Examen teoretic și jurisprudențial asupra actelor Curții Constituționale

Curtea Constituțională a României este singurul organism de jurisdicție constituțională care, în baza Legii fundamentale și a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea sa, este competent să reglementeze conformitatea dintre diferitele acte adoptate de către instituțiile publice române, precum legi, proiecte de lege, tratate etc. și dispozițiile Constituției, care sunt obligatorii pentru acestea din urmă.

Articol redactat de Bărăscu Diana Alexandra, Grupa 408, Seria a II-a, studentă în anul 4 a Facultății de Drept a Universității București 

Actele supuse controlului de constituționalitate

Analizând conținutul art. 146 din Constituție, observăm că principalele acte care constituie obiectul controlului de constituționalitate exercitat de către Curte sunt următoarele: legile ca acte ale Parlamentului, tratatele sau alte tipuri de acorduri internaționale, regulamentele Parlamentului, ordonanțele Guvernului, inițiativele de revizuire a Constituției, dar și inițiativele legislative cetățenești.

1. Legile

Controlul prealabil sau a priori se exercită asupra legilor emise de către Parlament, dar mai înaintea promulgării lor de către Președinte și numai la sesizarea Curții de către una dintre instituțiile prevăzute de Constituție (Președintele, Avocatul Poporului, presedinții celor două Camere etc.).

Controlul posterior sau a posteriori se exercită asupra legilor aflate deja în vigoare la data sesizării Curții, prin intermediul unei invocări a unei excepții de neconstituționalitate.

2. Tratatele sau al alte acorduri internaționale

Acest tip de control trebuie corelat cu dispozițiile constituționale privind ,,dreptul internațional și dreptul intern”, care în art. 11 alin. (3) indică existența unui potențial conflict între indicațiile tratatelor și cele ale Constituției, conducând la obligativitatea Curții de a se pronunța asupra conformității celor două categorii de prevederi, înainte de aprobarea tratatului respectiv de către Parlament.

3. Inițiativa de revizuire a Constituției

În materia legilor constituționale, Curtea are obligația exclusivă de a se pronunța din oficiu, conform atribuțiilor sale.

4. Regulamentele Parlamentului

Acestea reprezintă un control de tip posterior sau sancționator și se efectuează doar la sesizarea Curții de către unul dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar, dar și la cea a unui număr minim de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori.

5. Ordonanțele Guvernului

Actele adoptate de către Guvern, fiind rezultatul unei delegări legislative a Parlamentului, sunt și ele supuse controlului de constituționalitate, dar spre deosebire de actele juridice ale Parlamentului, conformitatea ordonanțelor este verificată prin intermediul excepției de neconstituționalitate.

6. Inițiativele legislative cetățenești

În afară de actele normative expuse anterior, Curtea Constituțională este în măsură să se pronunțe și asupra unor alte proceduri realizate de către diferite instituții publice, precum vegherea respectării procedurii în vederea alegerii Președintelui țării și de confirmare a rezultatelor sufragiului[1], constatarea existenței împrejurărilor care atestă interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunicarea constatărilor Parlamentului și Guvernului, avizarea propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României, vegherea la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și de confirmare a rezultatelor acestuia, rezolvarea contestațiilor care au drept obiect constituționalitatea unui partid politic și soluționarea tututor conflictelor juridice de natură constituțională dintre diferite autorități ale statului.

În îndeplinirea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională a emis:

a. O decizie în exercitarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituție, propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei României. Este vorba despre decizia nr. 22 din 16 ianuarie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Curtea a fost sesizată cu privire la încălcarea efectului obligatoriu erga omnes al deciziilor sale, întrucât Senatul a reexaminat Legea în cauză, chiar dacă aceasta a fost declarată neconstituțională, menținându-i același număr de înregistrare atât înainte de declararea sa ca fiind neconstituțională, cât și ulterior, odată cu procesul de reexaminare. Parlamentul nu a luat în considerare publicarea Deciziei nr. 561 din 18 septembrie 2018, dată la care trebuia să se constate încetarea de drept a procedurii legislative în cauză.

