Domnia legii și aspecte privind justiția constituțională

Abordând această temă, trebuie pornit de la sensul noțiunii de lege. Astfel că prin noțiunea de lege, trebuie să avem în vedere două accepțiuni: o accepțiune stricto sensu, legea fiind privită în acest sens ca act juridic al Parlamentului, iar o alta lato sensu, însemnând orice act juridic, indiferent că este lege a Parlamentului sau o hotărâre a Guvernului. Pornind de la modul în care Hegel definea legalitatea, respectiv înlocuirea domniei oamenilor cu domnia legii, acest concept este general valabil în privința oricărui tip de lege. Bineînțeles, orice dispoziție legală trebuie să se supună conformității normelor Constituției, ca lege fundamentală, realizând o trimitere către concepția lui Hans Kelsen conform căreia „este necesară o garanție suplimentară procesului legislativ”. Amintim susținerile acestuia potrivit cărora Ordinea de drept nu este un sistem de norme de drept aflate pe același plan, egale, ci o construcție în trepte din mai multe straturi, amintind astfel forma în care acesta și-a imaginat sistemul normativ, în concret, sub forma unei piramide în vârful căreia se află Constituția, generând supralegalitatea constituțională (Maurice Hauriou).
Prin acest concept de domnie a legii se evocă prioritatea respectării legii, obligativitate ce se aplică în mod egal atât statului, cât și indivizilor, concretizat, de asemenea, în art. 16, alin.(2) din Constituție, potrivit căruia Nimeni nu este mai presus de lege. Acest concept mai este cunoscut și sub denumirea de rule of law, ce nu trebuie confundată cu rule by law(domnia prin lege), aceasta din urmă fiind un concept ce evocă legea ca un „instrument”(un termen peiorativ, într-adevăr, comparând cu adevăratul sens al legii) ce se consideră a fi utilizat atunci când se apreciază a fi benefic, avantajos, fiind diametral opus conceptului de rule of law.
Este lesne de înțeles că ideea domniei legii se află în strânsă corelație cu ideea de legalitate, fiind o dimensiune esențială a statului de drept, ce se regăsește în art. 1, alin.(3) din Constituție, România fiind proclamată ca stat de drept[…] în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme[…] și sunt garantate”. Astfel, numai un stat în care activitatea lui este determinată și limitată prin drept, este cel care poate garanta respectarea acestor valori.
Domnia legii a reprezentat, de asemenea, una dintre precursoarele apariției constituțiilor scrise, acestea cuprinzând norme clare și cu stabilitate, atât timp cât nu intervine procedura de revizuire. Aceasta străbate întreg edificiul constituțional, fiind un puternic fundament al înlăturării arbitrariului, astfel încât nicio autoritate statală nu are puteri arbitrare, ci puteri care derivă din lege.
Domnia legii are aplicabilitate universală, în sensul în care este exclusă o concretă lege, fiind vorba despre orice fel de lege(ordinară, organică, constituțională), aspect concretizat în alin. 5 al art. 1 din Constituție conform căruia În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. E necesar de menționat că nu trebuie să se înțeleagă că toate legile au aceeași forță juridică. Amintind despre această supremație a constituției în dispoziția constituțională mai sus-enumerată și în strânsă corelație cu principiul legalității, justiția constituțională este inerentă acestora. O consecință, de fapt, a controlului
constituționalității este asigurarea principiului legalității, ca principiu general al dreptului. Parlamentul ca autoritate legiuitoare trebuie nu doar să asigure legalitatea într-un stat, ci să și o respecte. Prin controlul constituționalității legilor se garantează că toate instituțiile statului, implicit Parlamentul, respectă legea. Constituția este și ea o lege. Diferența dintre o constituție și celelalte legi este dată de forța juridică a acestora. Constituția are o forță juridică superioară tuturor celorlalte legi din cadrul unui stat, este general obligatorie pentru toate subiectele de drept, acestea fiind clasificate în subiecte individuale și subiecte colective. Printre subiectele individuale de drept se numără cetățenii, străinii și apatrizii( clasificare în funcție de situația juridică a fiecărui individ în raport cu statul pe teritoriul căruia trăiește), iar printre cele colective, se numără poporul, statul, autoritățile și instituțiile statului. Așadar, este lesne de înțeles că nimeni nu scapă obligației respectării legilor- inclusiv statul, astfel că orice autoritate statală va trebui să se supună conformității legilor și, în definitiv, Constituției, ca lege supremă( Georges Burdeau).
