Drepturile eventuale

Drepturile eventuale constituie o temă extrem de controversată în doctrina de care dispunem, de-a lungul timpului existând păreri diferite în ceea ce privește acest subiect. Aceste controverse din jurul drepturilor eventuale s-au datorat și legiuitorului român, care nu a statuat în legislația noastră o definiție acestei categorii de drepturi.

Există opinii în literatura de specialitate că un drept eventual este, cu siguranță, mai puțin decât unul afectat de modalități (termen, condiție, sarcină) și poate chiar mai puțin decât un drept condițional, dar este, fără dubiu, mai mult decât o simplă dorință apărută în conștiința subiectului de drept. Pentru a fi pe înțelesul tuturor, drepturile eventuale constituie acea categorie de drepturi clasată între simpla dorința a beneficiarului și dreptul propriu-zis, acest drept având posibilitatea – sau nu – de a se materializa în viitor.

Un exemplu consacrat de doctrină și în aceeași măsură de jurisprudență de drept eventual îl reprezintă vânzarea unui bun viitor. Reglementarea legală în materie de vânzare a unui bun viitor este dată de Noul Cod Civil, art. 1658 alin. (1) potrivit căruia “Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În privința construcțiilor, sunt aplicate dispozițiile corespunzătoare în materie de carte funciară.” Articolul reglementează un caz concret de drept eventual în care valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu va fi atinsă de lipsa obiectului contractului, în materialitatea lui, ci va influența numai momentul în care se realizează transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. În ceea ce privește exemplul dat, eventualitatea constă în ființarea bunului, situație în care, dacă acesta nu se va materializa, va fi antrenată răspunderea vânzătorului față de cumpărătorul în cauză. În cazul acesta se va ridica ipoteza unui drept eventual de proprietate al cumpărătorului care, la momentul încheierii acordului de voință, și-a asumat posibilitatea nerealizării bunului. Vânzarea unui bun viitor dă naștere în patrimoniul cumpărătorului unui drept de creanță împotriva vânzătorului, totodată, unui drept eventual de proprietate, adică a unui drept de proprietate afectat de eventualitatea realizării bunului. Prin toate aceste considerente afirmate conchidem că vânzarea unui bun viitor reprezintă un veritabil drept eventual.

Un alt exemplu de drept eventual ar fi și cel rezultat din vânzarea bunului altuia, reglementată de Noul Cod Civil în cadrul art. 1683 alin. (1) conform căruia „Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat acesta se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.” Acestea fiind spuse, suntem puși în fața aceluiași tip de exemplu, respective un act juridic realizat ad validitatem în lipsa bunului ce face obiectul tranzacției. Trebuie menționat, totuși, că autori consacrați din domeniul dreptului privat definesc bunul ca fiind un lucru esențial când vorbim despre drepturi de orice fel. De exemplu, proprietatea ca drept inerent al omului, este afirmată de Declarația Drepturilor Omului și a Cetățeanului, adoptată în 1789, moment în care redevine un drept absolut , perpetuu , sacru și inviolabil, moment în care nu se mai face distincția între bunuri mobile și imobile, dar acestea sunt privite indisolubil față de dreptul în sine.

Doctrina atrage atenția asupra unei confuzii care se poate isca în ceea ce privește acest tip de drepturi eventuale. Așadar, este foarte important a nu se confunda cu modalitățile pentru că asumarea procurării de către vanzator a bunului ce face obiectul contractului în patrimoniul vânzătorului nu e o condiție (modalitate) ci o eventualitate de unde rezultă că dă naștere unui drept eventual în patrimoniul cumpărătorului încă de la data semnării contractului.

În ceea ce privește materia succesiunilor, există un exemplu de act, sau mai bine spus pact care va da naștere unui drept eventual, denumit de doctrină – Pactul asupra succesiunii viitoare. Succesiunea reprezintă, într-o primă accepțiune, „o modalitate de dobândire sau trasmitere a proprietății pentru cauză de moarte (mortis causa)”, asemănată de Codul Civil cu legatul care dă naștere acelorași tipuri de efecte în patrimoniul succesibilului.

Prin pact asupra unei succesiuni nedeschise se înțelege orice contract sau act unilateral, nepermis de lege, prin care se dobândește sau se renunță la unul sau mai multe drepturi eventuale din acea moștenire nedeschisă la data încheierii actului. Un astfel de pact, prohibit de lege prin interpretarea art. 956 NCC, presupune ca cel puțin o parte să aibă un interes în grăbirea morții lui de cuius, materializând, în acest caz o dorință imorală din partea moștenitorilor. Totuși aducem în discuție acest tip de act juridic pentru că prezintă un interes complet în ceea ce privește materia drepturilor eventuale deoarece acest pact asupra unei succesiuni nedeschise, așa cum reiese din definirea doctrinară a succesiunii, are drept scop transmiterea proprietății asupra unui bun viitor. Având drept obiect nașterea în patrimoniul moștenitorului de drepturi eventuale, părțile contactante nu pot cunoaște cu certitudine care vor fi drepturile si obligațiile corelative ce urmează a fi transmise la deschiderea succesiunii, de aici reieșind ideea că subiectul în favoarea căruia s-ar transmite bunul ar putea exercita un oarecare interes.