S-a constatat faptul că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 a fost declarată neconstituțională doar în privința anumitor aspecte, ca ulterior, neconstituționalitatea să vizeze întregimea actului. În acest sens, Parlementul trebuia să încheie procesul de legiferare, iar în cazul inițierii unui nou demers, să ia în considerare cele două decizii emise de către Curte.

b. Două decizii în exercitarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. c) din Constituție privind pronunțarea asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputați saude cel puțin 25 de senatori.

c. O decizie în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituție cu privier la soluționarea conflictelor juridice de natură constituţională între autorităţile publice. Este vorba în acest caz despre decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti.

Ministerul Public a consimțit la încheierea a două protocoale cu Serviciul Român de Informații, având atribuţia de a desfăşura activităţi specifice organelor de cercetare penală, fapt interzis în mod expres de legiuitor, prin Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, astfel încât nu a luat în considerare competențele date în sarcina Parlamentului. În consecință, s-a generat un conflict juridic de natură constituțională atât în raport cu Parlamentul, cât și cu Înalta Curte de Casație și Justiție, determinând judecătorii să fie ținuți de conținutul unor astfel de protocoale, în detrimentul legii, pentru că aceștia nu se puteau pronunța asupra nelegalității probelor administrate prin intermediul unor astfel de mijloace secrete.

Curtea a constatat că problema principală dedusă judecăţii sale vizează faptul că Ministerul Public şi-a asumat rolul de legiuitor, adăugând la lege, prin „protocoalele de colaborare”, încălcând prinicipiul echilibrului și al separației puterilor în stat, având consecințe grave în rândul drepturilor și libertăților cetățenilor. Nu intră în atribuțiile procurorilor de a încheia acte ce vizează un cadru larg al cooperării insituționale, instituind un cadru determinat, mai cu seamă atunci când, prin aceste protocoale, contracarează legea existent:

1. O decizie în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. i) din Constituție privind soluţionarea contestaţiilor privind respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului;
2. O decizie în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. j) din Constituție privind controlul îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative cetățenești;
3. Alte șase decizii în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. l) din Constituție privind soluționarea altor sesizări prevăzute de legea organică a Curții.[2]

Alte atribuții ale curții constituționale

1. Vegherea la respectarea procedurii în vederea alegerii Președintelui României și confirmarea a rezultatelor sufragiului

Atunci când exercită o astfel de atribuție, Curtea Constituțională întreprinde anumite activități specifice, precum: înregistrarea propunerilor de candidatură, soluționarea  contestațiilor depuse, primirea proceselor-verbale privind rezultatul alegerilor prezidențiale în vederea validării sau a anulării alegerilor etc.

2. Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice

Chiar dacă această atribuție limitează sfera de aplicare a controlului constituțional doar la conflictele juridice de natură constituțională, Curtea are competența de a se pronunța asupra actelor oricărei instituții publice centrale învestite cu exercitarea puterii legislative, executive sau judecătorești. Curtea Constituțională exercită un astfel de control doar la sesizarea facută de către Președintele României, unul dintre președinții celor două Camere, primul-ministru sau președintele Conciliului Superior al Magistraturii.

În eventualitatea necesității unei extinderi a atribuțiilor Curții în vederea exercitării controlului său în legătură cu alte acte sau alte proceduri nereglementate momentan în Constituție, există posibilitatea modificării Legii organice nr. 47/1992, nefiind obligatorie și modificarea Legii fundamentale pentru a conferi astfel de competențe. Singurul aspect criticabil la această modalitate de lărgire a sferei autorității Curții ar fi acela de interferență a liberului arbitru al legiutorului constituant în competența unui organism statal cu o asemenea importanță judiciară, asemenea Parlamentului.

Actele juridice ale curții constituționale

Art.146 reprezintă sediul materiei în ceea ce privește atribuțiile Curții Constituționale, astfel încât, în cuprinsul său, întâlnim diverse terminologii pentru prezentarea activității sale în cadrul controlului exercitat, astfel: ,,se pronunță” lit. a), b) și c), ,,hotărăște” lit. d) și k), ,,soluționează” lit. e), ,,veghează” lit. f) și i), ,,constată” lit. g), ,,dă aviz” lit. h) și nu în cele din urmă, ,,verifică” lit. j).

