„Diplomatul este la fel ca și chirurgul, ca pilotul de avion, ca şahistul, ca vinul: maturitatea le dă valoare adăugată”.

Astăzi avem deosebita plăcere de a aduce în faţa dumneavoastră un interviu cu domnul ambasador Gabriel Gafiţa, personalitate marcantă a diplomaţiei româneşti şi membru al Uniunii Scriitorilor. Trebuie menţionat faptul că domnul ambasador are o activitate remarcabilă şi este de preţuit modul în care îmbină armonios şi interesant munca diplomatică cu pasiunea şi talentul de scriitor. Lecturând interviul, cu siguranţă veţi lua contact cu un domeniu fascinant şi veţi rămâne profund impresionaţi.

Titus Gîrbea:  De la început trebuie precizat faptul că profesia de diplomat nu este una comună, aşadar nu se cunosc foarte multe lucruri legate de ea. Ne puteţi face o scurtă introducere pe tărâmul diplomaţiei pentru a acomoda cititorii cu acest subiect?

Gabriel Gafiţa: Sunt convins că cititorii acestor rânduri cunosc deja destul de multe despre diplomaţie, fie şi numai din prejudecăţile care circulă pe seama acestei profesii. Diplomaţii sunt funcţionari de stat, la fel ca şi militarii, poliţiştii, profesorii, medicii, lucrătorii din administraţie sau din transportul public. Nu sunt spioni, cum s-ar putea crede, ci îşi iau informaţiile din surse publice. Cu toate acestea lucrează cu informaţii pe care le transmit uneori pe circuite protejate, deoarece opiniile, recomandările, instrucţiunile în acest domeniu au gradul lor de confidenţialitate şi reprezintă strategia fiecărei ţări. Diplomaţii sunt oameni de multe ori expuşi: ei sunt luaţi drept un simbol al ţării lor şi pot fi atacaţi, răpiţi sau chiar ucişi pentru a transmite un mesaj politic statului lor de provenienţă. În general, nu reuşesc să lege relaţii de durată din cauza mandatelor lor pe termen într-o ţară sau în propria capitală. Adesea viaţa lor de familie sau viaţa privată suferă din acest motiv. De aceea când cineva îmbrăţişează cariera diplomatică trebuie să fie conştient că viaţă privată nu va avea prea multă în continuare, ci va fi tot timpul în serviciu comandat. În fine, ar fi multe de spus despre condiţia diplomatului, dar mai bine să începem interviul propriu-zis.

[su_quote cite=”Gabriel Gafiţa „]Diplomatul este la fel ca chirurgul, ca pilotul de avion, ca şahistul, ca vinul: maturitatea le dă valoare adăugată.[/su_quote]

Titus Gîrbea: Are nevoie diplomaţia românească de tineri capabili? Iar dacă da, de ce posibilităţile pentru aceşti tineri se reduc la un concurs ţinut o dată la patru 4 ani sau la intrarea în minister pe bază de recomandare?

