Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie în jurisprudenţa CEDO (Partea a II-a)

IV. Libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei în jurisprudenţa europeană

Cele trei noţiuni, respectiv: gândirea, conştiinţa şi religia, care formează obiectul protecţiei art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cel mai important instrument juridic european în această materie, sunt strâns legate între ele. Noţiunile de „gândire”, „conştiinţă” şi „religie”, care apar în cuprinsul Convenţiei, subliniază conţinutul larg atribuit libertăţii de gândire.

Jurisprudenţa C.E.D.O. relevă două aspecte majore ale dreptului garantat de art. 9:

a) libertatea individului de a adopta o convingere pe care să o manifeste;

b) libertatea individului de a face sau nu parte dintr-un grup, inclusiv un cult religios şi de a-l apăra atunci când consideră necesar.[1]

Majoritatea cazurilor în legătură cu încălcarea dispoziţiilor art.9 din Convenţie au pus în discuţie libertatea religioasă. Instanţa internaţională de la Strasbourg a subliniat importanţa respectării pluralismului şi a toleranţei între diferitele grupuri religioase. În relaţiile cu diferitele religii, culte şi credinţe, statul trebuie să fie neutru şi imparţial – „rolul autorităţilor în acest caz nu este de a elimina cauza tensiunilor, eliminând pluralismul, ci de a se asigura că grupurile opuse unul altuia se tolerează.”[2]

A. Cauza Kokkinakis vs. Grecia, hot. din 25 mai 1991

În această cauză, reclamantul, un adept al cultului „Martorii lui Iehova”, a fost condamnat la închisoare şi amendă penală pentru infracţiunea de prozelitism, prevăzută şi sancţionată de legea statului pârât. Curtea a decis că încriminarea de către legea greacă a activităţilor de prozelitism ale adepţilor cultului „Martorii lui Iehova” nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, respectiv protecţia drepturilor altora. Pentru a decide astfel, instanţa de la Strabourg a făcut o diferenţiere între „mărturisirea creştină” şi, „prozelitismul abuziv”. Prima corespunde limitelor de manifestare a libertăţii religioase, pe când prozelitismul abuziv înseamnă convingerea care se opune libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie ale altora. Luând în considerare şi marja de apreciere recunoscută statului reclamat, C.E.D.O. constată că autorităţile publice naţionale nu au demonstrat care sunt mijloacele abuzive prin care reclamantul a încercat să convingă şi pe alţii să adere la cultul său. În consecinţă, condamnarea reclamantului nu era necesară, măsura restrictivă nu este adecvată scopului legitim propus – protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, deci nu este respectat principiul proporţionalităţii.[3]

B. Cauza Manoussakis şi alţii vs. Grecia, hot. din 26 septembrie 1996

În acest caz. în care a aplicat principiul proporţionalităţii, C.E.D.O. distinge între controlul exercitat de stat, pentru a constata dacă sunt îndeplinite condiţiile formale în vederea practicării unui cult, iar pe de altă parte, aprecierea din partea statului asupra legitimităţii credinţelor religioase.

 Reclamantul a fost condamnat de către statul pârât pentru că a înfiinţat o casă de rugăciuni fără a avea autorizaţia necesară din partea autorităţilor publice. Condamnarea reprezintă o ingerinţă în „libertatea de a-şi manifesta religia prin cult şi îndeplinirea ritualurilor”, ingerinţă care s-a apreciat că urmărea realizarea unui scop legitim, prevăzut de art.9 alin.2, respectiv protejarea ordinii publice. În ceea ce priveşte respectarea criteriului proporţionalităţii, C.E.D.O. are în vedere aspectele concrete ale cauzei. Totodată, se afirmă că: „dreptul la libertatea religioasă, aşa cum îl înţelege Convenţia, exclude orice apreciere din partea statului asupra legitimităţii credinţelor religioase sau asupra modalităţii de exprimare a acestora”. Sistemul de autorizare poate să corespundă dispoziţiilor art.9 numai dacă urmăreşte să asigure un control asupra condiţiilor formale. Condiţiile legale privind necesitatea autorizării desfăşurării unor activităţi religioase nu trebuie să aducă atingere libertăţii însăşi. În speţă, se constată că insubordonarea reclamantului faţă de o formalitate a legii nu este un motiv rezonabil pentru a justifica condamnarea acestuia. Această măsură afectează în mod grav libertatea religioasă a reclamantului, „încât ea nu poate fi considerată proporţională cu scopul legitim urmărit şi nici, prin aceasta, necesară într-o societate democratică”.

