Frica de a nu fi suficient de bun

Cred că ideile bune merită să devină cărți și să circule.

Am văzut multe cărți începute și puține terminate. Asta este o conversație despre scris, dar mai ales despre momentul în care îți dai seama că ai ceva de spus și despre de ce unele idei ajung cărți, iar altele rămân doar intenții.

„Nu știu dacă este suficient de bun”

Este o formulare care apare mai rar decât „nu am timp”, dar, în multe cazuri, este mai aproape de realitate. Deși nu este întotdeauna spusă direct, ea apare sub mai multe forme: „mai trebuie lucrat”, „nu este încă suficient de clar”, „mai trebuie verificat”.

Altfel spus: formulări diferite pentru aceeași ezitare.

Ce se vede în evaluarea manuscriselor

În procesul editorial, acest tip de reținere devine vizibil foarte repede. Există texte care ajung prea devreme — încă neclare, insuficient structurate, dar există și situații în registrul opus: texte bine construite, documentate, aproape finalizate, care sunt amânate în mod repetat.

Cauza acestor amânări apare aproape întotdeauna pentru că autorul nu consideră textul său ca fiind „suficient de bun”.

Standardul intern este, de obicei, mai ridicat decât este necesar

Decizia de a scrie este influențată de cele mai multe ori de faptul că autorii își impun un standard de claritate și completitudine pe care, în alte contexte profesionale, nu îl folosesc. 

Într-un text scris, afirmațiile făcute rămân, formulările pot fi citite independent de context, iar ideile pot fi analizate, comparate, contrazise. Din acest motiv, criteriul intern devine mai strict. Uneori, până la blocaj.

Diferența dintre „corect” și „publicabil”

Din perspectivă editorială, există o diferență care cântărește mult: un text nu trebuie să fie perfect pentru a fi publicabil. Textul trebuie să fie clar, coerent și util pentru cititor.

În practică, multe texte rămân nepublicate pentru că autorul le evaluează după un standard mai apropiat de perfecțiune decât de utilitate.

Ce se întâmplă în procesul real de editare

Un manuscris primit pe adresa redacției unei edituri nu este un produs final. Este un material de lucru. În majoritatea proiectelor editoriale, prima versiune este departe de forma publicată.

Claritatea apare în etapele următoare prin structurare, prin rescriere, prin dialog. Textele nu devin bune înainte de a fi lucrate, însă devine posibil să fie lucrate doar după ce sunt scrise.

Teama reală nu este legată de calitate

Teama reală este legată de acel nivel mai puțin explicit în care, odată publicat, textul se separă de autor, începe să circule fără explicații suplimentare, poate fi interpretat diferit de intenția inițială și, inevitabil, criticat, astfel încât întrebarea „este suficient de bun?” ajunge să ascundă, de fapt, disponibilitatea de a accepta această formă de expunere.

Când devine „suficient de bun”

Din perspectivă editorială, momentul nu este dat de perfecțiune, ci de stabilitate: ideea este suficient de clară încât să poată fi înțeleasă fără explicații suplimentare, structura susține mesajul, textul poate fi urmărit de cineva care nu este autorul. Abia din acel punct îmbunătățirea continuă este posibilă și blocajul nu mai este justificat.

Diferența nu se produce între autori „buni” și „mai puțin buni”, ci între cei care așteaptă ca textul să fie complet înainte de a-l arăta și cei care acceptă că acesta devine complet chiar în proces.

Mini-concluzie

Dacă un text este amânat constant pentru că „nu este încă suficient de bun”, este posibil ca problema să nu fie calitatea lui, ci momentul în care autorul este dispus să îl lase să existe.