Capitolul 6. Secolul XX între democraţie şi totalitarism

Din dorinţa de a contribui în mod util la formarea adolescenţilor, ABC Juridic a decis să vină în întâmpinarea necesităţilor acestora şi astfel a luat naştere rubrica Lyceum. Aici vor putea fi găsite informaţii de interes pentru cititorii liceeni şi nu numai.

Una din metodele prin care urmărim ca Lyceum să-şi atingă scopul constă în prezentarea unor cursuri de Istoria românilor, cursuri ce au menirea de a-i ajuta atât pe cei care susţin examenul de bacalaureat la această disciplină, cât şi pe aceia care vor să-şi sporească noţiunile de cultură generală.

Vă anunţăm că, la fiecare sfârşit de săptămână, o să apară câte un nou capitol în care va fi prezentată o temă din programa de bacalaureat de la disciplina istorie.

Capitolul 6. Secolul XX între democraţie şi totalitarism

După Primul Război Mondial se credea că s-a pus definitiv capăt regimurilor totalitare şi de acum încolo democraţia va ieşi victorioasă în Europa.

Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de omul politic italian Giovani Giolitti. Această speranţă a oamenilor politici nu s-a adeverit, deoarece chiar înainte de terminarea războiului în Rusia apărea primul stat comunist în urma loviturii bolşevice condusă de Lenin la 25 octombrie/7 noiembrie 1917.

Secolul XX se caracterizează prin lupta dintre democraţie şi totalitarism. Totalitarismul în perioada interbelică a fost de două feluri: totalitarism de extremă stângă (comunist) şi totalitarism de extremă dreaptă (fascist).

După URSS, al doilea stat comunist a fost Republica Mongolă. După 1945, comunismul s-a extins în centrul şi Sud-Estul Europei (România, Bulgaria, Ungaria, Albania, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Republica Democrată Germană), dar şi în Asia ( China, Corea de Nord, Vietnam) şi America ( Cuba).

Partidele comuniste au apărut în mai toate ţările Europei sub influenţa Moscovei, dar regimurile politice comuniste aveau la bază ideologia marxist-leninistă.

În 1848, Marx a scris „Manifestul Partidului Comunist” în care arăta că proletariatul are rolul de a distruge burghezia, aşa cum burghezia a distrus vechea nobilime. Proletariatul trebuia să-şi instaureze dictatura proletară şi să aibă rolul principal în societate. Lupta de clasă trebuia să fie esenţa dezvoltării. În toate ţările comuniste trebuiau instaurate regimuri de democraţie populară.

Marx îşi imagina o societate în care toţi oamenii să fie egali, să trăiască şi să muncească în comun, în care să nu mai fie proprietate privată, să nu mai fie clase sociale. La acea dată, Marx considera că ideile comuniste se pot instaura doar în două ţări dezvoltate din punct de vedere economic: Germania şi SUA.

Mai târziu, Lenin a încercat să demonstreze că regimul comunist poate fi instaurat şi în ţări mai puţin dezvoltate economic, cum ar fi Rusia. Regimurile comuniste au fost regimuri de teroare, de încălcare a drepturilor şi libertăţilor democratice. Adversarii politici ai comunismului au fost înlăturaţi prin exterminare, deviza era: „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.

În 1919, a luat fiinţă la Moscova Internaţionala a III-a Comunistă, numită Comintern. Comintern-ul hotăra în numele tuturor partidelor comuniste din lume. De la Moscova erau numiţi conducători ai partidelor comuniste, oameni care nu cunoşteau realităţile respective.

În statele comuniste exista cultul personalităţii, exista un singur partid politic, erau interzise dreptul la asociere, întrunire, libertatea presei, cuvântului, conştiinţei.

În România, Partidul Comunist a luat fiinţă la 8 mai 1921. El avea atunci 2.000 de membri. Primul secretar al său a fost Gheorghe Cristescu.

În 1923, Partidul Comunist a adoptat teza lui Buharin prin care România era considerată un stat imperialist, o închisoare a popoarelor, care trebuie desfiinţată.

În 1924 au avut loc acţiuni antiromâneşti în Basarabia la Tatar Bunar, Cişmelele, Nerusai. Comuniştii români au sprijinit trupele sovietice care urmăreau desprinderea Basarabiei de România.

În urma acestor acţiuni antiromâneşti, Partidul Comunist a fost scos în afara legii la iniţiativa guvernului liberal condus de Ion I.C. Brătianu. După înlăturarea lui Gheorghe Cristescu de la şefia partidului, în fruntatea Partidului Comunist au fost puşi secretari generali numai străini, care nu cunoşteau nici măcar limba română.

În 1944 mai erau doar 846 de comunişti. Partidul Comunist nu a avut o bază de mase şi a fost singurul partid antinaţional din istoria României.