Gabriel Gafiţa: Diplomaţia românească are nevoie tot timpul de tineri capabili şi, până în 2008 inclusiv, au existat concursuri anuale de intrare în Ministerul Afacerilor Externe. În 2009, guvernul de atunci a impus limite foarte stricte la angajările în sectorul de stat, drept pentru care şi aceste concursuri de admitere în minister au fost sistate. Anul acesta, în 2014, s-a organizat primul concurs după şase ani: a avut loc proba scrisă prin toamnă şi urmează programarea probei orale. Această lungă întrerupere în procesul de înnoire a diplomaţiei româneşti are drept rezultat faptul că nu prea mai găseşti persoane sub 30 de ani în MAE şi că lumea are grade tot mai mari, corespunzător vârstei şi experienţei. Pe de altă parte într-un minister foarte specializat, cum este MAE, trebuie să existe nişte criterii de admitere pentru că nu toţi candidaţii, chiar tineri, sunt calificaţi pentru o anumită activitate. Dintre criterii amintesc cunoaşterea limbilor străine, studiile despre relaţiile sau dreptul internaţional, eventuale lucrări sau masterate/doctorate în domeniul relaţiilor internaţionale. În ceea ce priveşte criteriul de vârstă, aş recomanda prudenţă: ştiu că mulţi tineri sunt nerăbdători să urce scara profesională din două în două trepte, că se întreabă cât timp mai stau ”bătrânii” pe posturi şi nu se retrag pentru a le face loc, că ideile altora li se par vetuste şi prăfuite, că e nevoie de un suflu nou şi de o abordare proaspătă. Diplomaţia fiind un domeniu esenţialmente conservator, nu ajunge că noi venim cu o mare noutate dacă ceilalţi nu sunt dispuşi să ne-o accepte. Deci pentru a ne face acceptate ideile şi obiectivele trebuie acumulată experienţă, savoir faire, trebuie deprinsă arta negocierii, trebuie să ştii când să cedezi şi când să nu cedezi în nici un caz şi, în general, să ştii să transmiţi imaginea unui partener serios, de încredere şi care va rămâne constant pe poziţie. Or, toate aceste calităţi vin cu vârsta, cu experienţa, cu o oarecare maturitate şi cu exerciţiul repetat al practicilor diplomatice. Diplomatul este la fel ca chirurgul, ca pilotul de avion, ca şahistul, ca vinul: maturitatea le dă valoare adăugată. Dar vreau să vă asigur în acelaşi timp că există la orice vârstă satisfacţii profesionale: să participi ca tânăr diplomat la negocieri istorice fără să ai responsabilitatea de a atinge obiectivul definit prin mandat pentru şeful delegaţiei, să fii în prezenţa unor monumente vii ale diplomaţiei internaţionale şi treaba ta să fie să pregăteşti bine partea ta de documentaţie şi să înveţi pe viu, asistând şi observând cum se desfăşoară asemenea momente poate deveni definitoriu şi decisiv pentru cariera ta, te poate forma pentru toată viaţa.

Titus Gîrbea: Vorbind în ansamblu despre tânăra generaţie, care credeţi că sunt atuurile ei şi ce ar putea aduce nou în diplomaţie?

Gabriel Gafiţa: Atuurile tinerei generaţii sunt în primul rând receptivitatea ei şi capacitatea de informare, datorită unei mult mai mari deschideri către IT decât a generaţiilor anterioare, care însă au de partea lor experienţă. Personal m-aş feri de prezumţia de a afirma că tânăra generaţie aduce neapărat un suflu nou în diplomaţie şi că ea poate schimba percepţia despre România sau relaţiile României cu alte state. Diplomaţia este, cum spuneam mai devreme, un domeniu esenţialmente conservator şi cu inerţie îndelungată. Lucrurile aici se schimbă greu, în timp şi cu mult efort la nivel naţional. Chiar cu riscul de a vă indigna, afirm că entuziasmele în diplomaţie şi sincerităţile exagerate se dovedesc până la urmă perdante. Când mergi, să spunem, la o negociere şi reprezentantul român are 35 de ani, pentru că la noi se promovează şefii tineri, şi există destule astfel de cazuri în MAE român, iar omologul său dintr-un stat mare putere ştie că se ocupă de România dinainte de a se fi născut tânărul nostru şef, rezultatul nu poate fi decât un măcel. Care va fi învelit, fiţi siguri, de partea adversă în ambalajul cordialităţii şi al respectabilităţii diplomatice. Or, cine câştigă din această situaţie: România, care va trage ani de zile ponoasele unei negocieri de pe poziţii inegale, sau tânăra generaţie de români, care poate rămâne cu impresia falsă că, în sfârşit, şi-a valorificat şansa? Personal am promovat tineri diplomaţi cât de mult mi-a stat în putinţă în poziţiile pe care le-am ocupat în centrala ministerului sau în exterior. Principala calitate a acestor tineri diplomaţi am considerat-o a fi mereu capacitatea lor de a învăţa din orice situaţie concretă, receptivitatea lor la orice stimuli profesionali veniţi de la diplomaţii români sau străini, strădania de a cunoaşte organizaţiile internaţionale sau specificul naţional al statelor de care trebuiau să se ocupe, posibilitatea de a se adapta la orice nou context, priceperea de a observa specificul funcţionării instituţiilor din alte ţări, participarea la reuniuni internaţionale. De câte ori am putut, am luat în delegaţiile pe care le-am condus tineri diplomaţi sau le-am încredinţat sarcini pentru care am considerat că sunt pregătiţi la ambasadele pe care le-am gestionat. Ceea ce am încercat să le insuflu mereu a fost încrederea în forţele lor proprii, dar mai ales răbdarea de a învăţa, prudenţa de a nu se arunca în luptă înainte de a-şi cântări de multe ori şansa de câştig şi, mai ales, capacitatea de a se adapta în continuu la toate nuanţele care pot apărea în decursul acţiunii.