Principiul proporţionalităţii, aplicat în legătură cu garantarea exercitării dreptului prevăzut de art.9, poate fi încălcat nu numai în situaţia în care autorităţile naţionale adoptă măsuri restrictive, dar şi în situaţia în care refuză nejustificat recunoaşterea unui cult sau a unei biserici, limitând în acest fel exercitarea libertăţii de religie.[4]

C. Cauza Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova, hot. din 13 decembrie 2001

În această speță, C.E.D.O. a constatat că o biserică sau un organ al acesteia poate să exercite dreptul la libertatea religiei în numele credincioşilor săi. Refuzul guvernului de a recunoaşte biserica reclamantă constituie o ingerinţă în exercitarea libertăţii de religie, care urmăreşte un scop legitim şi anume protecţia ordinii şi a securităţii publice. Pluralismul şi buna funcţionare a democraţiei sunt valori esenţiale pentru a aprecia dacă refuzul statului pârât de a recunoaşte biserica reclamantă respectă principiul proporţionalităţii. „C.E.D.O. trebuie să ţină cont de miză, adică de necesitatea menţinerii unui veritabil pluralism religios inerent noţiunii de societate democratică. Principiul pluralismului şi buna funcţionare a democraţiei impun ca statul să fie neutru şi imparţial în relaţiile cu diferitele religii. De aceea, autonomia comunităţilor religioase este esenţială pluralismului într-o societate democratică.”[5]

Pentru a determina amploarea marjei de apreciere a statului pârât, instanţa internaţională subliniază importanţa actului de recunoaştere al autorităţilor naţionale. Numai un cult recunoscut are personalitate juridică, deci poate să se organizeze şi să funcţioneze, poate să stea în justiţie pentru a-şi proteja patrimoniul. În raport cu aceste criterii C.E.D.O. apreciază că refuzul de recunoaştere a bisericii reclamante are asemenea consecinţe asupra libertăţii religioase, încât nu poate fi considerat proporţional scopului legitim urmărit şi nici necesar într-o societate democratică, în concluzie, art.9 din Convenţie a fost încălcat.

În legătură cu garantarea libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de religie, se poate spune că principiul proporţionalităţii reprezintă un criteriu esenţial pentru a limita puterea discreţionară a autorităţilor publice şi pentru eliminarea abuzurilor prin restrângerea nejustificată a exerciţiului unui drept protejat de Convenţie. Astfel, în nici un caz, o procedură administrativă nu poate fi folosită pentru a impune condiţii rigide şi chiar prohibitive exercitării anumitor culte.

Proporţionalitatea nu este o condiţie abstractă, ci este determinată de particularităţile fiecărui caz, dar aşa cum rezultă din jurisprudenţa instanţei de la Strabourg, există şi premise valorice importante care determină evaluarea raportului de proporţionalitate dintre măsurile restrictive dispuse şi scopul legitim urmărit.[6]

D. Cauza Poltoratskiy vs. Ucraina, hot. din 29 aprilie 2003

Un anumit tratament aplicat unui deţinut este agravat de faptul că acesta era condamnat la moarte.