La extrema dreaptă se aflau regimurile totalitare fasciste. Numele de fascism vine de la fasciile romane, care erau nişte nuiele cu care lictorii protejau topoarele în Roma Antică. Partidele fasciste au apărut în Italia şi Germania. Partidele fasciste erau antisemite, xenofobe, rasiste. Primul regim politic fascist a fost instaurat în Italia, în 1922, când Benito Mussolini a preluat puterea prin forţă. Al doilea regim fascist a fost instaurat în Germania, unde Hitler a venit la putere la 30 ianuarie 1933. În Germania, fascismul a îmbrăcat forma hitlerismului sau nazismului.

Şi în cazul regimurilor fasciste exista un singur partid politic, se practica cultul personalităţii, erau încălcate drepturile şi libertăţile democratice. În Germania, în timpul lui Hitler, economia a funcţionat. Atât regimurile comuniste, cât şi cele fasciste s-au bazat pe poliţia politică, cu ajutorul căreia s-au menţinut la putere. În URSS, poliţia politică a purtat numele de CEKA, NKVD, KGB. În Germania, poliţia politică se numea GESTAPO şi în România, Securitate. Şi fasciştii şi comuniştii au guvernat prin teroare.

În 1939, URSS şi Germania au încheiat pactul Ribbentrop-Molotov şi cele două regimuri au colaborat până în 1941. După această dată, URSS a confiscat ideea luptei antifasciste. La rândul lor, statele fasciste au confiscat ideea luptei anticomuniste.

În perioada interbelică, ideologiile fasciste şi comuniste s-au confruntat în Războiul Civil din Spania (1936-1939). La acest război au participat comunişti şi fascişti din toată Europa. În final, Războiul Civil din Spania s-a încheiat cu victoria forţelor fasciste, care au instaurat dictatura generalului Franco.

În afară de statele totalitare, în Europa şi în lume au fost şi state democratice, care aveau la bază regimuri liberale. Regimurile liberale erau asimilate cu democraţia.

Regimurile democratice au existat în SUA, UK, Franţa, Belgia şi până în 1928, în România. Statele democratice s-au opus în perioada interbelică expansiunii comunismului în Europa şi în lume. Astfel, între 1918 şi 1921 s-a desfăşurat Războiul Civil din Rusia între forţele anticomuniste (albii) şi forţele comuniste (roşii). UK, SUA, Franţa au intervenit direct în Războiul Civil şi i-au sprijinit pe albi împotriva roşilor. În final, roşii au ieşit învingători şi comunismul s-a instaurat definitiv în Rusia.

Tot în linia stăvilirii comunismului se înscrie şi politica conciliatoristă a Angliei şi Franţei faţă de Germania şi Italia, care deşi erau state fasciste au luptat pentru stăvilirea comunismului, care era considerat cel mai mare pericol pentru democraţie. Punctul culminant al politicii conciliatoriste a fost Tratatul de la Munchen din 30 septembrie 1938, când Franţa şi Anglia au fost de acord ca Germania să ocupe zona de Sud a Cehoslovaciei, care era locuită de populaţie de origine germană.

Statele democratice în perioada interbelică au confiinţat la Societatea Naţiunilor sau Liga Naţiunilor, care avea rolul de a apăra pacea după Primul Război Mondial şi de a intensifica colaborarea între state. Liga Naţiunilor nu era totuşi prevăzută cu mijloacele financiare necesare pentru a interveni în rezolvarea conflictelor ce apăreau în diferite zone ale lumii.

Politica de stăvilire a comunismului:

Al Doilea Război Mondia s-a terminat cu înfrângerea Germaniei, Italiei, Japoniei şi cu dispariţia regimurilor fasciste. După 1945 au mai rămas numai regimuri totalitare comuniste.

Statele democratice au lansat politica de stăvilire a comunismului. Această politică a fost concepută de omul politic american George Kennon, dar a fost pusă în practică de preşedintele american Truman.

Această politică s-a aplicat în mai multe etape şi a cuprins adoptarea planului Marshall în 1947, înfiinţarea NATO în 1949 şi intervenţia SUA în războiul din Corea şi Vietnam (1961-1975). Planul Marshall a fost adoptat în 1947 şi prevedea ajutorarea tuturor statelor care participaseră la al Doilea Război Mondial cu 13 miliarde dolari pe care SUA le oferea acestor ţări pentru refacerea economiei.

Statele capitaliste au primit acest ajutor şi şi-au refăcut economia, dar statele comuniste au refuzat sub presiunea URSS. Deşi iniţial Cehoslovacia îl acceptase, mai târziu a fost nevoită să renunţe la el.

NATO a luat fiinţă la 4 aprilie 1949 şi a fost înfiinţat de statele democratice capitaliste pentru a se opune comunismului. NATO a intervenit în diferite zone de conflict şi a limitat expansiunea comunistă.

