Dreptul internațional umanitar
Realitatea istorică a arătat în repetate rânduri că abolirea definitivă a războiului și instaurarea păcii mondiale sunt obiective pe cât de dezirabile, pe atât de imposibil de realizat. Tocmai de aceea, demersurile comunității internaționale nu vizează suprimarea conflictelor armate, ci crearea unui sistem cât mai eficient de reguli care să permită atât restrângerea dreptului beligeranților de a utiliza mijloace și metode de război la libera lor alegere, cât și protejarea victimelor.
Pornind de la rațiuni de acest fel, în anul 1864, odată cu adoptarea Convenției de la Geneva pentru Ameliorarea Situației Răniților din Armatele de pe Câmpul de Luptă au fost puse bazele dreptului internațional umanitar modern. Convenția instituia reguli referitoare la protecția civililor, indiferent de statul căruia îi aparțineau, proclamând totodată neutralitatea spitalelor, a ambulanțelor și a personalului sanitar şi religios. De asemenea, este recunoscut simbolul Crucii Roșii ca mijloc de identificare a persoanelor și echipamentelor aflate sub protecția prevederilor acestei convenții.
Având în vedere însă evoluția rapidă a tehnicilor de război, în decursul deceniilor următoare a devenit necesară adoptarea de noi reguli care să reglementeze conduita părților combatante. Pe cale de consecință, regulile de jus in bello existente (regulile aplicabile în timpul desfășurării conflictelor armate) au fost completate prin adoptarea unor documente internaționale și anume:
– Convențiile de la Haga din anul 1899, respectiv din anul 1907
– Convențiile de la Geneva din anul 1949
– Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat din anul 1954
– Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii şi stocării armelor bacteriologice din anul 1972
– Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale din anul 1977
– Protocolul opţional la Convenţia cu privire la drepturile copilului privind implicarea copiilor în conflicte armate din anul 2000
Normele înscrise în conținutul acestor documente vizează protecția anumitor categorii de persoane, dintre care putem reține:
– Răniţii şi bolnavii din forţele armate în campanie;
– Răniţii, bolnavii şi naufragiaţii din forţele armate pe mare;
– Prizonierii de război;
– Persoanele civile în timp de război.
În ceea ce privește principiile dreptului internațional umanitar, acestea sunt considerate ca reprezentând structura de bază a normelor ce guvernează ramura de drept aflată în discuție, indiferent de forma- convențională sau cutumiară- pe care o îmbracă. Avem în vedere în acest sens următoarele principii:
- Principiul umanismului, consacrat pentru întâia oară în Preambulul Convenției de la Haga sub numele de “Clauza Martens”, după numele juristul rus Fyodor Martens.
- Principiul distincţiei dintre civili şi combatanţi în timpul conflictelor armate
- Principiul necesităţii militare
- Principiul proporționalității și al necauzării de suferințe inutile
- Principiul nediscriminării
Un alt aspect esențial care trebuie avut în vedere este legat de situațiile în care devin incidente normele de drept internațional umanitar. Având în vedere reglementările cuprinse în principal în cele patru Convenții de la Geneva, precum și în Protocoalele Adiționale la acestea, se poate afirma că normele dreptului internațional umanitar se aplică numai în caz de conflict armat. Trebuie însă precizat că documentele amintite disting între doua tipuri de conflict armat și anume: conflictul armat internațional și conflictul armat intern.
În ceea ce privește conflictul armat internațional, acesta este definit în sistemul convenţiilor de la Geneva ca reprezentând „toate cazurile de război declarat sau orice alt conflict armat care poate să apară între două sau mai multe părţi contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una dintre ele”. Interesantă este însă completarea adusă definiției în cauză de dispozițiile cuprinse în Protocolul Adițional I, care includ în sfera conflictelor armate internaționale și “lupta popoarelor împotriva dominaţiei coloniale şi a ocupaţiei străine, precum şi împotriva regimurilor rasiste.“ Această completare a determinat anumite state, precum Regatul Unit al Marii Britanii, SUA sau Israel să nu ratifice o lungă perioadă de timp Protocolul Adițional I.
Pe de altă parte, conflictul armat intern, reglementat de art. 3 comun celor patru Convenâții de la Geneva, este definit ca fiind acel “conflict desășurat pe teritoriul uneia dintre statele semnatare ale convenției între forțele sale armate și forțe armate dizidente sau grupuri înarmate organizate.” Prin Protocolul Adițional II sunt prevăzute însă acele situații cărora nu le sunt aplicabile regulile dreptului internațional umanitar și anume: “situaţiile de tensiune internă şi tulburările interne, cum sunt actele de dezordine publică, actele sporadice şi izolate de violenţă şi alte acte analoage, care nu sunt conflicte armate.”
De asemenea, trebuie menționat faptul că în momentul de față sunt calificate ca făcând parte din categoria conflictelor armate ce cad sub incidența normelor de drept internațional umanitar și conflictele armate destructurate sau de identitate și conflictele armate internaționalizate.
Având în vedere cele prezentate anterior, se poate conchide că dreptul internațional umanitar reprezintă nu numai o modalitate de limitare a efectelor distructive cauzate de război, dar și o garanție a respectării drepturilor omului în caz de conflict armat.
