Decizie CCR cu privire la Legea de punere în aplicare a Codului Penal
Curtea Constituțională a avut pe rol soluționarea unei excepții de neconstituționalitate privind două articole din Legea de punere în aplicare a Codului penal. Conținutul acestora este următorul:
– Art. 4: „Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.”;
– Art. 8: „Dispoziţiile art. 4 se aplică în mod corespunzător şi pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în titlul II.”
În motivarea excepției se susține că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece instituie un privilegiu special infractorilor condamnaţi la pedepse grele ce depăşesc maximul pedepsei prevăzut de noul cod, cei care au fost condamnați la o pedeapsă ce nu depășește acest maxim special nebucurându-se de aceste prevederi. Astfel, ar fi încălcate prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, precum şi dispoziţiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil, art. 7 referitor la principiul legalităţii pedepsei şi art. 14 referitor la Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Curtea constată că prevederile art. 4 din legea nr. 187/2012 (de punere în aplicare a Codului penal) au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare, acestea fiind respinse la acea vreme. Astfel, a statuat că, în ce priveşte pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.
De asemenea, nu este încălcat nici principiul egalității în fața legii, deoarece nu există o identitate între situațiile juridice ale tuturor persoanelor condamnate. Astfel, diferența constă în faptul că, în cazul unei categorii, pedepsele aplicate depășesc maximul special al noii reglementări, nemaiavând corespondență în noul cod, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate de art. 6 din Codul penal. În cazul celeilalte categorii de condamnați, pedeapsa aplicată nu depășește maximul special din noua reglementare astfel că nu poate fi aplicat art. 4 aflat în discuție.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei, soluţia deciziilor anterioare îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 187/2012 care au în vedere alte infracţiuni decât cele prevăzute de Codul penal şi faţă de care argumentele reţinute de Curte în prealabil sunt aplicabile mutatis mutandis.
Curtea Constituțională, în numele legii, respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate în cauză. Decizia este definitivă şi general obligatorie.