În 1950-1953, în Corea a izbucnit un Război Civil. SUA au intervenit şi Corea a fost împărţită în două: la Nord era Republica Populară Democrată Corea (stat comunist), iar în Sud era Republica Corea (stat democratic capitalist).

Divizarea Europei:

După al Doilea Război Mondial, URSS a ocupat prin forţă centrul şi Sud-Estul Europei şi a impus regimuri comuniste. Graniţele vestice ale Ungariei, Cehoslovaciei, Republicii Democrate Germane au fost întărite cu sârmă ghimpată, cu puncte de control pentru ca cetăţenii din ţările comuniste să nu poată trece în lumea capitalistă.

Un prim simbol al divizării Europei a fost împărţirea Germaniei în 1948 în Republica Federală Germană (stat capitalist, democratic) şi Republica Democrată Germană ( stat comunist).

Un al doilea simbol important al divizării Europei a fost ridicarea Zidului Berlinului la 23 august 1961. Până să se ridice acest zid, săptămânal treceau din Berlinul de Est, comunist, în Berlinul de Vest, capitalist, 12.000 de oameni. Berlinul de Vest era un fel de enclavă capitalistă şi democratică în Germania comunistă.

În 1953 a murit Stalin şi au început să apară primele revolte anticomuniste. Acestea s-au înregistrat în 1953 în Republica Democrată Germană, în 1956 în Polonia şi Ungaria.

Revoluţia antisovietică din Ungaria a fost condusă de Imre Nagy. URSS a pătruns cu armata pentru a opri revoluţia, iar liderul comunist român, Gheorghe Dej, i-a ajutat pe sovietici. Conducătorii revoluţiei maghiare au fost atraşi în România, prinşi şi executaţi. Gheorghiu Dej şi-a întărit poziţia după ce a acordat sprijin Moscovei.

O altă importantă revoltă anticomunistă a fost în Cehoslovacia în 1968. Revolta s-a numit „Primăvara de la Praga”. URSS a făcut apel la trupele Tratatului de la Varşovia şi s-a intervenit în forţă în Cehoslovacia. România nu a participat la intervenţia în Cehoslovacia, ceea ce a făcut ca popularitatea lui Ceauşescu să crească pe plan extern.

În România, rezistenţa anticomunistă s-a manifestat prin grupurile înarmate formate din soldaţi, foşti soldaţi, ţărani, care au luptat în diferite zone ale ţării împotriva comuniştilor. Cel mai important grup s-a aflat în zona de Sud a munţilor Făgăraşi şi s-a numit „Haiducii Muscelului”.  În afară de rezistenţa armată s-au mai semnalat greve ale muncitorilor, răscoale ale ţăranilor şi disidenţa intelectualilor.

Căderea regimurilor comuniste:

În deceniul am VIII-lea, comunismul intră într-o gravă criză din care nu a mai ieşit până la prăbuşirea sa. Oamenii şi-au dat seama că regimul comunist nu poate să facă faţă nevoilor lor. Exista o deosebire mare între modul de trai din ţările capitaliste şi cel din ţările comuniste.

Regimurile comuniste nu puteau renunţa la represiune şi se menţineau la putere prin nerespectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, prin folosirea armatei împotriva propriilor popoare.

În 1980, lumea comunistă a fost cuprinsă de o gravă criză alimentară. În perioada 1979-1988, URSS a fost înfrântă în războiul din Afganistan, ceea ce a făcut ca puterea acesteia să scadă.

În 1980 a apărut în Polonia sindicatul „Solidaritatea”, condus de Lech Walesa. Acesta a contestat legitimitatea regimului comunist în Polonia, dar şi în întreaga Europă. Membrii sindicatului au fost persecutaţi de comunişti, dar mişcarea sindicală n-a putut fi oprită.

În 1985, Gorbaciov a venit la putere în URSS şi a încercat să reformeze regimurile comuniste, dar fără succes, deoarece reformele au dus la decăderea acestora.

În 1989, regimurile comuniste s-au prăbuşit în întreaga Europă. În Polonia şi Ungaria s-au purtat tratative între reprezentanţii regimurilor comuniste şi opoziţia anticomunistă.

În Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană s-au înregistrat greve, demonstraţii, manifestaţii anticomuniste. În urma acestora, liderii comunişti au renunţat la putere.

Numai în România, Ceauşescu a refuzat să cedeze puterea de bunăvoie şi s-au înregistrat scene violente şi vărsări de sânge. Revolta anticomunistă a început la Timişoara, la 16 decembrie şi s-a extins în Bucureşti la 22 decembrie, când Ceauşescu a fugit din Bucureşti cu un elicopter, a fost dus la Târgovişte şi împuşcat pe 25 decembrie 1989.

Bibliografie:

1. Zoe Petre- Istorie. Manual pentru Clasa a XII-a , Ed. Corint

2. Gheorghe Dondorici- Istorie. Manual pentru Clasa a XII-a, Ed. Gimnasium