Reclamantul a fost condamnat la pedeapsa capitală în 1995. Pedeapsa sa a fost confirmată în 1996 şi a fost transferat într-o zonă de aşteptare a execuţiei din cadrul penitenciarului. În 1997, a intrat în vigoare un moratoriu privind pedeapsa capitală, iar în 2000 toate pedepsele cu moartea au fost comutate în detenţiune pe viaţă. Potrivit reclamantului, o reglementare secretă aplicabilă condamnaţilor la moarte l-a împiedicat să beneficieze de dreptul de avea activităţi în aer liber, de a avea acces la televizor ori la presă, de a primi pachete cu alimente etc. Pe de altă parte, până în septembrie 1997, i s-a interzis orice corespondenţă, iar până în 1998 nu a putut primi nicio vizită.

Ţinând cont de faptul că statul a contestat afirmaţiile reclamantului cu privire la condiţiile sale de detenţie, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a întreprins o anchetă la faţa locului în 1998. Comisia a estimat că nu se poate afirma, dincolo de orice dubiu rezonabil, că reclamantul ar fi suferit un tratamentele incriminate. Totuşi, nicio anchetă nu a fost deschisă de vreo autoritate internă cu privire la aceste aspecte. Comisia a constatat că reclamantul era unicul deţinut într-o celulă cu toaletă fără sistem de canalizare, o chiuvetă cu apă rece, două paturi, o masă, un calorifer şi o fereastră cu zăbrele. Lumina era aprinsă permanent, iar gardienii observau frecvent deţinuţii prin vizor. Până în 1998, deţinuţii nu putea să se plimbe în curte, iar ferestrele erau în permanenţă închise. Cu privire la vizitele familiei, Comisia a observat că aproape toate cererile de vizitare ale părinţilor au fost autorizate, însă că vizitele au fost autorizate de abia la 2-3 luni de la data cererii. În plus, vizitele au avut loc în prezenţa gardienilor.

1. Art. 3 („Interzicerea torturii”). Cu privire la anumite violenţe suferite de către reclamant. Curtea a constatat că nu există suficiente probe pentru a putea afirma că reclamantul a fost victima unor violenţe în închisoare. Totuşi, Curtea a constatat că investigaţiile autorităţilor au fost realizate de o manieră dilatatorie şi superficială şi că nu s-a realizat niciun efort concret pentru a descoperi cu adevărat ce s-a petrecut. De aceea, există o violare a art. 3 sub acest aspect.
2. Cu privire la condiţiile de detenţie. Curtea are competenţa de a analiza condiţiile de detenţie posterioare datei de 11 septembrie 1997, când Ucraina a ratificat Convenţia. În acest context, Curtea este profund îngrijorată de faptul că până în mai 1998 reclamantul a fost ţinut închis în celulă 24 de ore zilnic, fără lumină naturală şi fără posibilitatea de a intra în contact cu alte persoane. O detenţie în astfel de condiţii inacceptabile constituie un tratament degradant, care a fost agravat de faptul că, în toată această perioadă, reclamantul era condamnat la moarte. Chiar dacă nu există intenţia de a umili persoana, condiţiile de detenţie au adus atingere demnităţii umane. Este adevărat că situaţia s-a ameliorat din mai 1998, însă la acea dată erau deja 30 de luni de când reclamantul era deţinut în astfel de condiţii. De aceea, art. 3 a fost violat.
3. Art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”). Restricţiile dreptului de a primi vizite şi dreptului la corespondenţă constituie ingerinţe în drepturile garantate prin art. 8, fără a fi fost prevăzute de lege la acel moment sau, fără ca legea care le prevedea să fi fost publicată ori accesibilă în altă formă publicului. De aceea, art. 8 a fost violat.
4. Art. 9 („Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie”). Faptul că reclamantul nu a putut participa la slujbele religioase săptămânale alături de alţi deţinuţi constituie o ingerinţă în libertatea sa de a-şi manifesta convingerile religioase. Această ingerinţă nu era prevăzută de lege, astfel că şi art. 9 a fost violat.

