Repere jurisprudențiale privind excepția de neconstituționalitate în materia dreptului de proprietate

Prezenta lucrare expune un cadru juridic reprezentat de reperele jurisprudențiale privind
excepția de neconstituționalitate în materia dreptului de proprietate. Înainte de a analiza
propriu-zis deciziile Curții Constituționale a României pe această temă, vom face o scurtă
introducere privind dreptul de proprietate privată. Dreptul de proprietate privată a fost definit ca
fiind “ dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și
dispoziție (ius possidendi, ius utendi, ius fruendi și ius abutendi) asupra bunului apropiat în
formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu cu respectarea
limitelor materiale și a limitelor juridice”.[1] Există și o definiție legală a dreptului de proprietate
în art. 555 C. Civ. “(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune
de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”. Această definiție
legală a dreptului de proprietate “spre deosebire de cea din Codul Civil din 1864 are un conținut
complet, întrucât menționează în mod expres atât totalitatea prerogativelor dreptului de
proprietate (posesia, folosința, dispoziția), cât și totalitatea caracterelor juridice ale acestuia
(exclusiv, absolut, perpetuu). Totuși, pe lângă prerogativele și caracterele enunțate anterior,
literatura de specialitate a identificat și alte elemente care ar trebui cuprinse într-o definiție
extensivă a dreptului de proprietate privată. Astfel, definițiile doctrinare ale dreptului de
proprietate privată nuanțează, suplimentar față de definiția legală, faptul că dreptul de proprietate
privată este un drept real, expresie a aproprierii private a bunurilor.”[2]

Articol redactat de Colibaba Alina-Valentina, studentă în anul IV a Facultății de Drept a Universității București, Grupa 401

Începem cercetarea prin prezentarea Deciziei nr. 873 din 30 noiembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 480 din Codul civil şi ale art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă publicată în Monitorul Oficial nr. 32 din data de 17 ianuarie 2007, o decizie relevantă pentru stabilirea sferei titularilor dreptului de proprietate. Curtea Constituțională a fost sesizată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă cu o excepție de neconstituționalitate ridicată de Georgică Ion și Maria Ion în unul din dosarele înregistrate la Tribunal, motivând că “art. 480 din Codul civil încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (2) referitoare la egalitatea părţilor în faţa legii şi principiul potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, iar art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Constituţie, întrucât partea interesată nu are posibilitatea administrării probelor, de vreme ce în recurs nu este admisibilă proba cu înscrisuri, lipsind astfel partea interesată de posibilitatea de a dovedi cererea.”^[3] În continuare, ne vom referi doar la analiza excepției de neconstituționalitate privind art. 480 din Codul Civil pentru că doar aceasta are legătură cu tema referatului nostru.

Curtea Constituțională începe prin a expune conținutul articolului 480: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.” și constată că acesta cuprinde o “definiţie legală a dreptului de proprietate ce se aplică tuturor proprietarilor, fără discriminări, fiind astfel respectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.” Astfel, Curtea respinge excepția de neconstituționalitate, iar în urma analizării acestei decizii și a prevederilor art. 555 alin (1) și art. 44 alin. (2) din Constituția României precizăm că “în categoria titularilor dreptului de proprietate intră atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice de drept privat [societăți, asociații, fundații, organizații ale cultelor, sindicate etc.] precum și persoanelor juridice de drept public (statul, unitățile administrativ-teritoriale)”⁴.