Indiferent de natura diferită a termenilor folosiți, actele juridice prin care se pronunță acest organism au ca unic scop garantarea supremației Constituției, transpusă printr-o serie de reguli și de principii, în baza cărora statul român funcționează și este organizat.

Principalul instrument juridic prin care Curtea Constituțională își materializează atribuțiile prevăzute de Constituție este decizia, fiind singura formă de act ce poate îngloba activitatea acestei instanțe și singura la care face trimitere însăși Legea fundamentală. Cu toate acestea, luând în considerare multitudinea de îndatoriri pe care acest organism o are și diferitele modalități de înfăptuire a acestora, în cadrul Legii organice a Curții, întâlnim și denumirea de hotărâri sau avize, neexistând niciun fel de consecințe practice între diversele forme de acte.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, unde sunt prevăzute expres și limitativ actele juridice ale acesteia, se prevăd trei categorii: ,,adoptă decizii, hotărâri și emite avize consultative”. [3]

Din categoria deciziilor pronunțate de către Curtea Constituțională fac parte deciziile pronunțate asupra constituționalității legilor, deciziile pronunțate asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, deciziile pronunțate asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, deciziile pronunțate cu privire la excepțiile de neconstituționalitate a legilor și a ordonanțelor, deciziile pronunțate cu privire la conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, deciziile pronunțate cu privire la contestațiile care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Din categoria hotărârilor pronunțate de către Curtea Constituțională fac parte hotărârile în cazul vegherii la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și al confirmării rezultatelor sufragiului, hotărârile în cazul constatării existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și al comunicării celor constatate Parlamentului și Guvernului, hotărârile în cazul vegherii la respectarea procedurii privind organizarea și desfășurarea referendumului și al confirmării rezultatelor acestuia, hotărârile în cazul verificării îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

Din categoria avizelor consultative pronunțate de către Curtea Constituțională fac parte avizele consultative acordate exclusiv în situația prevăzută de art. 146 lit. h) din Constituție, aceea a propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României.

Deși prin lege organică se prevede că actele emise de către Curtea Constituțională se pot încadra și în ultimele două categorii de acte reprezentate de hotărâri, respectiv avize, activitatea ei rămâne circumscrisă atribuțiilor amintite expres și limitativ în textul constituțional și pentru care chiar Constituția nu prevede decât tot emiterea de decizii, iar nu de hotărâri sau avize.

Indiferent de denumirea pe care actele Curții le poartă, fie că sunt catalogate ca acte jurisdicționale, fie că au natura unor simple acte de constatare, ele își produc efectele pe care Constituția le-o conferă, fiind emise în exercitarea unor atribuții constituționale depline. Singura excepție o reprezintă avizul consultativ, emis în cazul propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României, act ce prezintă efectele specifice naturii sale.

Natura juridică a actelor curții constituționale

Problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale capătă diferite abordări, în funcție de natura acestora, determinate de atribuția în exercitarea căreia a fost pronunțată respectiva decizie, dar și în funcție de sfera subiectelor de drept cărora le sunt opozabile aceste acte ale Curții.

Conform art. 147 alin. (4) al Constituției, ,,deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Efectul obligatoriu al actelor curții constituționale

În cazul specific al exercitării controlului de constituționalitate posterior, soldat printr-o decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate a unei legi, efectul obligatoriu al acestui act se răsfrânge erga omnes, așa cum este prevăzut în Constituție și am menționat anterior, și nu inter partes litigantes[4], chiar dacă sesizarea Curții a fost făcută de către două sau mai multe părți determinate aflate într-un litigiu concret.

Instanța judecătorească în fața căreia se ridică o nouă excepție de neconstituționalitate referitoare la o lege sau o prevedere supusă anterior unui control de constituționalitate de către Curtea Constituțională are obligația de a aplica litigiului dedus judecătii decizia anterioară, respingând ca inadmisibilă a doua sesizare cu același obiect.