[su_quote cite=”Gabriel Gafiţa „]În diplomaţie arta este de a păstra mereu canalele de comunicare deschise şi de a evita umilirea adversarului, pentru că un adversar umilit poate refuza comunicarea cu tine şi atunci orice soluţie dispare.[/su_quote]

Titus Gîrbea: Cum arată profilul diplomatului capabil în opinia dumneavoastră?

Gabriel Gafiţa: Faţă de calităţile enumerate la întrebarea precedentă, aş mai adăuga importanţa relaţiei directe, personale cu omologii din alte ţări. Uneori o discuţie cordială cu un partener sau omolog străin despre subiecte cât se poate de delicate poate conduce către o concluzie satisfăcătoare pentru ambele părţi mai mult decât o negociere oficială, rece. Alteori o glumă abilă, dar neagresivă, poate sintetiza mai bine esenţa unei situaţii decât o declaraţie sau un comunicat de presă. Fără a minimaliza câtuşi de puţin importanţa ocaziilor oficiale, vreau să spun că multe înţelegeri au fost convenite la o masă, la o cafea sau la un tête-à-tête. Un lucru trebuie ţinut minte: că nimeni nu e fericit să citească în presă lucruri care i-ar fi putut fi spuse în particular. De multe ori în particular se pot spune lucruri cu mult mai grave şi mai complicate decât se pot spune în public. Luarea mass-mediei drept aliat aparent pune o presiune asupra celeilalte părţi la care aceasta s-ar putea simţi împinsă a răspunde mai aspru decât ar face-o într-o discuţie confidenţială. În fond, pe noi ce ne interesează: să ne umilim adversarul în public, fără niciun rezultat sau să câştige punctul nostru de vedere în faţa lui? În diplomaţie arta este de a păstra mereu canalele de comunicare deschise şi de a evita umilirea adversarului, pentru că un adversar umilit poate refuza comunicarea cu tine şi atunci orice soluţie dispare. Şi ar mai fi ceva: un diplomat adevărat trebuie să ştie să preţuiască lucrul în echipă. Să nu aibă infatuarea de a crede că este cel mai bun sau, şi mai rău, că este singurul bun şi care are mereu dreptate. Oricât de bine am cunoaşte o problemă sau o tematică, input-urile colegilor sau ale partenerilor ne sunt mereu utile. Din păcate, sunt destui diplomaţi care nu scapă de păcatul superbiei: îngâmfarea lor este maximă, vorbesc de sus cu toată lumea, nu ascultă de niciun argument, nu suportă să le fie semnalate riscurile, te fac să te simţi ultimul prost pe lângă ei şi niciodată nu vor recunoaşte că poate ei greşesc şi poate că alţii au avut dreptate. Cu asemenea oameni se lucrează foarte greu, mai ales când sunt în funcţii de conducere. Şi li se întâmplă de multe ori să comită erori, să fie puşi în inferioritate de omologi străini, să fie executaţi fără milă de aceştia. Pentru că nu trebuie niciodată uitat: în diplomaţie nu există iubire, nu există concesii, nu există milă când greşeşti şi nu există cadouri. Pentru orice diplomat contează în primul rând interesul ţării sale, adică interesul naţional, care nu dispare în niciun caz odată cu calitatea de membru în UE sau NATO.