Următoarea decizie pe care o vom analiza este Decizia nr. 859 din 16 iunie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5-8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.149/2007 privind aprobarea unor măsuri în domeniul finanţelor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 520 din 29 iulie 2009, care ne va ajuta să stabilim obiectul dreptului de proprietate. Această decizie cuprinde examinarea sesizării de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului care susține sunt încălcate prevederile art. 44 alin. (1) și ale art. 135 alin. (2) lit. b din Constituție, precum și art. 1 paragraful 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ne vom continua analiza doar cu privire la cele invocate privind art. 44 din Constituție care privește dreptul de proprietate privată. Astfel, în motivarea excepției se susține “că, potrivit art. 480 din Codul civil, dreptul de proprietate este atât un drept absolut ce se exercită prin cele 3 prerogative ale sale, usus, fructus şi abusus, cât şi un drept exclusiv din punctul de vedere al titularului, care le poate exercita în mod liber, cu respectarea, însă, a ordinii publice şi a dispoziţiilor imperative ale legii. Or, dacă, potrivit Constituţiei, dreptul de proprietate privată este garantat, atunci el este garantat cu toate cele trei prerogative ale sale. Prin urmare, textele de lege criticate, stabilind plata drepturilor salariale prin intermediul cardurilor, încalcă două dintre prerogativele dreptului de proprietate, anume posesia şi, respectiv, folosinţa.”^[4] Totodată, autorii mai invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care arată că noțiunea de “bun” cuprinde “orice interes al unei persoane de drept privat care are o valoare economică”.

Curtea, analizând sesizarea a stabilit că “Chiar dacă drepturile salariale nu sunt drepturi reale, cum este dreptul de proprietate, ci drepturi de creanţă, în privinţa apărării lor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului acestea sunt asimilate cu bunuri, statuându-se că noţiunile de „bun” şi „proprietate” au un sens care „nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, ci cuprinde şi alte drepturi şi interese patrimoniale” (cauza Beyler împotriva Italiei, 2000).”⁶Astfel, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile din respectiva ordonanță contravin dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege”, şi prevederilor art. 1 paragraful 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de prevederile generale ale dreptului internaţional”.

Pe aceeași temă amintim și Decizia nr. 169/2015 în care Curtea a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 Codul muncii și a stabilit că drepturile salariale sunt asimilate cu bunurile și restrângerea dreptului la salariu nu se poate realiza decât cu respectarea exigenţelor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate și dreptul la muncă si protecție socială a muncii. În speță, era vorba despre instituirea unui termen de prescripție al acțiunii referitoare la drepturile salariale, instituire care, zice Curtea, se circumscrie dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora „conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.“Această jurisprudență ne ajută să stabilim, cu certitudine, faptul că “obiect al dreptului de proprietate pot să fie atât bunurile corporale, cât și cele incorporale, dacă acestea din urmă sunt susceptibile de apropriere.”^[5]

O altă decizie pe care o analizăm este Decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 24 februarie 1999 prin care CCR a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ridicată de Societatea Comercială „Comcereal” – S.A. din Tulcea în Dosarul nr. 13.326/1997 al Judecătoriei Brăila. Critica de neconstituționalitate privește prevederile art. 213 alin. 2 din Codul penal, potrivit căruia: „Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”. Autorul excepției consideră că acest text de lege încalcă prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. În urma analizei sesizării, Curtea Constituțională reține că “aceasta dispoziţie constituţională trebuie interpretată în sensul că se referă la ocrotirea în mod egal atât a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, cat şi a proprietăţii private a statului. Rezultă ca statul nu poate beneficia, cat priveşte bunurile care formează obiectul proprietăţii private, de o ocrotire juridică diferită de aceea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.” ^[6] Cu toate acestea, art. 213 alin. 2 din Codul penal prevede un regim diferențiat pentru proprietatea privată, sub aspectul instituției plângerii prealabile. Astfel, Curtea a stabilit că, “Constituţia asigura, prin art. 41 alin. (2), o egala ocrotire proprietăţii private, indiferent dacă aceasta aparţine statului sau altei persoane juridice ori fizice şi, implicit, interzice ca legea penală să conţină reglementări distincte cu privire la ocrotirea proprietăţii private. Or, prin art. 213 alin. 2 din Codul penal se face o diferențiere neconstituțională între proprietatea privată a statului şi proprietatea privată a altor subiecte de drept, atunci când se precizează ca, dacă „bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”. De aceea Curtea Constituţională constată că, în raport cu prevederile art. 41 alin. (2) din legea fundamentală, aceasta dispoziţie este neconstituțională și admite excepția de neconstituționalitate.