 De menționat este și faptul că în cadrul unei proceduri de admitere a unei excepții de neconstituționalitate, Curtea își poate depăși competența cu care a fost învestită prin sesizare, ea pronunțându-se și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.

Caracter obligatoriu au și deciziile de respingere a excepției de neconstituționalitate, astfel cum se prevede: ,,Nicio autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate dacă excepția a fost respinsă. Neconstituționalitatea acelei legi va mai putea fi invocată în viitor numai de către alte părți și pentru alte motive”.

Dispozițiile din cuprinsul art. 147 alin. (4) nu disting care dintre deciziile Curții sunt obligatorii și care nu, astfel încât se impune interpretarea lor în concordanță cu alte prevederi și principii constituționale. Obligativitatea deciziilor capătă un înțeles diferit în funcție de cazul deciziilor pronunțate în cadrul controlului constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, al deciziilor pronunțate în cadrul controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului sau al deciziilor pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor.

În temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, în cadrul controlului constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, în coroborare cu art. 147 alin. (2) din aceeași lege, potrivit căruia ,,în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.” De aici se naște obligația Parlamentului de a recurge la reexaminarea legii a cărei neconstituționalitate a fost constatată și obligația Președintelui de a nu promulga legea până la realizarea acestei activități de către Parlament.

În temeiul art. 146 lit. c) din Constituție, în cadrul controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului, coroborat cu art. 28 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se prevede că ,,dacă prin decizie se constată neconstituționalitatea unor dispoziții ale regulamentului, Camera sesizată va reexamina aceste dispoziții, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituției.”

În temeiul art. 146 lit. d) din Constituție, în cadrul soluționării excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor Guvernului, prin raportare la art. 29 alin. (3) și alin. (5) din Legea organică a Curții, reținem că ,,nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”, iar ,,dacă excepția este inadmisibilă fiind contrară prevederilor (…), instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale”. De asemenea, potrivit art. 147 alin. (1), ,,dipozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamentele constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Ca o excepție de la principiul obligativității actelor Curții Constituționale, întâlnim cazul de art. 146 lit. h) din Constituție, conform căruia acest organism are atribuția de a da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Specificându-se caracterul consultativ al acestui act juridic, rezultă că Parlamentul nu va fi obligat sa ia act de acest aviz al Curții.

Efectul erga omnes al actelor curții constituționale

Efectul obligatoriu erga omnes al actelor Curții Constituționale prezintă două dimensiuni, în funcție de decizia de admitere sau de respingere a sesizării făcute, în concret, depinzând de declararea textului de lege sau al ordonanței ca fiind unul constituțional sau neconstituțional. Atunci când instanța admite o excepție de constituționalitate, decizia emisă va produce efecte erga omnes, iar atunci când aceeași instanță respinge o astfel de sesizare, efectele deciziei rezultate se vor răsfrânge doar inter partes, instanța care a ridicat problema de drept în fața Curții find singura ținută să respecte considerentele actului emis.

Caracterul jurisdicțional sau de constatare al actelor curții constituționale

Acest tip de clasificare este realizată pe baza studiilor doctrinare, dar își găsește suport și în Legea nr. 47/1992, care prevede în mod expres că atât deciziile, cât și hotărârile se pronunță în numele legii, căpătând, astfel, caracter jurisdicțional.

Potrivit doctrinei, nu au natura unor acte cu caracter jurisdicțional următoarele categorii de acte:

1. Deciziile pronunțate asupra constituționalității legilor;
2. Deciziile pronunțate în legătură cu un proiect sau o propunere de revizuire a Constituției;
3. Deciziile asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale;
4. Deciziile asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului.

Au caracterul unor veritabile acte de jurisdicție și implicit capătă autoritate de lucru judecat:

1. Deciziile pronunțate asupra excepțiilor de constituționalitate;
2. Deciziile prin care se soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice;
3. Deciziile asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic;
4. Hotărârile prin care se soluționează contestațiile în cadrul sufragiului președințial;
5. Hotărârile prin care se soluționează contestațiile în cadrul procedurii referendare.