Curtea a decis identic şi prin hotărârea Kuznetsov versus Ucraina.[7]

E. Cauza Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas și alții vs. Austria, hot. din 31 iulie 2008

Primul reclamant este o comunitate religioasă stabilită în Austria, iar ceilalți reclamanți(4 la număr) s-au născut în Viena în 1927, 1935, 1927 and 1930. Aceștia s-au plâns în legătură cu refuzul autorităților austriece de a oferi personalitate juridică primului reclamant, astfel violând libertatea lor de religie. De asemenea, au precizat că personalitatea juridică oferită ulterior primului reclamant a fost limitată și astfel, insuficientă pentru respectarea art. 9 din Convenție.

Curtea a scos în evidență că din 1978, de când reclamanții au înregistrat cererea pentru recunoașterea primului dintre ei ca fiind o asociație religioasă, au trecut 20 de ani până când i-a fost conferită personalitatea juridică primului reclamant. O astfel de perioadă îndelungată naște dubii în privința respectării art. 9 din Convenție. Curtea reiterează faptul că existența autonomă a comunităților religioase este necesară pentru materializarea pluralismului într-o societate democratică, aspect vizat și de art. 9.

Având în vedere acest aspect, instanța europeană precizează că este obligația autorităților statale să încerce ca perioada de așteptare în vederea confirmării personalității juridice să fie cât mai scurtă. Curtea a apreciat că intervalul lung de timp în care primul reclamant nu a beneficiat de personalitate juridică putea fi compensat prin crearea unor asociații auxiliare cu personalitate juridică, însă autoritățile statului nu au luat în calcul o astfel de alternativă. În aceste circumstanțe, ținând cont de faptul că dreptul la o existență autonomă este de esența art. 9, procedura îndelungată  nu poate fi în nici un fel justificată.

De vreme ce Guvernul nu a scos în evidență motive temeinice care să poată explica această situație, măsurile luate depășesc ceea c ear fi putut fi considerată o restricție justificată a libertății reclamantului la religie.

Date fiind toate cele menționate, s-a impus concluzia violării art. 9 din Convenție.[8]

F. Cauza Sessa Francesco c. Italia, hot. din 3 aprilie 2012

Prin hotărârea din data de 03.04.2012, în cauza Sessa Francesco c. Italia, Curtea a decis că nu a existat o încălcare a articolului 9(libertatea de gândire, de conștiință, și de religie), cu privire la refuzul instanțelor de a suspenda o audiere stabilită pe data unei sărbători evreiești. Presupunând că ar fi existat o ingerință în dreptul reclamantului, conform art. 9, Curtea a considerat că o astfel de încălcare, prevăzută de lege, a fost justificată pe temeiul protecției drepturilor și libertăților celorlalți – în special, dreptul publicului la buna administrare a justiției – și a principiului de audiere a cauzelor într-un termen rezonabil.

 În fapt.

 Recurentul, Francesco Sessa, cetățean italian, membru al comunității evreiești, s-a născut în 1955, locuiește în Napoli(Italia) și este avocat de profesie. Acesta, în calitate de reprezentant al unuia dintre reclamanții unei cauze, a participat la o audiere cu privire la administrarea de probe în fața judecătorului de instrucție din Forli. Dat fiind că judecătorul nu a putut participa la sedință, cel care l-a înlocuit a invitat părțile să aleagă una din cele două date disponibile pentru ședința care a fost suspendată, 13 sau 18 octombrie 2005, conform calendarului stabilit deja de judecătorul de instrucție.