Referitor la aceeași problemă, mai avem DCC nr. 177/1998 și DCC nr. 80/1999, decizii care stabilesc concluziile scrise mai sus și care, deși se bazează pe dispoziții ale Constituției din 1991, formează o jurisprudență a Curții la care ne raportăm și astăzi. Astfel, “sintetic spus, potrivit art. 44 alin (2) teza I din Constituția României revizuită în 2003, statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt, în ce privește dreptul lor de proprietate privată, pe picior de egalitate deplină cu persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat.”^[5]

Altă decizie relevantă este Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (13) și (14) din Legea nr.171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice și ale art.41 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 438 din 03.06.2019 în care Curtea a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ridicată într-un dosar al Judecătoriei Bistrița. Au mai fost ridicate și alte două excepții de neconstituționalitate ce vizează art. 19 alin. (13), la alte două judecătorii, respectiv Judecătoria Huedin și Judecătoria Turda. În motivarea primei excepții de neconstituționalitate autorul invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art.44 alin.(9) potrivit cărora bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii. Totodată, în motivarea celorlalte excepții se invocă “atât prevederile constituționale ale art.11 alin.(1) potrivit cărora statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, art.16 alin.(1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, art.20 alin.(1) și (2) privind tratatele internaționale privind drepturile omului, art.21 alin.(3) teza întâi potrivit cărora părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, art.44 alin.(1)—(9) privind dreptul de proprietate privată, cât și dispozițiile art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la protecția proprietății.”^[7]

Curtea, examinând sesizarea de neconstituționalitate și documentele de la dosar, față de susținerile de neconstituționalitate formulate reține următoarele: “Dispozițiile art.19 alin.(13) din Legea nr.171/2010 prevăd că se confiscă mijloacele de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală conform normelor referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund, alin.(14) al aceluiași articol reglementând cu privire la punerea în executare a măsurii confiscării. Curtea reține că motivele de neconstituționalitate ale autorilor excepțiilor sunt dezvoltate în mod special cu privire la dispozițiile alin.(13) al art.19 din Legea nr.171/2010, din perspectiva afectării justului echilibru ce se impune a fi păstrat între interesul general al societății și interesul individual vizat de o asemenea măsură, nerespectării condiției proporționalității sancțiunii cu gradul de pericol social al faptei, încălcării dreptului de proprietate al contravenientului, respectiv al terțului proprietar al mijlocului de transport confiscat.” Mai mult, Curtea, după o analiză privind reglementarea contravențiilor și a sancțiunilor, constată că “, în aplicarea sancțiunii complementare a confiscării potrivit legii speciale, dispozițiile art.19 alin.(13) din Legea nr.171/2010 nu vor putea fi completate cu norme aparținând cadrului sancționator general în materie contravențională, astfel încât, pe cale de consecință, în lipsa reglementării, în cuprinsul normei speciale, a unor criterii de individualizare, măsura confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală urmează a fi aplicată de drept, în condițiile în care confiscarea reprezintă mai mult decât o limitare a dreptului de proprietate privată, și anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului.”

