Analiză comparativă privind întinderea măsurii preventive a reținerii și duratele altor forme speciale de privare de libertate existente în dreptul românesc

Măsura preventivă a reținerii

Având în vedere trăsăturile reglementate de Codul de procedură penală, reținerea ar putea fi definită ca o măsură preventivă privativă de libertate pe care organul de cercetare penală sau procurorul o poate dispune pe o durată determinată, de până la 24 de ore, prin ordonanță, față de suspect sau inculpat persoană fizică dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și că măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei noi infracțiuni. 

În doctrină, s-a precizat că măsurile preventive reprezintă modalități procesuale de constrângere sau de afectare a libertății persoanei față de care se desfășoară activitatea judiciară penală și că acestea pot afecta persoana inculpatului, și, în cazul reținerii chiar a suspectului, prin privare de libertate sau prin restrângere ori condiționare a libertății. La art. 202 alin. (4) din C.pr.pen. se prevede expres și limitativ, într-o ordine graduală următoarele măsuri preventive: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă. Având în vedere faptul că dreptul la libertate individuală reprezintă o garanție constituțională ce trebuie respectată, aceste măsuri preventive trebuie dispuse doar în situațiile de excepție, într-un mod provizoriu și în condițiile legii, atunci când, în mod concret, se impune în cauza analizată. 

În procesul penal român, durata măsurii preventive a reținerii este prevăzută în legea fundamentală, fapt ce-i conferă o însemnătate aparte. La art. 23 alin. (4) din Constituție este consfințită durata maximă a reținerii ce nu poate depăși 24 de ore. Acest termen este unul substanțial și se calculează în conformitate cu art. 271 C.pr.pen.

Așadar, norma juridică constituțională impune doar o limită maximală, de unde rezultă faptul că reținerea se poate dispune și pe o perioadă mai scurtă sau poate înceta anterior perioadei de 24 de ore. Ordonanța prin care se dispune această măsură va cuprinde și motivele care au determinat luarea măsurii, ziua și ora la care reținerea a început, precum și ziua și ora la care reținerea va înceta. Termenul începe să curgă de la data emiterii ordonanței de reținere, ulterior audierii suspectului sau inculpatului. 

Conform alin. (16) al art. 209 din C.pr.pen., procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul reținut, cu cel puțin 6 ore înainte de expirarea duratei reținerii acestuia. În primul rând se observă că legiuitorul a dorit să sublinieze caracterul subsidiar al măsurii reținerii față de măsura preventivă a arestării preventive. În al doilea rând, datorită caracteristicilor măsurii arestării preventive, se observă că, în situația în care reținerea a fost luată față de suspect, ulterior trebuie pusă în mișcarea acțiunea penală pentru a putea propune arestarea preventivă față de inculpat. 

Referitor la termenul de 6 ore, apreciez necesar a afirma faptul că, având în vedere posibilitatea procurorului de a propune măsura arestării preventive și după expirarea termenului reținerii, sau chiar în situația în care nu s-a luat nicio măsură a reținerii față de făptuitorul în cauză, acest termen este unul de recomandare, menit să ofere o predictibilitate sporită actelor ce oferă posibilitatea restrângerii unor drepturi. 

Totodată, în privința întinderii în timp a măsurii preventive, s-a pus în discuție situația în care se dispune reținerea, iar ulterior, până la îndeplinirea termenul de reținere, judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță cu privire la luarea sau nu a măsurii arestării preventive. O primă opinie a fost în sensul în care la data pronunțării judecătorului, în cazul respingerii propunerii arestării preventive, reținerea încetează și făptuitorul este pus în libertate, sau reținerea încetează și față de inculpat se pune în aplicarea măsura arestării preventive, în cazul dispunerii acesteia de către judecătorul de drepturi și libertăți. O a doua opinie se cristalizează în jurul ideii conformă căreia reținerea urmează a înceta la data împlinirii termenului ei normal, chiar dacă judecătorul de drepturi și libertăți a respins cererea privind arestarea preventivă, aceasta având ca fundamentare argumentul conform căruia sunt organe judiciare diferite care dispun asupra măsurilor în cauză, neputând un organ judiciar să cenzureze valabilitatea actului dispus de celălalt organ judiciar.

Mandatul de aducere

Mandatul de aducere, așa cum este prevăzut expres în Codul de procedură penală, reprezintă actul procedural ce constă în ordinul dat de organul judiciar competent ca o anumită persoană să poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezența ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citației și împrejurările indică, fără echivoc, faptul că persoana se sustrage de la primirea citației. O noutate în domeniu este dată de alin. (2) al art. 265 C.pr.pen. care prevede că suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citație, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei. Ca moment procedural, subliniem faptul că mandatul de aducere poate fi emis numai după ce în cauză a fost dispusă începerea urmăririi penale in rem. 