[su_quote cite=”Gabriel Gafiţa „]Un bun diplomat trebuie să poată redacta bine orice fel de text, trebuie să aibă proprietatea cuvintelor când vorbeşte sau când scrie şi să poată opera liber cu ele fără a cădea în verbozitatea unui anumit limbaj de lemn care, din păcate, se practică şi la nivel internaţional.[/su_quote]

Titus Gîrbea: Domnule ambasador, cum arată o zi obişnuită din programul dumneavoastră?

Gabriel Gafiţa: Nu există zile obişnuite în programul meu. Au existat zile când mă sculam la 4 dimineaţa, ca să fiu la aeroport la 5, fiindcă avionul pleca la 7 spre un mare aeroport european, de unde luam alt avion spre Asia sau America Latină, unde ajungeam, în mod ideal, după 10, 12 sau 14 ore (de exemplu zborul Paris-Santiago de Chile durează 14 ore non-stop), asta în cazul fericit când nu mai făceam încă o escală pe parcurs. Deci după o călătorie de 22-24 de ore ajungeam la destinaţie, cu toate fusele orare date peste cap şi începea reuniunea. După 2-3 zile de stat în săli de reuniune făceam călătoria în sens invers. Când nu am de călătorit sunt în biroul meu de la minister şi uneori am un program mai încărcat, cu vizite de delegaţii sau de ambasadori străini, cu pregătirea unor vizite ale demnitarilor noştri la evenimente internaţionale, alteori am zile mai liniştite, când mă ocup de organizarea internă a direcţiei pe care o conduc, de redactarea unor rapoarte pe o tematică sau alta, de conturarea, împreună cu colaboratorii mei, a unor puncte de vedere sau poziţii româneşti pe o problemă anume în pregătirea participării la consultări bilaterale sau reuniuni internaţionale. Când sunt la ambasadă, desigur, programul se structurează altfel, în funcţie de situaţiile ce apar acolo sau de solicitările venite din ţară. Oricum, şi într-un caz şi în altul, programul este foarte variat şi nu e niciodată timp să se instaleze rutina în viaţa unui diplomat dacă îşi ia profesia în serios.

Titus Gîrbea: Cum se îmbină profesia de diplomat cu cea de scriitor?

Gabriel Gafiţa: Ele seamănă prin aceea că amândouă se folosesc de arta cuvântului pentru transmiterea mesajului lor. Un bun diplomat trebuie să poată redacta bine orice fel de text, trebuie să aibă proprietatea cuvintelor când vorbeşte sau când scrie şi să poată opera liber cu ele fără a cădea în verbozitatea unui anumit limbaj de lemn care, din păcate, se practică şi la nivel internaţional. ”Condiţionalităţile generate contextual de modul în care operează interdependenţa factorilor determinanţi ai situaţiilor influenţate de paradigma stimulilor exteriori implementaţi în masa critică a elementelor componente ale unor politici strategice creează o sinergie activă şi o valoare adăugată care argumentează repoziţionarea României ca actor global şi vector al obiectivelor-ţintă subsecvente poziţiei sale în contextul lideranţei regionale, când trebuie cu necesitate să îşi securizeze şi să îşi exteriorizeze o platformă naturală de pertinenţă.” O frază de acest tip, creată de mine ad hoc pentru dumneavoastră, nu este nici diplomaţie, nici literatură, deşi sunt mulţi deontologi de azi care simt nevoia să se exprime astfel. Sau, şi mai trist, care nu se mai pot exprima altfel decât aşa. După opinia mea, cel mai bun mod de a te face înţeles şi ca scriitor şi ca diplomat este formularea simplă, clară, memorabilă şi cu ţintă precisă.

Titus Gîrbea: Cât de mult se aseamănă profesia de diplomat cu cea de membru în forţele armate? Se pot primi decoraţii/ distincţii pentru merite deosebite?

Gabriel Gafiţa: Cum nu sunt militar, unele asemănări s-ar putea să-mi scape. Dar în ambele profesii sunt fundamentale apărarea interesului naţional şi neimplicarea politică. Prin mijloace diferite, şi diplomatul şi militarul apără interesele ţării, nu ale unui partid sau altuia. În acelaşi timp, ei sunt în slujba guvernului care decide linia politică de urmat şi sub comanda supremă a instituţiei prezidenţiale, care conduce şi politica externă şi politica de securitate a ţării. Pentru rezultate sau merite deosebite şi diplomatul şi militarul pot primi decoraţii, distincţii, grade diplomatice/militare sau alte forme de evidenţiere publică.