Referitor la măsura confiscării, Curtea menționează că, în jurisprudența sa a reținut următoarele: „aplicarea și executarea unei sancțiuni pecuniare, ca și măsura confiscării unor bunuri sau valori, cu toate că determină în mod direct diminuarea patrimoniului celui sancționat, nu încalcă dispozițiile constituționale privind ocrotirea proprietății private. Art.41 alin.(8) [în prezent, art.44 alin.(9)] din Constituție prevede că «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii». Potrivit acestui principiu constituțional, confiscarea bunurilor trebuie prevăzută de legea care califică o faptă ca infracțiune ori o califică drept contravenție.” (Decizia nr.56 din 13 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.222 din 20 mai 1999, și Decizia nr.261 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.561 din 5 august 2003), iar „potrivit art.41 alin.(1) teza finală [în prezent, art.44 alin.(1) teza finală din Constituție], conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Totodată, alin.(8) al art.41 [în prezent, art.44 alin.(9) din Constituție] prevede că «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii», ceea ce demonstrează că însăși Constituția exclude protecția bunurilor folosite la săvârșirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte. Totodată, art.135 alin.(6) din Constituție [în prezent, art.136 alin.(5)] precizează că «Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă». Textul nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune că, atunci când legea prevede, în concordanță cu dispozițiile Constituției, proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârșirea unor infracțiuni ori contravenții.” (Decizia nr.67 din 18 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.334 din 19 iulie 2000). De asemenea, Curtea a reținut că „interdicția confiscării averii dobândite licit și prezumția caracterului licit al dobândirii, reguli stabilite de alin.(8) al art.44 din Constituție, nu exclud posibilitatea confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții potrivit alin.(9). […] Prin însăși săvârșirea contravenției autorul acesteia se situează în afara sferei licitului, cu consecința firească, prevăzută de art.44 alin.(9) din Constituție, a posibilității de a suferi rigorile legii, între care și confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din fapta sa.” (Decizia nr.372 din 2 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.800 din 13 noiembrie 2003, și Decizia nr.154 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.298 din 11 aprilie 2005) și că „nu se poate susține că prin instituirea unei sancțiuni contravenționale în sarcina persoanelor fizice ori juridice se aduce atingere dreptului de proprietate, chiar dacă în mod automat executarea contravenției înseamnă diminuarea patrimoniului.” (Decizia nr.1.142 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.724 din 13 octombrie 2011).Totodată, Curtea a reținut că „măsura confiscării unor bunuri constituie o excepție de la principiul constituțional, consfințit de art.44 alin.(8) din Constituție, potrivit căruia caracterul licit al dobândirii bunurilor se prezumă. (…) De aceea, o asemenea măsură este reglementată constituțional doar în cazul săvârșirii unor infracțiuni sau contravenții, adică în situații constatate, în condițiile legii, ca reprezentând fapte cu un anumit grad de pericol social.” (Decizia nr.453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.374 din 16 mai 2008). În același sens, s-a statuat că prin săvârșirea unei contravenții se încalcă o normă legală care reglementează un anumit domeniu de activitate. Acest fapt constituie, eo ipso, o cauză de înlăturare a prezumției generale de dobândire licită a averii. O interpretare contrară ar duce la concluzia eronată că proprietatea ar trebui ocrotită în orice condiții, inclusiv când legea este încălcată (Decizia nr.105 din 11 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.239 din 8 aprilie 2003, și Decizia nr.154 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.298 din 11 aprilie 2005). De asemenea, „autorul acesteia, prin critica sa, contrazice chiar conținutul normativ al art.44 alin.(9) din Constituție. (…) Astfel, obiect al confiscării pot fi și bunurile destinate, folosite sau rezultate din contravenții; în aceste condiții, legiuitorul poate acorda autorităților executive competența de a confisca bunurile menționate mai sus atunci când constată și sancționează o contravenție; desigur, controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse este garantat, astfel încât împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, care cuprinde și măsura complementară a confiscării, poate fi formulată o plângere în fața instanței de judecată, în speță a judecătoriei — a se vedea, în acest sens, art.5 alin.(3) lit. a), art.24, art.25, art.31 alin.(2), art.32 alin.(3), art.34 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privindregimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.410 din 25 iulie 2001” (Decizia nr.1.190 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.755 din 12 noiembrie 2010). De asemenea, Curtea mai menționează și Decizia nr. 685 din 10 octombrie 2006 și Decizia nr. 661 din 4 iulie 2007. Astfel, observăm că printr-o jurisprudență constantă Curtea a statuat că proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate dinsăvârșirea unor infracțiuni ori contravenții.