 Cu toate că reclamantul a arătat că ambele date corespundeau sărbătorilor evreiești și a precizat că obligațiile sale religioase îl împiedicau să participe la audiere, judecătorul a stabilit termenul pe data de 13 octombrie 2005. Recurentul a depus o cerere de amânare și o plângere penală împotriva judecătorului de instrucție. La audierea din 13 octombrie 2005, judecătorul a notat absența domnului Sessa din motive personale și a cerut părților să își exprime punctul de vedere cu privire la cererea de amânare. Procurorul și avocatul inculpaților au obiectat față de solicitarea domnului Sessa, în timp ce a avocatul celuilalt reclamant a susținut-o. Judecătorul a respins cererea acestuia și a afirmat că, în conformitate cu Codul de Procedură Penală, doar prezența procurorului și a avocatului inculpatului este necesară la audierea privind administrarea imediată a probelor, prezența avocatului reclamantului fiind opțională.

În plus, Codul de Procedura Penală nu prevedea obligația judecătorului de a amâna o audiere în cazul în care avocatul reclamantului nu se putea prezenta din motive legitime. În cele din urmă, judecătorul a declarat că, având în vedere numărul mare de persoane implicate în cauză (pârâți, reclamanți, experți numiți de instanță, experți) și volumul încărcat de muncă al instanței care ar fi impus amânarea audierii pentru 2006, respingerea cererii a fost necesară în conformitate cu principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil. Apelul recurentului a fost respins în februarie 2008 pe motiv că nu a existat nicio dovadă cu privire la violarea dreptului de a-si manifesta liber convingerile evreiești sau la încălcarea demnității datorita confesiunii sale religioase.

 În drept.

Decizia Curții – Articolul 9

Judecătorul a respins cererea de amânare a reclamantului deoarece, în conformitate cu dispozițiile Codului de Procedură Penală, suspendarea audierilor privind administrarea imediată de probe era justificată doar în condițiile absenței procurorului sau a avocatului inculpatului (prezența avocatului reclamantului era opțională).

Curtea nu a fost convinsă de susținerea potrivit căreia efectuarea unei audieri la o dată corespunzătoare unei sărbători evreiești și refuzul amânării acesteia pentru o dată ulterioară ar fi constituit o restricție în ceea ce privește dreptul recurentului de a-și manifesta liber credința. În primul rând, posibilitatea avocatului de a-si îndeplini sarcinile religioase nu a făcut obiectul litigiului dintre părți. În plus, acesta ar fi trebuit să cunoască faptul că cererea sa va fi respinsă pe baza dispozițiilor legale în vigoare și să dispună înlocuirea sa în cadrul ședinței de judecată astfel încât să-și îndeplinească obligațiile profesionale. În cele din urmă, Curtea a constatat că domnul Sessa nu a prezentat nicio dovadă cu privire la exercitarea vreunei presiuni asupra sa în scopul de a-l determina să-și schimbe confesiunea religioasă sau de a-l împiedica să-și manifeste liber religia sau convingerile.

Chiar presupunând că ar fi existat o încălcare a dreptului reclamantului în conformitate cu articolul 9 § 1 Din Convenție, Curtea a considerat că astfel de ingerințe, prevăzute de lege, au fost justificate în temeiul protecției drepturilor și libertăților celorlalți –în special, dreptul publicului la buna administrare a jusției -și a principiului potrivit căruia cauzele trebuie soluționate într-un termen rezonabil. Dat fiind că ingerința a fost proporțională cu scopul vizat, Curtea a concluzionat că nu a existat o încălcare a articolului 9.[9]

G. Ercep vs. Turcia, hot. din data de 22 noiembrie 2011

Prin decizia Ercep c. Turcia (nr. 43965/04), din data de 22 noiembrie 2011, CEDO a constatat violarea prevederilor art. 9 şi 6 din Convenţie într-o cauză în care reclamantul, martor al lui Iehova, a refuzat să-şi îndeplinească serviciul militar din motive religioase.

 În fapt.

