„Măsurarea” vinovăţiei şi „statusurile” făptuitorului de-a lungul procesului penal

Fiecare dintre noi, direct sau indirect, prin experiența proprie sau prin intermediul mass-media, a luat contact cu evenimente care vizează aspecte penale: X și-a omorât soția, B a fost complice la o infracțiune de furt, B a produs o serie de vătămări corporale lui Z și lista ar putea continua. Întrebarea care se pune în astfel de situații este “cât” de vinovat ar fi sau nu făptuitorul și, mai mult de atât, care este „statutul” acestuia de-a lungul procedurilor penale de soluționare a cauzei.

Pentru a înţelege acest fenomen îndeaproape sunt relevante două cazuri: A, conducător auto de peste 15 de ani, șofer al unei mașini de ultimă generație, trece cu viteză pe lângă un grup de persoane. În trecerea sa, A pierde controlul mașinii și lovește mortal o persoană aflată în grup. Într-o altă situație, B îl omoară pe rivalul său din motive personale, după ce a plănuit acest lucru cu cateva zile înainte. Două situații diferite, două persoane vătămate mortal. În spețe, din perspectivă comună, atât A, cât și B sunt condamnați la cel puțin 20 de ani de închisoare, pe temeiul decesului celor două persoane. În realitate, însă, dispozițiile penale ar contrazice opinia comună prin prisma a cel puțin două argumente, și anume:

În primul rând, forma de vinovăție cu care A a săvârșit infracțiunea este culpa cu prevedere – adică forma de vinovăție potrivit căreia făptuitorul, deși prevede rezultatul faptei sale, nu acceptă producerea lui din motive fie obiective (buna funcționare a mașinii sale, având în vedere că este de ultimă generație), fie subiective (experiența îndelungată în şofat). Mai exact, în speță este vorba despre o ucidere din culpă. În acest sens, art. 192 alin. (1) Noul Cod penal prevede că „uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani”. În cea de-a doua speță, forma de vinovăție cu care B a săvârșit infracțiunea de omor este intenția directă, întrucât făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, în plus, îl si urmărește. Dacă în primul caz este vorba despre uciderea din culpă, în cea de-a doua situație este vorba despre un omor săvârșit cu premeditare care, potrivit art. 189 NCp, se pedepsește cu detențiunea pe viată sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În acest caz, mai poate fi asimilat „criminalul” care a săvârșit din culpă o infracțiune cu cel care a săvârșit-o din intenție? Raspunsul este negativ, tocmai prin raportare la cele două exemple, astfel că A nu va fi condamnat la cei 20 de ani de închisoare pe care i-ar fi preconizat cei mai mulți, întrucât culpa sa este o formă de vinovăţie mai puţin gravă decât intenția lui B, iar legiuitorul penal a stabilit pedepsele raportându-se în principal la forma de vinovăție.

În al doilea rând, de-a lungul procesului penal, cel care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală cunoaște mai multe „denumiri”. Astfel, din momentul urmăririi penale, acesta este identificat prin denumirea de făptuitor, întrucât încă nu s-a stabilit dacă fapta sa este sau nu infracțiune. Tot în faza urmăririi penale, dacă există suficiente motive, făptuitorul devine suspect. Din acest moment, dacă există motive temeinice, autoritatea competentă poate dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, statutul de suspect fiind înlocuit cu acela de inculpat. Spre sfârșitul judecării, intervine o hotărâre definitivă prin care inculpatul fie este achitat, fie este condamnat. Abia din momentul pronunțării unei hotărâri definitive, putem vorbi despre condamnat ca fiind vinovat, până în acest moment el beneficiind de prezumţia de nevinovăţie.

În concluzie, de ce este important să cunoaștem aceste aspecte? Pentru că ori de câte ori auzim o știre legată de o crimă, o infracțiune de furt sau altă natură, înainte de a „eticheta” făptuitorul, trebuie să ținem cont de forma de vinovăție cu care s-a săvârșit infracțiunea, implicit de atitudinea făptuitorului și de contextul în care s-a petrecut. Este ca atunci când traversăm strada – înainte de a o face, ne asigurăm că este verde la semafor, prin urmare, înainte de a spune că A este vinovat și merită a fi condamnat la 20 de ani de închisoare, trebuie să bifăm fiecare condiție pe care o prevede legea prin care să se ateste vinovăția și calitatea de condamnat a făptuitorului.

Sursă bibliografică:

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal român. Partea generală