În legătură cu acest subiect, Curtea menționează că există și o jurisprudență constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care arată că, confiscarea implică o „privare de proprietate”, în sensul celui de-al doilea paragraf al art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. „Iar o măsură de confiscare a unor bunuri introduse fraudulos pe teritoriul unui stat poate să apară legitimă, prin raportare la dispozițiile art.1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă statul în cauză a respectat condiția explicit impusă de text, anume menținerea unui just echilibru între propriile sale interese și cele ale proprietarului, cu luarea în considerare a gradului culpei acestuia și a prudenței de care trebuie să dea dovadă în asemenea împrejurări (Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunțată în Cauza Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 54). De principiu, și Curtea Constituțională a României a statuat în acest sens, în Decizia nr.661 din 4 iulie 2007, precitată, în care a reținut că „măsura aduce atingere înseși existenței dreptului de proprietate, întrucât determină o privare a proprietarului de bunul său, legal dobândit”, însă, în cauză, analiza proporționalității a fost raportată la „situația restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți”, justificată de imperativul apărării valorilor enumerate, reținându-se că măsura adoptată este necesar să respecte condițiile expres prevăzute de art.53 alin.(2) teza a doua din Legea fundamentală.

Față de toate cele menționate și în urma analizei scopului urmărit de legiuitor prin textul de lege criticat și dacă acesta este legitim Curtea reține că “nu se sigura un nu asigură un just echilibru între exigențele generale ale comunității referitoare la protecția fondului forestier național și dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al terțului proprietar al bunului folosit în vederea săvârșirii contravenției, din această perspectivă fiind contrar atât dispozițiilor art.1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și prevederilor art.44 alin.(8) din Legea fundamentală”^[9]. Astfel, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. nr.171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice și a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.19 alin.(14) din Legea nr.171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice și ale art.41 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

O ultimă decizie analizată este Decizia nr. 641/2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 891 din Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 997 din 11 decembrie 2019 în care Curtea a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ridicată de Andrei Ștefan Deculescu și Mihaela Delia Chivu în Dosarul nr. 2.030/183/2015 al Tribunalului Dolj – Secţia I civilă. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că “textul de lege criticat acordă unei persoane posibilitatea să lipsească de proprietate o altă persoană pentru simplul motiv că cea din urmă persoană, titular mai vechi al unui drept de proprietate privată, a fost delăsătoare şi nu şi-a făcut publică proprietatea sa, neintabulându-și dreptul de proprietate în cartea funciară. Se susţine că dreptul de proprietate, odată dobândit, devine bun, iar un text de lege care permite pierderea acestui bun, prin dobândirea sa ulterioară de către o altă persoană, este, în mod vădit, neconstituţional.”^[10]

Curtea, examinând cele menționate de autorii sesizării observă că “art.885 din Codul civil consacră efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, înscrierea făcându-se în baza înscrisurilor doveditoare ale actului sau faptului care a generat drepturile reale imobiliare respective. Art.891 din Codul civil stabileşte principiul anteriorităţii înscrierii în cartea funciară, astfel încât ordinea înscrierilor este determinată de data înregistrării cererilor însoțite de înscrisurile justificative [prior tempore potiur iure]. Această regulă rezultă în mod firesc din principiul consacrat la art.885 din Codul civil şi sancţionează lipsa de diligenţă a dobânditorului care nu procedează la înscrierea dreptului său în cartea funciară, deşi titlul de dobândire este anterior celui care a dobândit ulterior de la acelaşi proprietar tabular, dar a cerut înscrierea dreptului. Textul protejează securitatea circuitului juridic civil, pentru că, în dezvoltarea principiului prevăzut la art.885 din Codul civil, asigură respectarea prezumţiei exactităţii înscrierilor în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare. În caz contrar, s-ar ajunge la o situaţie de insecuritate juridică, în sensul că titularul dreptului real imobiliar înscris în cartea funciară nu se va putea bucura de caracterul cert al dreptului dobândit pe calea înscrierii, iar terţii dobânditori nu ar cunoaşte niciodată situaţia juridică exactă a imobilului.”^[11]