[su_quote cite=”Gabriel Gafiţa „][…] Tot aşa şi în diplomaţie, poţi spune interlocutorului tău că ”propunerile lui sunt provocatoare” (a se citi: aberante), că ele ”oferă prilej de reflecţie” (adică nu merită vreun răspuns). Poţi spune că îi ”admiri consecvenţa poziţiilor” (adică e rigid) sau poţi face chiar un compliment: ”Admir cariera dumneavoastră prodigioasă” (a se citi: ai tăi sunt serioşi când te numesc director general la 33 de ani şi-ţi dau gradul de ministru consilier?).[/su_quote]

Titus Gîrbea: Cât de mult contează implicarea în politică în această profesie?

Gabriel Gafiţa: Dacă cineva doreşte să facă din diplomaţie o profesiune pentru viaţă, există două domenii la care trebuie să fie pregătit să renunţe definitiv: politica şi afacerile. Prin statutul său profesional, diplomatul nu se poate implica în politică şi nu poate realiza altfel de venituri decât din salariul pe care îl primeşte de la stat şi din cărţi pe care le publică sau din activităţi academice (cursuri). Desigur că tentaţia oricărui politician este de a suspecta şi de a acuza diplomaţii că sunt devotaţi oponenţilor lui, dar un statut de neutralitate absolută faţă de forţele politice nu poate aduce finalmente blamul asupra niciunui diplomat. Concret, dacă eşti la post în străinătate şi vine, de exemplu, o delegaţie parlamentară din ţară, ca diplomat nu poţi face distincţie între reprezentanţii diferitelor partide politice, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie. Trebuie să-i tratezi la fel, cu aceeaşi deferenţă, să le oferi şanse egale de a se exprima. Nu trebuie să accepţi organizarea unor întâlniri de partid cu românii din diaspora pe teritoriul ambasadei. Nu trebuie să duci mesaje între un partid din ţară şi un partid din străinătate; corespondenţa la nivel de partid se face direct, nu prin ambasadă. Nu trebuie să începi să oferi detalii despre partidele politice din ţară în pregătirea alegerilor. Trebuie să acorzi atenţie egală tuturor reprezentanţilor delegaţi de partide să facă parte din comisiile electorale sau să fie observatori şi să-i implici în numărarea voturilor şi în monitorizarea corectitudinii alegerilor. Desigur, unii diplomaţi pot opta la un moment dat pentru cariera politică, dar atunci ei vor fi supuşi regulilor dure ale politicii: când vine la putere partidul advers, îşi pierd poziţia diplomatică.

Titus Gîrbea: Care sunt privilegiile de care se bucură un diplomat? Atât în ţara de origine, cât şi în străinătate.

Gabriel Gafiţa: În ţara de origine un diplomat nu dispune de privilegii. El este un funcţionar de stat care se supune tuturor obligaţiilor acestei categorii profesionale: nu se poate implica în politică sau în afaceri, dar poate desfăşura o activitate didactică sau creatoare. În străinătate, dacă este în misiune permanentă, adică dacă lucrează într-o ambasadă a ţării sale, pe lângă restricţiile enumerate diplomatul beneficiază de unele ”privilegii şi imunităţi”, descrise în Convenţia Diplomatică şi Consulară din 1961, cunoscută şi drept Convenţia de la Viena, care reglementează acest gen de activitate. În străinătate şi în exerciţiul misiunii sale permanente, diplomatul nu poate fi arestat, nu poate fi adus în faţa justiţiei din statul acreditar, ci va fi trimis înapoi în ţara sa şi judecat acolo pentru o infracţiune comisă în altă ţară; de asemenea el este scutit de la plata impozitelor şi a altor taxe locale (taxa de drum, taxa de mediu, diverse accize etc.). Personalul ambasadelor şi membrii de familie beneficiază la post de protecţie diplomatică, în sensul că o unitate specială a poliţiei locale se ocupă de paza şi protecţia lor şi de evitarea oricăror situaţii care le-ar putea periclita siguranţa personală sau viaţa, pentru că diplomaţii şi familiile acestora sunt ţinte facile pentru răpitori, terorişti, extremişti etc. Sunt simboluri ale ”străinătăţii”, ale ”inamicului” politic sau religios, ale unei ”alte morale”. Sunt simboluri ale statului lor, deci un militant care vrea să protesteze împotriva unei ţări poate alege calea de a-i ataca cetăţenii aflaţi în străinătate, care sunt mai expuşi, deci mai vulnerabili. De unde şi nevoia protejării lor. Deci există privilegii şi imunităţi în străinătate, dar există şi ”monitorizare” din partea statului acreditar. Câtă vreme ne obişnuim cu ideea ”monitorizării” şi acceptăm faptul că ea este valabilă în toate statele, inclusiv în toate marile democraţii ale lumii, nu vor exista probleme şi fiecare îşi va face datoria faţă de ţara sa.

