Decizia ICCJ privind răspunderea administratorului site-ului

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 3216 din 19 noiembrie 2014 că „exprimarea unor opinii despre calitățile profesionale, morale și personale ale unei persoane, căreia i se impută fapte de natură ilegală nedemonstrate cu un minim de argumente legale, fiind supusă astfel unor judecăți de valoare excesive, sunt de natură a-i afecta acesteia demnitatea, onoarea și stima de sine, valori ce trebuie respectate și ocrotite, în aceste condiții fiind antrenată răspunderea administratorului site-ului pentru articolele defăimătoare publicate”.

În concret, istoricul acestei decizii este următorul:

Începând cu data de 6 martie 2012 şi până la data de 11 noiembrie 2012, pe pagina de internet administrată de către pârât au fost postate mai multe articole emanând de la cititorii acestui site, articole în cuprinsul cărora s-au făcut diferite afirmaţii defăimătoare, unele cu caracter penal, la adresa reclamantului. Din administrarea probelor, prima instanţă sesizată a apreciat următoarele:

• Articolele postate de pârât sunt de natură a contura o percepţie negativă în opinia cititorilor. Deşi articolele preiau în parte afirmaţiile unor alte persoane, administratorul site-ului are obligaţia unei minime verificări în ceea ce priveşte veridicitatea și autenticitatea afirmaţiilor. În acest context, sunt întrunite condiţiile necesare pentru a fi admisă acţiunea în răspunderea civilă delictuală a pârâtului. Întrucât reclamantul îşi desfăşura activitatea în domeniul tranzacţiilor pe piaţa de capital, impactul negativ este cu atât mai accentuat;
• analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Delfi AS vs Estonia), instanţa a reţinut că responsabilitatea pentru publicarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa unei anumite persoane revine celui ce face posibilă aducerea la cunoştinţă publică a acestor informaţii;
• cererea reclamantului de a fi retrase de pe site articolele ce îi aduc atingere reputaţiei este întemeiată în condiţiile articolului 253 din Noul Cod civil, conform căruia „cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”

Faţă de punctele prezentate anterior, instanţa a reţinut admisibilitatea acţiunii privind răspunderea civilă delictuală fiind dovedită şi legătura de cauzalitate dintre fapta culpabilă şi prejudiciul suferit de reclamant. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel pârâtul solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii. Curtea de Apel a admis apelul formulat în această speţă reţinând următoarele:

• cuantificarea prejudiciului moral nu se justifică în cauză atât timp cât nu s-a făcut dovada faptului că publicarea articolelor ar fi avut o influenţă directă asupra activităţii comerciale desfăşurate de reclamant în mediul de afaceri în sensul reţinut de acesta şi anume că ar fi condus la micşorarea şanselor în competiţia comercială.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul apelant solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate. Înalta Curte a reţinut că situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond nu a fost contestată iar ceea ce constituie obiect de controversă din perspectiva recurentului este neîndeplinirea condiţiilor cumulative pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a recurentului pârât cu privire la existenţa prejudiciului . În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că spaţiul virtual nu se poate transforma într-o instanţă ad-hoc, în care persoanele neautorizate să exprime verdicte cu privire la existenţa unor fapte cu conotaţii penale în sarcina unor persoane fără a se demonstra o bază factuală solidă în acest sens.

Sursă:

www.scj.ro