În principiu, mandatul de aducere se emite de către organul judiciar în fața căruia se află dosarul în momentul procedural respectiv. Astfel, în cursul urmăririi penale, mandatul de aducere poate fi emis de către procuror sau organul de cercetare penală, iar în cursul judecății de către instanță. În doctrină, s-a apreciat necesar a se preciza faptul că mandatul de aducere poate fi emis și de către judecătorul de drepturi și libertăți sau de judecătorul de cameră preliminară, în special în vederea asigurării participării suspectului sau inculpatului la procedurile desfășurate în materia măsurilor preventive. 

Ca o excepție de la această regulă, la alin. (4)-(9) ale art. 265 C.pr.pen. se prevede că, în cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără consimțământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale, mandatul poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul. Rațiunea acestei reglementări o reprezintă imposibilitatea violării domiciliului ca urmare a ordonanței procurorului, chiar și în accepțiunea de procedeu complementar executării mandatului de aducere. 

Cu scopul de evita ipoteza unei privări de libertate arbitrare, Codul de procedură penală prevede faptul că persoanele aduse cu mandat de aducere rămân la dispoziția organului judiciar numai pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezența lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reținerea ori arestarea preventivă a acestora. Se observă foarte clar aici faptul că perioada de timp în care o persoană este privată de libertatea în baza mandatului de aducere nu intră în durata termenului măsurii preventive a reținerii. Cu atât mai mult, termenul maxim de 8 ore pentru care poate interveni privarea de libertate curge de la data aducerii în fața organului judiciar care a emis mandatul, fără a include și timpul necesar transportului de la locul în care se află cel în cauză și sediul organului judiciar.

Mandatul de aducere se execută de organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de ordine publică. Persoana căreia i se încredințează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis și îi solicită să o însoțească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere. 

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se regăsesc decizii care au aplicabilitate și în ceea ce privește mandatul de aducere. Astfel, analiza de necesitate și oportunitate nu se aplică doar în cazul măsurilor preventive, ci și în ipoteza celorlalte măsuri procesuale cu efect echivalent privind privarea de libertate, astfel cum regăsim și în cazul mandatului de aducere. 

O decizie în aceste sens este cauza Ghiurău c. României în care Curtea a arătat că, în măsura în care au existat motive pentru aducerea reclamantului cu mandat de aducere fără o prealabilă citare, asemenea motive trebuiau indicate, în caz contrar constatându-se o încălcare a normelor de procedură penală. În altă decizie, în cauza Iustin Robertino Micu c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 5 din Convenție, în condițiile în care Ministerul Public nu și-a îndeplinit obligația de a preciza motivele pentru care emiterea mandatului de aducere era necesară înainte de legala citare a reclamantului. Curtea a mai constatat că, deși urmărirea penală a fost începută în 2008, reclamantul a fost adus pe 9 martie 2010 sub puterea mandatului de aducere, fără a fi citat anterior, deși, cu alte ocazii reclamantul și-a respectat obligația de a se prezenta în fața organelor judiciare pentru a fi audiat. 

O decizie relevantă o regăsim tratată și de către doctrină, prin raportare la cauza Tiba c. României. Curtea a constatat că procurorul a emis un mandat de aducere în temeiul căruia, organele de poliție l-au însoțit pe reclamant la sediul parchetului, acesta fiind privat de libertate pentru o durată de 9 ore și 10 minute, între orele 8:00 – 17:10, fiind audiat între orele 12:00 – 16:50, și aflându-se în permanență sub controlul organelor de poliție care îi luaseră telefonul și portmoneul, ceea ce atestă faptul că nu putea pleca în mod liber și nici nu a fost informat că ar putea pleca. În mandatul de aducere, procurorul nu a motivat în niciun mod faptul că măsura aducerii cu mandat era necesară pentru audierea reclamantului în calitate de învinuit/inculpat, acest fapt echivalând cu nerespectarea dreptului intern. În plus, instanța europeană a arătat că obligația de motivare nu are numai un scop pur de informare, ci urmărește și prevenirea oricărui abuz pe baza dispozițiilor care permit emiterea mandatului de aducere fără o citare prealabilă. 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat numeroase hotărâri în acest domeniu și împotriva altor țări ceea ce face să ne gândim la importanța acestor aspecte având în vedere interesul concret privind privarea de libertate a individului. Așadar, trebuie respectate cu strictețe prevederile legale din normele interne pentru a oferi o garanție suficientă și proporțională în situația dispunerii unor măsuri excepționale ce implică o privare de libertate. 