Justiția constituțională reprezintă garanția de bază a asigurării supremației constituției. Prin intermediul acesteia sunt verificate din punctul de vedere al constituționalității acte și fapte juridice. Altfel spus, legile, ca acte juridice ale Parlamentului și actele cu forță echivalentă a acestora trebuie să fie conforme cu textul constituțional. Se asigură în acest fel o garanție, o siguranță a conformității întregului drept cu legea fundamentală.
Un punct de referință al acestei teme și referitor la Parlament ca autoritate legiuitoare, îl reprezintă Magna Charta Libertatum, semnată la 15 iunie 1215 pe vremea regelui Ioan Fără de Țară. Prin acest document s-a introdus importanța actelor scrise în detrimentul hotărârilor verbale, limitări în ceea ce privește puterea regelui și a reprezentat, de asemenea, originea protecției drepturilor omului. Magna Charta a avut o pondere semnificativă în apariția primului parlament al lumii- parlamentul britanic (1265). Parlamentul, așa cum este cunoscut deja, este cel care adoptă și respinge legi pe care le trimite mai apoi spre promulgare Președintelui, fiind consacrat și la nivel constituțional: Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării (art. 61). Bineînțeles, nu doar Parlamentul este autoritatea îndrituită să adopte legi, ci și Guvernul pe calea delegării legislative. Ceea ce este dorit să se înțeleagă este că întotdeauna a existat dezideratul realizării unor texte juridice în vederea înlăturării incertitudinilor, ambiguității, oamenii având sentimentul(firesc) că au mai multă forță în relațiile lor cu statul odată cu acestea.
Se pot expune varii exemple consacrate la nivel constituțional ce vin în sprijinul acestui principiu al legalității, de pildă art. 126 referitor la instanțele judecătorești, alin.(1) cf. căruia Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege. O altă dispoziție constituțională relevantă este art. 124, alin.(1) ce enunță că Justiția se înfăptuiește în numele legii. Printre dispozițiile legale relevante acestui subiect, se poate menționa și art. 2 din Legea 304/2004 republicată, ce prevede expres că Justiția se înfăptuiește de către judecători în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți. Orice dispoziție legală trebuie, în consecință, să fie conformă dispozițiilor legale, iar acestea la rândul lor trebuie să corespundă normelor juridice imediat superioare și, evident, cu normele constituționale.
Domnia legii și, pe cale de consecință, înlăturarea arbitrariului, trebuie armonizată cu dispozițiile art. 4, alin.(2) din Constituție, conform cărora România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială. Altfel spus, chiar dacă nu există o dispoziție legală expresă, este de la sine înțeles că legea are caracter universal, general, fiind exclusă o dispoziție legală cu caracter intuitu
personae, care ar putea să țină cont de statutul social al unei persoane sau care ar include derogări pentru o anumită categorie de persoane, reamintind dispozițiile articolului susenunțat. În acest sens este relevantă decizia Curții Constituționale nr. 600/2005, în care sa constatat că Legea pentru reglementarea situației juridice a unor bunuri ce au aparținut fostului suveran al României, Mihai I, este neconstituțională; curtoazia și respectul pe care le impune o personalitate de amplitudinea celei a fostului suveran al României nu pot fi convertite juridic în argumente de natură să impună și să justifice instituirea unui regim juridic reparatoriu intuitu personae.

Studiu de caz realizat de către Gabriela Evghenie, studentă în anul I la Facultatea de Drept din cadrul Universității București.

Bibliografie: Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a XI-a, Ed. Universul Juridic
Ș. Deaconu, Drept constituțional, ediția a III-a, Ed. C.H. Beck