Titus Gîrbea: Care ar fi modalităţile de sancţionare pentru un diplomat în cazul în care comite abateri grave în exerciţiul funcţiei sale?

Gabriel Gafiţa: În general, diplomaţii sunt selectaţi şi în funcţie de anumite calităţi morale şi intelectuale care îi ajută să evite abaterile grave. Erori pot apărea în activitatea oricui. În funcţie de gravitatea acestora, pot exista atenţionări mai mult sau mai puţin severe din partea şefilor ierarhici. Pentru abateri disciplinare grave în serviciul extern diplomatul poate fi convocat pentru o discuţie în centrală cu conducerea ministerului sau poate fi rechemat de la post şi misiunea lui permanentă încheiată. Mai departe, în centrală, poate fi menţinut fără trimitere într-o altă misiune externă o anumită perioadă de timp, ca sancţiune, sau, în cazuri deosebit de grave, poate fi pus în disponibilitate. Dar asemenea cazuri sunt rare.

Titus Gîrbea:  Se spune că “Un diplomat este o persoană care îţi va spune să te duci în iad într-o manieră în care chiar vei aştepta călătoria”(Caskie Stinnett). Oare aşa este? Ce părere aveţi?

Gabriel Gafiţa: ”Go to hell” înseamnă ”să te duci dracului”. Mă rog, în iad, cu alte cuvinte. Există expresii perifrastice pentru a transmite mesajul negativ fără a folosi cuvinte dure, ci dimpotrivă. Asta derivă din ”corectitudinea politică”. Nu-i spui cuiva că este cocoşat, ci ”vertically challenged”. Nu-i spui că este orb, ci ”visually impaired”. Nu-i spui că este şchiop, ci că are o ”mobilitate mai redusă”. Tot aşa şi în diplomaţie, poţi spune interlocutorului tău că ”propunerile lui sunt provocatoare” (a se citi: aberante), că ele ”oferă prilej de reflecţie” (adică nu merită vreun răspuns). Poţi spune că îi ”admiri consecvenţa poziţiilor” (adică e rigid) sau poţi face chiar un compliment: ”Admir cariera dumneavoastră prodigioasă” (a se citi: ai tăi sunt serioşi când te numesc director general la 33 de ani şi-ţi dau gradul de ministru consilier?)

Titus Gîrbea: În antichitate, omologii diplomaţilor erau solii, iar oratorul Demostene se referea la aceştia spunând: “Solii nu dispun nici de corăbii de luptă, nici de infanterie grea, nici de cetăţi; armele lor sunt cuvintele şi momentele prielnice”. Ne mai raportăm la aceste lucruri atunci când vorbim despre diplomaţie sau sunt chestiuni căzute în desuetudine?