Întrucât nu au finalitatea de a rezolva un litigiu constituțional, sunt simple acte de constatare:

1. Hotărârea prin care se constată existența unor împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României;
2. Hotărârea prin care se verifică îndeplinirea condițiilor ințiativei populare.

Clasificarea și tipologia deciziilor curții constituționale

1. În funcție de obiectul acestora:[5]

a. Decizii care au ca obiect constituționalitatea legilor înainte de promulgare;

b. Decizii care au ca obiect constituționalitatea regulamentelor și a hotărârilor Parlamenului și ale Camerelor acestuia;

c. Decizii privind excepția de neconstituționalitate;

d. Decizii privind conflictele jurdice de natură constituțională dintre autoritățile publice;

e. Decizii privind neconstituționalitatea unui partid politic;

f. Decizii asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.

• În funcție de dispozitivul acestora:[6]

a. Decizii care constată neconstituționalitatea legii/prevederii legale controlate;

b. Decizii de constatare a constituționalității;

c. Decizii de respingere a sesizării;

d. Decizii de admitere a sesizării.

• În funcție de întinderea sancțiunii acestora:[7]

a. Decizii prin care se declară/se constată neconformitatea totală a legii/a prevederilor legale controlate cu Constituția;

b. Decizii prin care se declară/se constată neconformitatea parțială a legii/a prevederilor legale controlate cu Constituția.

• În funcție de criteriul jurisprudential:[8]

a. Decizii care se fundamentează pe compararea textelor legale criticate cu prevederile constituționale;

b. Decizii prin care se interpretează prevederile constituționale din materia drepturilor omului, acordând prioritate reglementărilor internaționale mai favorabile;

c. Decizii care se fundamentează pe determinarea conceptelor constituționale folosite pentru a reglementa mai multe materii din conținutul Constituției.

Cea mai importantă clasificare a profesorului Ion Deleanu

Deciziile simple/extreme constată constituționalitatea sau neconstituționalitatea integrală sau parțială a legii/a prevederii criticate în sesizare, iar Curtea se pronunță prin utilizarea următoarelor sintagme: ,,sunt conforme cu Constituția”, ,,sunt constituționale”, ,,nu contravin Constituției/constatarea neconstituționalității”, ,,declararea neconstituționalității”.

Deciziile de intermediere constată cu o anumită rezervă constituționalitatea sau neconstituționalitatea legii/a prevederii criticate în sesizare, iar Curtea se pronunță prin utilizarea sintagmei: ,,prevederile sunt constituționale numai în măsura în care”[9].

Cu toate că efectul controlului de constituționalitate afecteză în mod diferit cele două categorii de decizii, aspectele ce țin de rezultatul controlului în cazul deciziilor simple sau externe se aplică mutatis[10] mutandis și în celor de intermediere.

La rândul lor, deciziile de intermediere sunt clasificate în:

1. Decizii interpretative. Fără a declara neconstituționalitatea legilor/a prevederilor criticate, Curtea Constituțională atribuie un anumit sens pentru a le face compatibile cu norma de referință, prin trimitere la motivarea din dispozitivul deciziei;
2. Decizii manipulative. Curtea Constituțională transformă semnificația legii pentru a nu permite existența unui vid legislative.

Deciziile manipulative se referă la mai multe tipuri de decizii, și anume decizii de admitere sau de respingere parțială, decizii apelative, deczii additive, decizii substitutive, decizii complement al legii, decizii integrative, decizii neutralizante.

Chiar dacă din punctul de vedere al naturii juridice, actele Curții Constituționale nu au specificul unor hotărâri judecătorești definitive, lipsindu-le autoritatea de lucru judecat, sub aspectul formei, decizia prezintă similitudini cu una standard din sistemul românesc de drept comun.

