Lobby-ul – controversatul instrument al democraţiei

Activitatea de lobby poate fi definită ca fiind însumarea interacțiunilor dintre un grup de interes, reprezentat de persoane denumite lobby-iști, și reprezentanți ai corpului decizional al statului ori ai unității administrativ-teritoriale, cu scopul de a influența luarea unor decizii, adoptarea unor hotărâri în beneficiul grupului de interes.

Lobby-ul este o activitate controversată îndeosebi prin prisma faptului că poate fi foarte ușor confundată cu traficul de influență. În momentul în care un grup de interes influențează o persoană al cărei scop și îndatorire este ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor (un membru al legislativului/executivului), este evident faptul că riscul constă în apariția unui conflict de interese. Linia fină dintre infracțiunea reglementată de Noul Cod penal în art. 291 alin. (1) și activitatea legală, dar încă nereglementată în România este neclară, însă există o diferență deosebit de importantă: a face lobby înseamnă orice acțiune desfășurată cu scopul de a influența elaborarea deciziilor sau adoptarea unor hotărâri în favoarea unui grup de interes, iar acele acțiuni se prezumă a fi activități legale, de convingere și persuasiune, dar în niciun caz nu pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, adică trafic de influență, ce se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

La nivelul Uniunii Europene, dezvoltarea legislației privind activitatea de lobby nu este privită ca o prioritate. Opinia Parlamentului European este că lobby-ul poate reprezenta o sursă importantă de informații pentru toți decidenții politici, astfel încât orice decizie ar lua, prin activitățile de lobby ar cunoaște inclusiv interesele anumitor grupuri din zona respectivă, conform Rezoluției Parlamentului European din 8 mai 2008 privind dezvoltarea cadrului de reglementare a activităților reprezentanților grupurilor de interese – persoane care desfășoară activități de lobby – în instituțiile europene (2007/2115(INI). Prin urmare, Parlamentul consideră că este necesar un efort susținut în direcția „transparentizării procesului decizional”.

Este lăsat la latitudinea fiecărui stat membru modalitatea de a asigura și garanta transparența procesului decizional și participarea societății civile și a grupurilor de interese la adoptarea și la posibilitatea de a influența deciziile politice. Astfel, în Germania sau Franța, activitatea de lobby își găsește reglementarea în Regulamentele Camerelor Legislative, iar în Danemarca și Olanda, lobby-ul se desfășoară conform regulilor interne ale instituțiilor guvernamentale și legislative. De la 1 ianuarie 2013, Austria a reglementat această activitate prin „Legea Transparenței” ce prevede înregistrarea obligatorie în registru a „tuturor contactelor directe, organizate și structurate”.

Celelalte state membre ce au reglementat prin lege lobby-ul sunt Lituania, Ungaria și Polonia unde, însă, impactul social a fost și este scăzut, întrucât legile respective vizau doar companiile de consultanță, iar în prezent se dorește modificarea lor.

În ceea ce privește România, aceasta nu se află printre țările în care lobby-ul este reglementat expres, însă există norme care asigură transparentizarea procesului decizional și prin care se dorește și implicarea societății civile în acest proces prin reprezentarea și susținerea intereselor acestora, atât la nivelul legislativ, cât și la nivelul executiv. Concret, întregul proces legislativ este transparent și accesibil oricărei persoane interesate. Ședințele ambelor Camere sunt publice, orice persoană având dreptul de a asista la acestea, iar pe site-urile Camerei Deputaților și Camerei Senatorilor sunt publicate toate detaliile: forma inițiatorului, documentația aferentă, diferite avize și rapoarte ale comisiilor etc. Influențarea deciziilor este prevăzută și garantată în special de art. 51 din Constituție, ce prevede dreptul de petiționare, dar și de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, regulamente ce stabilesc și mecanismele prin care cei interesați își pot asigura exercitarea acestui drept.

La nivelul administrației centrale și locale, transparența actului decizional este garantată de anumite legi precum Legea 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, Legea 544/2003 privind liberul acces la informațiile de interes public și  Legea 62/2011 privind dialogul social. Acestea asigură dreptul fiecărei persoane interesate de a avea acces la informațiile cu caracter public și instituie, totodată, mecanismele prin care acest drept poate fi exercitat, iar în cazul încălcării sau nerespectării acestuia, cetățeanul îl poate apăra și valorifica pe cale judecătorească. Cel mai important aspect al transparenței decizionale este obligația autorităților de a face publică orice intenție de a reglementa un anumit domeniu, cât și modul în care dorește să o facă.

Transparența decizională reprezintă doar o condiție pentru implicarea societății civile în procesul decizional la nivelul autorităților publice, însă această implicare este împiedicată de lipsa de interes sau de cunoaștere a acestui drept de către cetățeni și funcționarii publici, ceea ce duce la un caracter pur formal al consultărilor și reticența adoptării unor decizii influențate de societatea civilă tocmai din cauza temerii de a nu se interpreta drept trafic de influență.

Desfășurarea activității de lobby este, însă, recunoscută formal în România atât printr-o hotărâre judecătorească ce a aprobat constituirea și înființarea unei asociații a societăților și profesioniștilor în lobby, denumită Asociația Registrul Român de Lobby, cât și prin Ordinul 1832/2011 prin care se aprobă Clasificarea Ocupațiilor din România, unde apare la poziția 243220 ca fiind recunoscută legal activitatea de „specialist în activitatea de lobby”.

Nevoia unei reglementări legale concrete a acestei activități izvorăște din faptul că prin aceasta, procesul decizional la nivelul tuturor autorităților române ar putea fi influențat de către societatea civilă în mod eficient și legal, fără a se interpreta a fi trafic de influență, iar astfel s-ar ajunge la o comunicare mult mai fructuoasă între cetățeni, grupuri de interese și organele decizionale ale administrației. Această activitate, recunoașterea și reglementarea legală a acesteia în România este deocamdată la început, deoarece democrația în România este tânără, iar lobby-ul este un instrument al democrațiilor consacrate, precum cea a Statelor Unite ale Americii.

În S.U.A., lobby-ul este reglementat legal începând cu anul 1930, drept răspuns la adresa scandalurilor legate de conflicte de interes, însă legea a fost considerată deficitară și ineficientă, astfel încât în anul 1946 se adoptă o lege la nivel federal ce urma să clarifice unele deficiențe ale legii anterioare. Abia în anul 1995 a apărut actuala reglementare legală a lobby-ului în S.U.A., denumită „Lobby Disclosure Act”, amendată în anul 2007. Așadar, cei peste 80 de ani de reglementare legală a lobby-ului în țara considerată simbolul democrației moderne, unde chiar și în aceste condiții, activitatea de lobby a fost întotdeauna privită cu scepticism și criticată de societatea civilă și de mass-media, nu se pot compara momentan cu cei 26 de ani de democrație din România. Societatea românească va trebui să înțeleagă mai bine dezavantajele, dar mai ales beneficiile pe care le poate aduce acest instrument până la acceptarea și dezvoltarea unei asemenea practici.