 Reclamantul, Yunus Ercep, este un cetăţean turc născut în 1969 care locuieşte în Instanbul. El este un martor de-a lui Iehova care a fost botezat la vârsta de 13 ani şi refuză să-şi îndeplinească serviciul militar prevăzut de secţiunea 1 a Regulamentului din 1927, conform căruia fiecare adult de sex masculin de naţionalitate turcă poate fi convocat pentru serviciul militar. În martie 1998, reclamantul a fost convocat pentru îndeplinirea serviciului militar, cu menţiunea că legea prevedea că cei care nu se prezintă la datorie sunt consideraţi dezertori. În urma neprezentării la 15 convocări, reclamantul a fost condamnat de Curtea Penală Militară Trabzon la închisoare pentru o perioadă de 7 luni şi 15 zile, pedeapsă pe care reclamantul a început să o execute pe 3 octombrie 2005. 5 luni mai târziu, acesta a fost eliberat conditionat. La data de 6 octombire 2006, Parlamentul a adoptat o lege conform căreia instanţele militare nu mai aveau competenţa să judece civilii. Din martie 1998, mai mult de 25 de acţiuni au fost îndreptate împotriva reclamantului ca urmare a refuzului său constant de a-şi îndeplini îndatoririle militare.

 În drept.

Art. 9. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. În Turcia, toţi cetăţenii declaraţi apţi pentru serviciul militar trebuie să se prezinte la datorie, fără a avea vreo alternativă de serviciu civil în situaţiile în care refuză să se înroleze din considerente de conştiinţă, fiind expuşi astfel la nenumărate litigii. Având în vedere că aproape toate statele menbre ale Consiliului Europei care încă au serviciu militar oferă o alternativă de serviciu civil pentru cei care se opun serviciului militar din motive legate de libertatea conştiinţei şi luând în considerare condamnările suferite de reclamant din cauza convingerilor sale religioase, Curtea consideră că a existat o încălcare a art. 9.

Art. 6. Dreptul la un proces echitabil. Domnul Ercep s-a plâns de faptul că, în calitate de civil, a fost nevoit să se prezinte în faţa unei instanţe militare. Totuşi, legea prevede că doar din momentul în care o persoană se prezintă la datorie cu un regiment este considerată membru al armatei. În consecinţă, reclamantul era în continuare un civil şi avea dubii cu privire la imparţialitatea instanţei. Curtea a considerat că aceste dubii în legătură cu independenţa şi imparţialitatea instanţei militare sunt justificate, stabilind că a existat o încălcare a art.6 în această privință.

 Art. 41.Reparaţie echitabilă. Statul turc a fost condamnat să-i plăteasca reclamantului suma de 10 000 euro daune morale şi 5000 euro pentru cheltuielile de judecată.[10]

Pentru a accesa partea I a acestui studiu, click aici.

Masterand: Adriana-Iulia Coltofeanu

Profesor coordonator: lector univ. dr. Cristinel  Ghigheci

Bibliografie:

[1] Doina Micu – Garantarea drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag. 91

[2] Cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova, hotărârea din 13 decembrie 2001

[3] Judecător Marius Andreescu – Libertatea conştiinţei. Implicaţii juridice şi religioase

[4] http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=3351

[5] http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/MITROPOLIA%20BASARABIEI%20SI%20ALTII%20(ro).pdf

[6] Judecător Marius Andreescu – Libertatea conştiinţei. Implicaţii juridice şi religioase

[7]http://jurisprudentacedo.com/Poltoratskiy-c.-Ucraina-Pedeapsa-capitala.-Culoarul-mortii.-Tratament-inuman.html

[8] http://www.associationline.org/guidebook/action/read/section/jurisprudence/chapter/7/decision/226

[9] Anca Achim – CEDO: Refuzul instanțelor de a suspenda audierea stabilită la o dată corespunzătoare unei sărbători evreiești nu a încălcat dreptul unui avocat la libertatea de religie, de pe http://asdcdo.org/blog/?cat=23

[10] Otilia Bordea- ABSENŢA UNEI ALTERNATIVE LA SERVICIUL MILITAR CONSTITUIE O ÎNCĂLCARE A LIBERTĂŢII DE CONŞTIINŢĂ