Astfel, sub aspectul structurii, decizia constituțională cuprinde o parte introductivă, o parte expozitivă și o ultimă parte care conține considerentele prin intermediul cărora se justifică soluția pronunțată de către judecătorii constituanți. Tot în ultima parte, putem întâlni și interpretarea dată de către Curte dispoziției sau prevederii legale criticate, de care depinde constituționalitatea acelei dispoziții, doar în măsura în care interpretarea nu este deja menționată în cuprinsul dispozitivului. În acest sens, se remarcă excluderea din cuprinsul actelor Curții a sintagmei ,,putere de lucru judecat”, exprimarea ce putea conduce la aparența caracterului de lucru judecat al deciziilor respective.

Atât potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, cât și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale produc efecte ex nunc[11], o aplicare a principiului general de drept conform căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile, dar și o formă a neretroactivității legii.

Deciziile, hotărârile și avizele consultative ale Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. De asemenea, atașată deciziei principale, se poate regăsi o opinie separată sau o opinie concurentă, ele având doar o valoare doctrinară, prin comparație cu efectul obligatoriu erga omnes al deciziei. Opinia separată apare atunci când în interiorul unui complet de judecată, format dintr-un număr impar de judecători, unul dintre ei are o opinie diferită și minoritară celorlalți, iar opinia concurentă este rezultatul unui acord al autorului acesteia cu decizia finală, însă nu pentru identitate de motive cu cele invocate de către ceilalți.

Actele emise sunt redactate în formă scrisă, în termen de cel mut 30 de zile de la pronunțare, de către magistratul-asistent participant la dezbateri, sub atenta observație a judecătorului-raportor. Ele urmează să fie atestate de către președintele Curții Constituționale, dar și de către cel care a redactat-o anterior.

În urma publicării deciziilor Curții, Parlamentul sau Guvernul au obligația de a pune în acord prevederile declarate neconstituționale cu cele ale Constituției. Până la data realizării obligației născute în sarcina celor două entități, prevederile legilor sau ale ordonanțelor rămân în vigoare și își găsesc în continuare aplicabilitatea, dar după expirarea termenului de 45 de zile de la data publicării deciziei de neconstituționalitate în Monitorul Oficial, în cazul unei neconformări, actele declarate contrare Constituției își vor înceta efectele de drept.

Luând în considerare natura și complexitatea atribuțiilor Curții Constituționale, ea este în măsură să se pronunțe nu numai în ceea ce privesțe controlul constituționalității legilor, ci și în alte domenii aflate în strânsă legătură cu aplicarea și respectarea Constituției, la sfârșitul căror proceduri, instanța constituantă emite decizii, hotărâri sau avize, ce se bucură de efecte depline precum cel obligatoriu erga omnes, al aplicabilității pentru viitor, dar și al celui jurisprundențial uneori.

Bibliografie

1. Barbu Silviu Gabriel, „Contencios constituțional. Manual”, ED. Hamangiu, București.
2. Ștefan Deaconu, „Instituții politice. Ediția 3”, Ed. CH Beck, București 2017.
3. I. Muraru, N.M. Vlădoiu, „Contencios constituțional. Proceduri și teorie. Ediția 2”, Ed. Hamangiu, București 2019.
4. https://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/Curtea-Constitutionala-a-Roman2351261913.php
5. https://legeaz.net/dictionar-juridic/actele-curtii-constitutionale
6. https://en.wikipedia.org/wiki/Constitutional_Court_of_Romania
7. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/124149
8. http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act2_1&par1=5
9. Decizia nr. 22 din 16 ianuarie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
10. Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti.

---

[1] Sistem de votare în care dreptul de vot este recunoscut tuturor cetățenilor care au împlinit o anumită vârstă

[2] Sinteze din jurisprudența Curții Constituționale pe semestrul I/2019

[3] Legea nr. 47 din 18 mai 1992.

[4] Între părțile aflate în litigiu.

[5] Silviu-Gabriel Barbu, Contencios Constituțional. Note de curs, pg.115.

[6] Silviu-Gabriel Barbu, Contencios Constituțional. Note de curs, pg.115.

[7] Silviu-Gabriel Barbu, Contencios Constituțional. Note de curs, pg.116.

[8] Silviu-Gabriel Barbu, Contencios Constituțional. Note de curs, pg.117.

[9] Decizia nr. 121/1996.

[10] Schimbând ceea ce este de schimbat

[11] Pentru viitor.