Gabriel Gafiţa: Există o măsură de adevăr în acest citat în sensul că ”solul” sau diplomatul este trimis într-o misiune cu un anumit mandat din partea superiorilor săi şi, în limitele acestui mandat, el trebuie să pună la lucru toată inteligenţa, abilitatea şi tactica sa pentru a atinge obiectivul stabilit. Desigur că, de pe vremea lui Demostene, s-au schimbat multe lucruri. Acum dispunem de telefon mobil cu roaming în toată lumea, dispunem de internet, de diverse forme de comunicare protejată pentru confidenţialitate. Deci ”solul”, adică diplomatul, se poate afla în contact direct cu ministerul şi cu superiorii săi în timp real, poate accesa direct ori primi orice informaţie, orice documente îi sunt necesare, poate discuta orice modificare de situaţie, de context, de mesaj. Calităţile lui, experienţa rămân însă esenţiale în contactul cu partenerul străin, dar nu mai este singur ca ”solul” lui Demostene şi nu mai trebuie să se descurce doar cu mijloace proprii.

[su_quote cite=”Gabriel Gafiţa „] Diplomaţia nu este neapărat un domeniu foarte vizibil. Şi asta nu pentru că activităţile ei ar fi confidenţiale sau secrete – vă asigur că nu sunt -, ci pentru că foarte mult din activitatea ei se concentrează asupra detaliilor ce trebuiesc puse la punct cu rigurozitate pentru reuşita unei vizite, pentru semnarea unui document, pentru un demers internaţional.[/su_quote]

Titus Gîrbea:  Cât de mult compromis se regăseşte în arta diplomaţiei?

Gabriel Gafiţa: Compromisul este un element esenţial în arta diplomaţiei. Nu există negociere fără compromis, pentru că nu există negociere în care doar o parte să câştige, iar alta doar să piardă. Atunci avem de-a face cu un dictat, ceea ce nu mai e diplomaţie, ci sancţionarea perdantului de către învingător. A stăpâni arta compromisului înseamnă, între altele, a evalua exact cât anume din ceea ce vrei tu poate oponentul tău susţine în raport cu autorităţile ţării lui, astfel încât intenţiile/pretenţiile/dorinţele tale să fie acceptate de cealaltă parte. Am avut o dată o negociere pentru un parteneriat cu un stat european nu chiar cel mai prietenos cu România. La nivel de lucru, de diplomaţi, ne înţelegeam bine, pentru că şi ei şi noi cunoşteam regulile jocului. La un moment dat, am discutat deschis cu echipa adversă: cutare sau cutare formulare era acceptabilă la nivel de ministere de externe. Dar tratatul urma să meargă la cele două parlamente spre aprobare, iar acolo lucrurile riscau să se blocheze din motive istorice şi politice, ceea ce ar fi fost rău pentru stadiul relaţiilor. La nivel diplomatic, voiam şi noi şi ei să facem un pas important înainte. Cum sensibilităţile reciproce ne erau bine cunoscute, am încercat ambele echipe să ajungem la formule care să ofere satisfacţie ambelor părţi, fără a leza demnitatea niciuneia. Dacă nu am fi fost pregătiţi pentru compromisuri, nu am fi ajuns la nici un rezultat. Tratatul a trecut prin ambele parlamente, desigur, nu fără turbulenţe, dar a fost votat şi acum este un document esenţial al relaţiei bilaterale.

Titus Gîrbea: Ce mijloace sunt folosite în diplomaţie? Planificarea are ea un rol esenţial?

Gabriel Gafiţa: O parte din mijloacele diplomaţiei au fost amintite pe parcursul acestui interviu. În principiu, orice mijloc onorabil este demn de utilizat dacă el asigură atingerea obiectivului propus. Există acţiuni promoţionale pentru mai buna cunoaştere a unei ţări: expoziţii, festivaluri de film, bazare de produse naţionale, degustări de vinuri, misiuni economice, invitarea unor ziarişti, acordarea unor interviuri, subvenţionarea unor suplimente speciale de publicaţii, traduceri de cărţi, recepţii la ambasade, turnee de ansambluri artistice. Există campanii bine regizate pentru câştigarea unui loc important într-o organizaţie internaţională: vizite, consultări, turnee zonale, scrisori de susţinere ale ministrului de externe, ale preşedintelui sau primului-ministru către omologi. Există programe de consultări politice la nivelul conducerii statului cu diverşi interlocutori internaţionali, în funcţie de obiectivele propuse: realizarea unei alianţe strategice, pătrunderea pe pieţele dintr-o anumită regiune, marcarea unei prezenţe româneşti într-o anumită zonă. De exemplu, pentru intrarea întâi în NATO (2004), apoi şi în UE (2007), au trebuit bine planificate etapele şi obiectivele de etapă. Pentru intrarea în spaţiul Schengen s-au planificat judicios fazele introducerii sistemului de monitorizare a frontierelor. In legătură cu mecanismul MCV sunt măsuri clare care s-au luat şi care aşteaptă să mai fie luate la nivelul întregului guvern. La nivel intern planificarea este mai uşor de realizat, fiindcă ea depinde de capacitatea noastră de organizare şi mobilizare. La nivel extern, dacă se face o anumită planificare, ea trebuie să concorde şi cu interesele altor actori zonali ca să poată fi realizabilă.