Totodată, Curtea menționează faptul că beneficiarul unui act/ fapt juridic care justifică înscrierea în cartea funciară nu dobândeşte un drept real imobiliar decât prin înscrierea acestuia în cartea funciară, înscriere care se efectuează în baza unui înscris autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, iar ceea ce solicită autorii excepției este că efectul constitutiv de drepturi să se dobândească în funcţie de data înscrisurilor doveditoare ale actului sau faptului care generează drepturile reale imobiliare. În concepția acestora, ori de câte ori s-ar descoperi un înscris doveditor anterior celui care a stat la baza înscrierii în cartea funciară, ar urma ca înscrierea realizată să fie radiată, iar drepturile reale imobiliare rezultate din înscrisul descoperit să fie înscrise în cartea funciară, ceea ce nu poate fi acceptat pentru că, în realitate, răstoarnă efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, îl relativizează şi îl poziționează în sfera opozabilităţii.

Astfel, Curtea stabilește faptul că “ lipsa de diligenţă a dobânditorului care nu a procedat la înscrierea imediată a dreptului său real imobiliar în cartea funciară nu poate conduce la încălcarea dreptului său de proprietate privată, tocmai pentru că, prin neînscriere, acesta nu a dobândit încă un drept de proprietate asupra imobilului respectiv” și, totodată, că “ ţine de opţiunea legiuitorului să stabilească condiţiile în care se dobândesc drepturile reale imobiliare, iar faptul că acesta a stabilit înscrierea în cartea funciară drept regulă a dobândirii/ constituirii acestora nu impietează cu nimic asupra dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituţie/ art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie.” Pentru toate considerentele expuse, Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile art. 891 din Codul civil sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Având în vedere toate cele expuse, observăm că există o vastă jurisprudență în materia dreptului de proprietate, jurisprudență care stabilește principii și idei clare în acest domeniu și în urma căreia a fost dezvoltată o parte din doctrină. Așadar, am văzut că regimul general, de drept comun, al dreptului de proprietate este reglementat de Codul civil de o manieră completă în cadrul Cărții a III-a, Despre bunuri. “Atât în actualul Cod civil, cât și (uneori) în literatura de specialitate este pus semnul identității între proprietate și dreptul de proprietate. (…) Identitatea dintre cele două noțiuni este determinată – din punct de vedere juridic – atât de art. 555 Cod Civil conform căruia “(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”, cât și de alin. (1) și (2) ale art. 44 din Constituție, care se referă în același context atât la dreptul de proprietate [alin. (1)], cât și la proprietate [alin. (2)]”. ^[12]

Deciziile analizate mai sus privesc excepții de neconstituționalitate ai căror autori critică atât dispoziții din Codul civil, cât și dispoziții din legi speciale, oferind un cadru larg de înțelegere și analiză a diverselor probleme ce privesc dreptul de proprietate.

Bibliografie

• I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2,

Editura C.H.Beck, București, 2019;

• Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ediția 3, Editura C.H.Beck,

București, 2017;

• Ioan Muraru, Nasty Marian Vladoiu, Contencios constitutional. Editia a 2-a. Proceduri si teorie, Editura Hamangiu, București, 2019;
• Ștefan Deaconu, Drept constitutional, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2020;
• I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constitutional si institutii politice. Vol. I, Editia a 15-a,

Editura C.H.Beck, București, 2016;

• https://www.ccr.ro;
• https://legislatie.just.ro;

[1] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ediția III, Editura C.H.Beck, București, 2017, p. 100

[2] I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 15, Volumul II, Editura C.H.Beck, București, 2017, p. 369-370

[3] CCR, Decizia nr. 873 din 30 noiembrie 2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 32 din data de 17 ianuarie 2007 ⁴ I.Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., p. 370

[4] CCR, Decizia 859 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 520 din 29 iulie 2009 ⁶ Ibidem.

[5] I.Muraru, E.S.Tănăsescu, op.cit, p. 371

[6] CCR, Decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 24 februarie 1999 ⁹ Idem.

[7] I.Muraru, E.S.Tănăsescu, op. cit., p. 377

[8] CCR, Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 438 din 03.06.2019

[9] CCR, Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 438 din 03.06.2019

[10] CCR, Decizia nr. 641 din 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 997 din 11 decembrie 2019

[11] Idem.

[12] I.Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit, p. 369