Astfel, este trasată o „linie” subțire între luare măsurii preventive a reținerii, condițiile mandatului de aducere și durata pentru care cel adus cu mandat rămâne la dispoziția organelor judiciare competente. Prevederile exprese privind aceste măsuri procedurale trebuie respecte cu foarte multă atenție în limitele dispozițiile concrete prevăzute de normele legale aplicabile. 

Conducerea la sediul poliției

Măsura preventivă a reținerii nu trebuie confundată nici cu măsura administrativă a conducerii la sediul poliției prevăzută în Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002, în realizarea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice și are următoarele drepturi și obligații principale: „(…) b) să conducă persoane la sediul poliției, ca măsură administrativă, în condițiile prezentei legi;”

Circumstanțiat acestei activități, în conformitate cu art. 36 alin. (1) din același act normativ, polițistul este îndreptățit să conducă o persoană la sediul poliției atunci când:

1. în condițiile art. 34 alin. (3), nu s-a putut stabili identitatea acesteia ori există motive verosimile pentru a bănui că identitatea declarată nu este reală sau documentele prezentate nu sunt veridice;
2. din cauza comportamentului, locului, momentului, circumstanțelor ori a bunurilor aflate asupra sa, creează motive verosimile pentru a bănui că pregătește sau a comis o faptă ilegală;
3. prin acțiunile sale periclitează viața, sănătatea sau integritatea corporală, a sa ori a altei persoane, sau ordinea publică;
4. luarea unor măsuri legale, pe loc, ar putea crea un pericol pentru aceasta sau pentru ordinea publică.

Corespunzător naturii juridice a măsurii conducerii la sediul poliției, facem trimitere la Decizia Curții Constituționale a României nr. 132 din 18 aprilie 2002, prin care s-a statuat faptul că verificarea efectuată de poliție, activitate definită ca o „măsură administrativă”, implică restrângerea exercițiului libertății individuale și poate fi caracterizată, în termenii art. 23 din Constituție, ca o reținere.

În ceea ce privește condiționalitatea temporală a măsurii administrative, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 215/2022 s-a admis excepția de neconstituționalitate, referitoare la soluția legislativă cuprinsă de art. 36 alin. (5) din Legea nr. 218/2002 republicată, prevedere legală care nu limita în mod concret durata măsurii conducerii persoanei la sediul poliției, constatându-se că această prevedere este neconstituțională. 

Prin această Decizie, Curtea a reținut că, utilizarea sintagmei „de îndată” reprezenta o garanție a libertății individuale, care, deși era necesară, nu era și suficientă, sens în care, pentru a fi conformă exigențelor constituționale privind libertatea individuală, măsura administrativă a conducerii persoanei la sediul poliției nu poate depăși durata maximă a reținerii, respectiv „nu poate depăși 24 de ore”.

Drept urmare, prin adoptarea Legii nr. 122/2022 pentru modificarea și completarea art. 36 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, legiuitorul a apreciat necesar a pune legislația în acord cu decizia CCR, prin înlăturarea oricărei acțiuni arbitrare. Astfel, prin alin. (4) a fost introdus un termen circumstanțiat verificărilor situației de fapt și, după caz, luării măsurilor legale față de persoana condusă la sediul poliției ce se efectuează de îndată, fără a depăși un termen de 8 ore de la momentul inițierii deplasării.

Totodată, însă, prin introducerea alin. (4¹) s-a oferit posibilitatea legală de a prelungi acest termen în situațiile strict prevăzute de lege, dar, fără a fi depășit termenul maximal de 12 ore de la momentul inițierii deplasării. Având în vedere modificarea alin. (5), ce impune limite clare de dispoziție în ceea ce privește obligația de a permite persoanei să părăsească de îndată sediul poliției, apreciez oportun a sublinia caracterul imperativ a termenului legal menționat, ce nu poate fi extins.

Prinderea făptuitorului în cazul infracțiunilor flagrante

Potrivit prevederilor Codului de procedură penală în vigoare, infracțiunea este flagrantă atunci când este descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Este de asemenea flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune. 

În cazul infracțiunilor flagrante, organele de ordină publică și siguranță națională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală. În situația prevăzută la art. 61 C.pr.pen., organele au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. 

Pe de altă parte, o prevedere foarte importantă ce are un caracter de strictă interpretare și aplicare este prevăzută la art. 310 C.pr.pen. Astfel, în cazul infracțiunilor flagrante, orice persoană are dreptul să-l prindă pe făptuitor. Legiuitorul nu prevede o durată fixă pe parcursul căreia poate fi privat de libertate făptuitorul. Însă, cel care a fost astfel prins trebuie predat de îndată organului de urmărire penală, care, ulterior, are obligația de a întocmi un proces verbal. Acest termen, „de îndată” trebuie interpretat în sensul dat de jurisprudența CEDO, luându-se în considerare riscul unei restrângeri ilicite de libertate. În aceste condiții, persoana care prinde făptuitorul mai are și obligația de a preda și corpurile delicte, precum și obiectele și înscrisurile ridicate. 