Fără vreun dubiu, pentru a putea fi vorba despre un pact asupra unei moșteniri viitoare, actul trebuie să aibă ca obiect o moștenire nedeschisă în momentul încheierii acestuia, având în vedere, ca o altă regulă sine qua non, existența unui pact. Actul în cauză are în vedere conferirea pentru una dintre părți de anumite drepturi referitoare la moștenirea nedeschisă încă sau poate să cuprindă obligații ce se nasc în patrimoniul aceleiași persoane. În ceea ce privește cea de-a treia condiție a pactului asupra unei moșteniri viitoare, aici intervine partea noastră de interes, deoarece dreptul la care se renunță prin intermediul acestuia sau cel care se dobândește va fi inserat în materia drepturilor eventuale, deoarece reprezintă acea zonă intermediară între vidul juridic și dreptul complet, care, prin întrunirea graduală a tuturor condițiilor va deveni un drept în adevăratul sens al cuvântului, întrunind toate elementele necesare. Așa cum se afirmă încă din dreptul roman, de cuius – în cazul dreptului roman pater familias – “acesta era considerat ca o persoană independentă care nu se supunea puterii nici unei alte persoane […] era singurul proprietar al patrimoniului familiei“, poate dispune cum dorește de bunurile aflate în patrimonial său, acestea rămânând pentru succesibili simple dorințe și speranțe care s-ar putea împlini doar după moartea celui în cauză.

Această tipologie de drept eventual ar putea fi perfectată, putând deveni un drept complet, abia la moartea lui de cuius, când s-ar putea ființa bunul, dacă acesta mai există în patrimoniul său și dacă vor fi îndeplinite condițiile legale privitoare la succesiune – se cere “ca persoana să succede, să existe în momentul deschiderii succesiuni” și ca aceasta să fie demnă.

Dacă pactul îndeplinește pașii enunțați de noi anterior, el va fi sancționat cu nulitatea absolută, deoarece asemenea pacte contravin ordinii publice și bunelor moravuri, reglementarea fiind enunțată de art. 11 NCC conform căruia “Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea public sau de la bunele moravuri”. Pactul nu poate fi confirmat nici măcar de către de cuius, și nici de părți, chiar după deschiderea moștenirii. Acestea au posibilitatea , în această situație, de a reface actul juridic respectând regulile care îl guvernează, deoarece de la o norma imperativă nu se poate deroga.

Există în practică diferite cazuri de drepturi eventuale cărora le lipsește, la un moment dat, unul din subiecți. Pentru aceasta, considerăm pertinent exemplul stipulației pentru altul. Acesta este un procedeu de schimbare a subiecților raportului juridic și mai este numită în doctrină și contract în folosul unei terțe persoane. Stipulația pentru altul este acel “contract prin care o parte, denumită stipulant dispune ca cealaltă parte, denumită promitent să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terțe persoane, străine de contract, denumite terț beneficiar“. Eventualitatea în ceea ce privește una dintre părți constă în faptul că terțul beneficiar poate să nu existe încă în momentul încheierii actului juridic- poate fi vorba despre un copil nenăscut sau, de ce nu, poate sa nu fie identificat sau identificabil – cazul în care cineva se oferă sa gratifice o persoană care ajunge la anumite rezultate.

Totuși, deși susținem și existența cazurilor de lipsă a părților, a consimțământului sau chiar a obiectului în cazul unui raport juridic, cele mai des întâlnite drepturi eventuale apar în materia dreptului comercial, fiind vorba de o pluralitate de drepturi eventuale aflat în lipsa obiectului.

După ce am expus cazuri concrete de drepturi eventuale, putem trage concluziile ce se cuvin în ceea ce privește această materie tratată lacunar în toate studiile din domeniu pentru a putea face cât mai înteleasă categoria drepturilor eventuale.

Așadar, drepturile eventuale se clasează între un vid juridic, unde nu poate fi vorba despre vreun drept propriu-zis, și o posibilitate născută în conștiința subiectelor de drept, ce anticipează dreptul în deplinătatea sa.

Un drept se poate naște și mai apoi poate fi construit etapizat, prin întrunirea succesivă, în timp, a diferitelor elemente constitutive ce nu se materializează încă în momentul exprimării acordului de voință dintre părți. Astfel, dreptul eventual este un  drept care are posibilitatea de a se materializa în viitor, beneficiarul neavând posibilitatea, momentan, de a dispune de el, deci nu poate încheia acte juridice pe baza acestui drept. De asemenea, acest drept nu asigura beneficiarului faptul ca își va produce în viitor toate efectele, ceea ce generează un grad și mai redus de certitudine. De fapt, dreptul pus în discuție, apare ca fiind un drept inexistent, mai degrabă o simplă speranță a beneficiarului, opinie împărtășită de mulți specialiști.

Acest articol a pornit de la idea conform căreia nimic nu împiedică părțile să decidă că nașterea dreptului, ca efect al actului juridic încheiat, să aibă loc în trepte, ce pot fi considerate etape de constituire, sau prin adăugarea în timp a elementelor constitutive ale unui act juridic, sau prin încheierea unor acte juridice subsecvente, conexe actului juridic principal, ce vor urmări soarta juridică a celui din urmă menționat precum un antecontract de vânzare-cumpărare urmat de încheierea actului juridic final de vânzare-cumpărare.

Surse:

Noul Cod civil

A. Ionașcu – Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963

G. Boroi, C. Anghelescu – Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012

Gh. Beleiu – Introducere în dreptul civil – Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2007

C. Bîrsan – Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2015