Contractul de joc

Referindu-ne la contractul de joc şi la cel de prinsoare, ar trebui să menţionăm prevederile art. 1173 alin. (2) care prevăd că “este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert.” Pentru început, consider că trebuie să facem referire la cele două tipuri de contracte pentru a cunoaşte semnificaţia lor şi modul lor de încheiere. Ţinând cont de rolul părţilor în realizarea evenimentului, se cuvine să începem prin prezentarea diferenţelor între contractul de joc şi cel de prinsoare: în ceea ce priveşte contractul de joc, acesta se încheie atunci când ambele părţi au un rol activ în privinţa evenimentului, în sensul că una dintre ele va influenţa producerea lui şi va căpăta apoi calitatea de creditor, putând cere celeilalte părţi prestaţia la care aceasta din urmă s-a obligat. Considerăm că suntem în situaţia prinsorii atunci când producerea evenimentului nu depinde de părţi, de voinţa sau de acţiunile lor.
Pentru a încheierea unor astfel de contracte, părţile trebuie să respecte condiţiile de valabilitate precum:
– consimţământul să fie valabil exprimat
– să aibă capacitatea de a contracta
– obiectul contractului să fie în circuitul civil, să fie, posibil, determinat sau cel puţin determinabil, să prezinte interes pentru creditor şi să constea în acţiunea sau inacţiunea părţilor
– cauza contractului să existe, să fie licită şi morală

Din punct de vedere juridic, contractul de joc şi cel de prinsoare se încadrează în categoria contractelor aleatorii, prin care părţile se obligă reciproc la a plăti o sumă de bani în funcţie de realizarea sau nerealizarea unui eveniment, realizare ce ţine de hazard pe de-o parte (jocul de poker) sau de abilităţile uneia dintre părţi( capacităţi deosebite în practicarea unui sport).
Trebuie făcută precizarea că aceste două contracte sunt valide şi inatacabile din punct de vedere juridic, dar, dat fiind faptul că acestea sunt încheiate jocandi causa (din amuzament), ele sunt ineficace. Însă această ineficacitate nu trebuie să ne ducă cu gândul la vreun tip de nulitate a actului. Contractele sunt valabile, dar dau naştere la obligaţii civile imperfecte, iar părţile nu pot cere executarea silită a obligaţiilor. Rezultă astfel că pierzătorul unui pariu nu poate cere în instanţă o sumă de bani pe care a plătit-o de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză. Restituirea plăţii nedatorate se face numai în cazul în care câştigătorul pariului a comis o fraudă, ori dacă pierzătorul nu avea capacitate de exerciţiu sau avea capacitate de exerciţiu restrânsă.

În ipoteza în care partea ce a câştigat pariul/ jocul (creditorul) îl acţionează în justiţie pe pierzător (debitor) pentru executarea obligaţiei, debitorul poate invoca excepţia de joc pentru a opune creditorului lipsa efectelor obligatorii şi sancţionatorii ale pierderii pariului/jocului. Cu toate acestea, există drept la acţiune în justiţie, adică posibilitatea creditorului de a cere debitorului executarea obligaţiei de plată doar în condiţiile în care jocurile şi pariurile au fost permise de autoritatea competentă.

O problemă de drept foarte interesantă şi care a constituit obiect de dezbatere în doctrină a fost aceea dacă o persoană care are statutul de codebitor, adică a pierdut un joc sau pariu împreună cu alţii, se poate îndrepta cu o acţiune împotriva acestora dacă decide să plătească el întreaga datorie. Răspunsul primit a fost negativ, în sensul că acceptarea unei astfel de acţiuni în regres ar face ca obligaţia ce rezultă dintr-un astfel de contract să se transforme din obligaţie civilă imperfectă, în obligaţie civilă perfectă, ceea ce e contrar prevederilor legale.