Titus Gîrbea: Cum vedeţi diplomaţia în România actuală?

Gabriel Gafiţa: Diplomaţia nu este neapărat un domeniu foarte vizibil. Şi asta nu pentru că activităţile ei ar fi confidenţiale sau secrete – vă asigur că nu sunt -, ci pentru că foarte mult din activitatea ei se concentrează asupra detaliilor ce trebuiesc puse la punct cu rigurozitate pentru reuşita unei vizite, pentru semnarea unui document, pentru un demers internaţional. Când are loc o vizită de stat sau o participare la o reuniune internaţională, evenimentul în sine e doar vârful icebergului; sub apă se află o cantitate imensă de muncă nevăzută şi neştiută în afara Ministerului Afacerilor Externe sau a ambasadelor. În altă ordine de idei, activitatea curentă a unor ambasade sau misiuni permanente, cum ar fi cele de la UE şi NATO, de la ONU şi de la Consiliul Europei, din marile capitale ale lumii, dar şi din alte capitale, din ţările vecine, din zonele de conflict este extrem de serioasă, fluxul de informaţii către centrala ministerului este constant, propunerile, iniţiativele sunt frecvente, interacţiunea cu alte instituţii din ţară sau din străinătate este eficientă. Cei care nu cunosc specificul acestei munci au condamnat ambasadele române pentru disfuncţionalităţile înregistrate la recentele alegeri prezidenţiale şi chiar i-au agresat verbal şi fizic pe lucrătorii din comisiile de votare, făcându-i ţapi ispăşitori pentru toate nemulţumirile lor. Dar trebuie avut în vedere că aceşti diplomaţi au asigurat, atât cât au putut în condiţii care nu au depins de ei, fluenţa alegerilor. Lucrătorii diplomatici şi consulari români lucrează expuşi în zone de conflict asigurând evacuarea românilor şi a altor europeni nimeriţi la mijloc în războaiele civile şi în confruntările armate din Fâşia Gaza, din Siria sau din Libia. Aceiaşi lucrători sunt cei care ajută turiştii români ajunşi în dificultate în diverse ţări din lume, tot ei vizitează cetăţenii români aflaţi în detenţie pentru diverse infracţiuni (droguri, carduri clonate, prostituţie, hoţie). Ei sunt cei la care apelăm să ne asiste în caz de nevoie în străinătate şi tot ei sunt caii de bătaie când avem o frustrare în afara ţării. Mă consolează însă faptul că nu suntem singurii în această situaţie: şi cetăţenii altor ţări procedează exact la fel cu diplomaţii lor. Ori de câte ori ajungem să-i condamnăm pe diplomaţi pentru diverse motive – unele reale, altele imaginare – să ne gândim totuşi la importanţa muncii lor, la utilitatea ei pentru ţară, la gradul de specializare de care e nevoie pentru a opera la acest nivel, precum şi la terenul sensibil pe care operează diplomaţii şi care este domeniul relaţiilor internaţionale. Aşa cum e nevoie de foarte multe calităţi pentru a fi chirurg, avocat, pilot, ceea ce nu oricine e capabil să devină, tot aşa e nevoie, pentru a fi bun diplomat, de o experienţă de specialitate care se dobândeşte greu, cu multă muncă şi în timp.

Titus Gârbea: Vă mulţumesc pentru amabilitate!