Având în vedere acestea, se observă caracterul de excepție a măsurilor ce pot fi luate în cazul infracțiunii flagrante, acestea datorându-se specificului acestui tip de infracțiune. Prin această reglementare este impulsionat și spiritul civic al cetățenilor de a participa activ în activitatea de stabilire a dreptății și eventuala pedepsire a făptuitorilor. Însă, la fel ca în alte paliere judiciare, trebuie avută mereu în vedere eventuala atitudine abuzivă ce poate încălca drepturilor individuale.

Reținerea în vederea extrădării în caz de extrădare pasivă

Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, prevede la art. 45 faptul că măsura reținerii în vederea extrădării poate fi luată de procuror sau de organul de cercetare penală față de persoana extrădabilă numai după ascultarea acesteia în prezența apărătorului. Măsura reținerii poate dura cel mult 24 de ore. Organul de cercetare penală este obligat, în primele 10 ore de la reținerea persoanei extrădabile, să o prezinte procurorului competent. Considerăm că, precum și în cazul măsurii arestării provizorii în vederea extrădării, reținerea prevăzută de această lege specială nu este o măsură preventivă, în sensul art. 202 și urm. din C.pr.pen, ci reprezintă este o măsură specială, ce se adaptează întregii proceduri a extrădării. 

Reținerea și arestarea în vederea extrădării reprezintă măsuri permise și de art. 5 lit. f din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia lipsirea de libertate se poate dispune dacă este vorba de arestarea sau detenția legală a unei persoane împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare sau extrădare. Așa cum s-a afirmat în doctrină, în această situație, privarea de libertate este justificată datorită necesității de a garanta punerea în executare a unei decizii de extrădare, scop care justifică atât detenția anterioară, cât și cea posterioară deciziei de extrădare, până la momentul punerii sale în executare. 

După cum se poate observa, măsura reținerii în vederea extrădării poate fi privită ca o măsură premergătoare față de măsura arestării provizorii și totodată o măsură ce se dovedește a fi eficientă în vederea punerii în executarea a sentinței privind extrădarea pasivă. Referitor la arestarea provizorie în vederea extrădării, aceasta se dispune și este prelungită de același complet învestit cu soluționarea cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii să poată depăși 180 de zile. 

Se impune și emiterea unui mandat de arestare provizorie în vederea extrădării ulterior întocmirii hotărârii prin care s-a dispus arestarea. Ulterior, în cursul soluționării cererii de extrădare, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, necesitatea menținerii arestării provizorii, putând dispune, după caz, menținerea arestării provizorii sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea. De subliniat este faptul că această înlocuire este posibilă numai în cazuri bine justificate și numai dacă instanța apreciază că persoana extrădabilă nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare. În cazul admiterii cererii de extrădare, prin sentință, instanța dispune și arestarea persoanei extrădate în vederea predării. 

O altă situație de subliniat, este aceea conform căreia în cazul în care împotriva persoanei extrădabile autoritățile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârșite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii. 

Cu referire tot la măsurile preventive, în situația extrădării voluntare, se prevede la art. 47 faptul că dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanța ia act despre aceasta prin sentință și dispune totodată asupra măsurii preventive necesare să fie luată până la predarea persoanei extrădabile. Astfel, instanța, în funcție de aspectele cauzei, poate opta pentru una dintre măsurile de prevenție față de persoana în cauză. Această sentință este definitivă, se redactează în 24 de ore și se transmite de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiției, pentru a proceda conform legii. 

În concluzie, din analiza comparată a duratelor diferitelor categorii de măsuri speciale ce conduc în mod direct la restrângerea garanției fundamentale a libertății individuale, subliniem importanța respectării drepturilor fundamentale constituționale, iar restricțiile asupra libertății individuale să fie justificate, proporționale și în concordanță cu principiile democratice și drepturile omului.

Bogdan MUNTEANU

Bibliografie

A. Zarafiu, Procedură penală Partea generală. Parte specială, ediția 2, ed. C. H. Beck, București, 2015;

I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, ediția a IV-a, ed. Universul juridic, București, 2022;

M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, ediția 4, ed. C. H. Beck, București, 2017;

R. Chiriță (coord.), Arestarea și detenția în jurisprudența CEDO, ed. Hamangiu, București, 2012;

N. Volonciu, A. Simona Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, ediția a II-a, ed. Hamangiu, București, 2015 

D. Lupașcu, M. Mareș, în https://juridice.ro/essentials/1697/extradarea-pasiva-aspecte-teoretice-si-practice

Decizia Curții Constituționale a României nr. 132/2002

Decizia Curții Constituționale a României nr. 215/2022