect până la capăt dacă investește suficient timp, energie și disciplină în acest proces. 

Astăzi, mai mult decât oricând, informația este accesibilă, instrumentele de redactare sunt la îndemâna oricui, iar procesul de publicare este incomparabil mai simplu decât era în urmă cu două sau trei decenii.

Problema este că această afirmație răspunde unei întrebări care contează din ce în ce mai puțin, și anume dacă poți scrie o carte.

Din perspectivă editorială, diferența dintre un proiect valoros și unul care nu va produce niciun efect real este dată de existența unui motiv suficient de puternic pentru care acel text ar trebui să existe.

Întrebarea reală este alta

Întrebarea reală este dacă ar trebui să scrii acel text și dacă există un motiv suficient de puternic pentru ca el să existe într-o formă autonomă, fie că vorbim despre o carte, un curs, un ghid sau orice alt produs intelectual. Această diferență schimbă complet perspectiva. 

Noua întrebare

Discuția devine și mai interesantă în contextul actual, când scrisul a devenit din ce în ce mai accesibil, iar instrumentele de inteligență artificială permit oricui să producă volume impresionante de text într-un timp foarte scurt.

Din punct de vedere tehnic, bariera de intrare în procesul de scriere este astăzi mai mică decât a fost vreodată. Structuri, planuri, sinteze, exemple, reformulări sau chiar capitole întregi pot fi generate în câteva minute.

Privit astfel, argumentul „oricine poate scrie o carte” pare mai adevărat ca niciodată. Dacă tehnologia poate ajuta aproape pe oricine să producă text, valoarea nu mai stă în capacitatea de a genera conținut, ci în capacitatea de a decide ce merită să fie generat și de ce.

Inteligența artificială poate accelera procesul de redactare. Poate organiza informații. Poate propune structuri și formulări. Nu poate decide însă care este miza reală a unui proiect și nici de ce un anumit text ar trebui să existe într-o formă distinctă.

În practică, acesta este unul dintre motivele pentru care încep să apară tot mai multe cărți care sunt corecte, coerente și chiar bine redactate, dar care nu reușesc să răspundă la întrebarea fundamentală: de ce a fost necesară această carte?

Pe măsură ce producerea textului devine mai ușoară, selecția devine mai importantă. Nu mai trăim într-o perioadă în care informația este rară. Trăim într-o perioadă în care atenția este rară. Iar într-un asemenea context, adevărata valoare este capacitatea de a scrie o carte care merită citită.

Ce se vede în practică

În evaluarea manuscriselor ne întâlnim cu o situație care, la prima vedere, poate părea surprinzătoare: texte corecte, bine documentate și bine construite, care nu justifică, în mod real, existența lor ca volum distinct. Nu au erori majore. Nu au probleme evidente de structură. Nu suferă de lipsa documentării și nici de lipsa competenței profesionale a autorului. Cu toate acestea, lasă impresia că există fără un motiv suficient de clar.

În final, cititorul termină lectura și înțelege subiectul, dar îi este greu să răspundă la o întrebare simplă: de ce trebuia să existe exact această carte?

Diferența dintre a putea și a avea un motiv

A putea să scrii ține de competență. A avea un motiv să scrii ține de selecție.

Competența poate fi dobândită și perfecționată în timp. Selecția este mai dificilă pentru că presupune renunțare. Presupune să alegi ce merită dezvoltat și ce merită lăsat deoparte. În lipsa acestei selecții apar texte care repetă conținut deja existent, reformulează fără să adauge o perspectivă nouă sau extind explicații care nu aveau nevoie, în realitate, de o dezvoltare suplimentară.

Aceste texte nu sunt greșite. Problema este că nu sunt necesare.

De ce este dificil de acceptat

Această concluzie este greu de acceptat pentru mulți autori deoarece ideea de a scrie o carte este asociată, în mod natural, cu validarea profesională, recunoașterea și contribuția la dezvoltarea unui domeniu. Toate aceste beneficii sunt reale, iar o carte poate deveni o formă de autoritate profesională și o modalitate de a participa la evoluția unei discipline. Totuși, simpla existență a unui manuscris nu garantează automat niciuna dintre aceste consecințe.

Dorința de a publica este atât de puternică încât întrebarea despre necesitatea proiectului este împinsă în plan secund. 

Ce se întâmplă în proiectele fără miză clară

Proiectele care nu au un motiv solid ajung, de regulă, într-una dintre câteva situații previzibile. Unele sunt abandonate în faza de lucru, atunci când entuziasmul inițial se consumă și nu mai există o motivație suficient de puternică pentru a continua. Altele sunt finalizate, dar nu sunt utilizate în mod real de publicul căruia i se adresează. Există și proiecte care ajung să fie publicate, dar care nu reușesc să își găsească cititorii și rămân aproape invizibile în peisajul profesional.

În majoritatea acestor situații, problema este poziționarea și lipsa unei justificări clare pentru existența textului.

Un criteriu esențial

Din perspectivă editorială, există o întrebare care poate funcționa ca un test util încă din fazele incipiente ale proiectului: Dacă acest text nu ar exista, ce ar lipsi?

Întrebarea pare simplă, dar răspunsul este adesea dificil. Dacă răspunsul este vag, general sau se rezumă la ideea că „ar mai exista încă o carte pe subiect”, cel mai probabil proiectul nu și-a găsit încă justificarea. În schimb, atunci când autorul poate identifica precis ceea ce ar lipsi — o explicație, o perspectivă, o sistematizare sau o soluție pe care alte lucrări nu o oferă — proiectul începe să capete sens.

Ce înseamnă, de fapt, selecția

A decide să nu scrii este, în multe cazuri, una dintre cele mai sănătoase decizii pe care le poți lua. Nu toate ideile trebuie dezvoltate. Nu toate proiectele trebuie transformate în cărți. Nu toate observațiile profesionale trebuie extinse până la dimensiunea unui volum.

Această selecție nu limitează creativitatea și nici nu reduce contribuția autorului. Dimpotrivă. O clarifică și o concentrează asupra proiectelor care au cea mai mare șansă de a produce un efect real.

Ce se întâmplă când criteriul este aplicat

Autorii care aplică în mod constant acest filtru devin mai exacți în alegerile lor. Selectează mai atent subiectele, formulează mai clar ideile și evită proiectele care nu au o direcție suficient de bine definită. Nu scriu neapărat mai puțin, ci scriu mai relevant. Iar această diferență se vede în primul rând în impactul pe care îl au asupra cititorilor.

Unde apare diferența reală

Diferența nu este între cei care scriu și cei care nu scriu. Diferența apare între cei care selectează și cei care acumulează. Între cei care aleg cu atenție proiectele pe care le dezvoltă și cei care încearcă să transforme în carte orice idee care le trece prin minte.

Pe termen lung, această capacitate de selecție valorează adesea mai mult decât capacitatea de a scrie.

Mini-concluzie

Dacă nu este clar de ce un text ar trebui să existe, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să nu îl scrii încă.