Despre impreviziunea în contracte – limitare a fortei obligatorii
În cazul impreviziunii, aşa cum specifică art. 1271 din Noul Cod civil, părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. Cu toate acestea, însă, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună adaptarea sau încetarea contractului.
Pentru înţelegerea corectă a noţiunii de impreviziune, sunt de făcut câteva precizări. Obligaţiile părţilor, rezultate din contracte cu titlu oneros care presupun executarea în timp, pot fi afectate de împrejurări diverse. Poate fi vorba de schimbarea unor condiţii economice, schimbări politice sau sociale care antrenează schimbări economice sau schimbările legislative, care pot antrena şi ele o modificare a prestaţiilor asumate. Modificarea împrejurărilor de la data încheierii contractului trebuie să presupună un caracter excepţional şi trebuie să afecteze echilibrul contractual. Pentru ca această ultimă condiţie să fie îndeplinită, trebuie să avem în vedere aspectele indicate de legiuitor, ca indicii ale dezechilibrului:
- creşterea costurilor executării indică ipoteza în care, faţă de momentul încheierii contractului, debitorul trebuie să efectueze cheltuieli disproporţionate pentru a executa contractul;
- scăderea valorii contraprestaţiei indică ipoteza în care schimbarea împrejurărilor diminuează într-o asemenea măsură prestaţiile primite de către una dintre părţi, încât o lipseşte de interesul care a animat-o la încheierea contractului;
- legiuitorul român a adăugat un element propriu la cele preluate din principiile dreptului european al contractelor: schimbarea împrejurărilor trebuie să facă vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei.
Este necesar ca evenimentul care generează dezechilibrul prestaţiilor să fi intervenit după încheierea contractului. Dacă el se produsese deja la data încheierii contractului, nu mai avem de-a face cu impreviziunea, ci cu imposibilitatea iniţială de executare. Schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acestora nu trebuie să fie şi nici să fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului.
Pe de altă parte, dacă părţile au prevăzut posibilitatea survenirii riscului de impreviziune, înseamnă că ori şi-au asumat această consecinţă a contractului, ori au prevăzut o clauză de hardship (prin care părțile își asumă renegocierea contractului în ipoteza schimbării excepționale a circumstanțelor de la data încheierii contractului și eventual stabilesc rolul instanței/arbitrului în ipoteza eșecului negocierilor) care să rezolve chestiunea dezechilibrului subsecvent al prestaţiilor dintre acestea. Subsecventă şi complementară condiţiei anterioare este și cerinţa prevăzută de legiuitor ca debitorul să nu-şi fi asumat riscul schimbării împrejurărilor sau să nu se poate considera în mod rezonabil că şi-a asumat un asemenea risc.
Pentru ca impreviziunea să opereze, este necesar, de asemenea, ca debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului. Este vorba de o consecinţă a obligaţiilor de loialitate şi cooperare contractuală, deduse chiar din principiul forţei obligatorii a contractului. Astfel, se poate considera că debitorul are îndatorirea de a-l notifica pe creditor cu privire la survenirea evenimentului imprevizibil şi pe aceea de a încerca o soluţionare amiabilă, pe calea negocierii, a reechilibrării contractului afectat de cauza de impreviziune. Este vorba de o obligaţie de negociere care trebuie calificată ca o obligaţie de mijloace – debitorul trebuie să depună toate diligenţele pentru a ajunge la un rezultat.
Pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, se recurge la adaptarea contractului. Această adaptare a contractului se poate materializa în ajustarea unor prestaţii contractuale sau modalităţi de executare, astfel încât să se restabilească o proporţie rezonabilă între drepturile şi obligaţiile părţilor. Este vorba de lipsirea eventuală de efecte a unor clauze contractuale, în vederea restabilirii echilibrului contractual.
Dacă dezideratul salvgardării contractului nu se poate realiza pe calea adaptării sale, deoarece ar genera o situaţie injustă pentru cel puţin una dintre părţi, atunci judecătorul poate decide încetarea contractului în condiţiile stabilite de el, astfel încât să se genereze un prejudiciu cât mai mic pentru acestea, fiind vorba de o încetare cu efecte pentru viitor. Intervenţionismul judecătorului aseamănă şi deosebeşte, în acelaşi timp, impreviziunea de imposibilitatea fortuită de executare.
Bibliografie:
- Pop, I.Popa, S.Vidu, Curs de Drept Civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, 2015, București, p. 124-131
- Legea nr. 286/2009 privind Codul civil
- Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Obligations. La responsabilité, Paris, 1996
No Comments Yet!
You can be first to comment this post!