Importanţa Dreptului privat roman şi a Istoriei dreptului românesc – Juristul nu se poate mărgini la cunoaşterea legilor în vigoare

Domnule Ministru al Educației Naționale,

 

Subsemnaţii, prof. univ. dr. Emil Molcuţ, profesor emerit al Universităţii din Bucureşti, prof. univ. dr. Dan Oancea, directorul Departamentului de drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, membru în Consiliul profesoral al Facultăţii de Drept şi membru în Senatul Universităţii din Bucureşti, şi lector univ. dr. Andrei Aurel Jean, membru în Consiliul Departamentului de drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti şi în Consiliul profesoral al Facultăţii de Drept, cadre didactice titulare la disciplinele Drept privat roman şi Istoria dreptului românesc din cadrul Departamentului de drept public al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, vă aducem la cunoştinţă următoarele:

Examinând proiectul noilor Standarde ARACIS, am constatat, cu tristeţe, că Dreptul privat roman a fost „retrogradat” de la statutul de disciplină fundamentală la cel de disciplină complementară, alături de Educaţia fizică, iar Istoria dreptului românesc nici nu se mai regăseşte printre materiile conţinute în aceste standarde. Nu cunoaştem şi nici nu căutăm explicaţii pentru această anomalie, însă ne adresăm dumneavoastră cu speranţa că veţi lua poziţie în sprijinul cauzei Dreptului privat roman şi a Istoriei dreptului românesc, în calitate de preşedinte al celui mai înalt for cultural al ţării.
Facultatea noastră s-a mândrit dintotdeauna cu faptul că a oferit şi oferă o solidă cultură juridică absolvenţilor săi, fapt demonstrat de poziţia pe care absolvenţii noştri au ocupat-o şi o ocupă în cadrul vieţii sociale din România, regăsindu-se printre elitele societăţii româneşti. Ei sunt aceia care s-au format intelectual ca profesionişti ai dreptului prin înţelegerea spiritului şi principiilor fundamentale ale ştiinţei dreptului, cu deosebire ale dreptului privat, înţelegere construită pe cunoaşterea originii evoluţiei şi modului de preluare a conceptelor şi categoriilor dreptului, pe însuşirea exemplară a alfabetului juridic şi pe cunoaşterea tehnicii de reglementare juridică. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără studiul Dreptului privat roman şi al Istoriei dreptului românesc.

În ceea ce priveşte Dreptul privat roman, acesta este singurul sistem juridic din lume care, spre deosebire de celelalte legislaţii, nu a rămas un simplu document arheologic, ci a depăşit, sub aspectul formei sale, limitele istorice ale societăţii care l-a creat şi a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu, influenţă care se manifestă şi în prezent.
Juriştii epocii moderne au împrumutat din dreptul roman toate construcţiile şi categoriile juridice, precum şi toate principiile şi regulile de drept necesare pentru reglementarea relaţiilor sociale după înlăturarea sistemului politic şi juridic feudal.

Explicaţia acestui fenomen de vitalitate cu totul excepţională stă în aceea că dreptul roman s-a format în strânsă legătură cu necesităţile practicii sociale, cu realităţile economice şi sociale specifice Romei antice, fiind expresia juridică generală şi abstractă a unei societăţi întemeiată pe proprietatea privată şi producţia de mărfuri. În acest context, jurisconsulţii romani, datorită spiritului lor practic, au stabilit principii cu caracter universal, care formează substratul legislaţiei moderne în domeniul dreptului privat.

Obiecţiunea că aceste principii se află în legile noastre şi că nu mai necesită o incursiune în dreptul roman nu poate fi acceptată, întrucât dreptul nu este o ştiinţă exactă, iar principiile sale sunt relative, veşnic supuse îndoielii şi controlului, deci susceptibile de a fi oricând examinate, spre a se vedea cum au fost formulate şi ce împrejurări le-au creat.
Pentru prima dată în istoria lumii, romanii au reuşit să creeze elementele de bază ale alfabetului juridic, prin intermediul cărora normele de drept capătă o identitate proprie faţă de celelalte norme sociale. Astfel, romanii sunt creatorii ştiinţei dreptului, alcătuită dintr-un sistem de concepte, categorii şi principii perfect simetrice, abstractizate şi subiectivizate, precum şi ai alfabetului juridic cu ajutorul căruia pot fi transpuse pe plan terminologic, în scopul exprimării juridice, orice trebuinţe şi realităţi sociale.

Dreptul roman oferă, totodată, cel mai vast câmp de studiu pentru evoluţia instituţiilor juridice, întrucât dreptul nu este un rezultat al întâmplării sau o creaţie arbitrară a legiuitorului, ci, aşa cum sunt limba, datinile şi religia, este un fenomen social, care străbate aceleaşi faze ca societatea unde se dezvoltă, născându-se, progresând şi decăzând odată cu aceasta.
Juristul nu se poate mărgini la cunoaşterea legilor în vigoare, căci idealul său pretinde mai mult decât căutarea argumentelor de pledoarie sau a considerentelor de inserat într-o hotărâre judecătorească. Dobândirea spiritului critic, discernerea părţilor sănătoase şi a părţilor rele ale unei reglementări, decelarea dezideratelor de lege ferenda se capătă printr-o aprofundare ceva mai statornică nu numai a dreptului pozitiv, ci, mai ales, a şiinţei dreptului.

Juristul nu se poate mărgini la cunoaşterea legilor în vigoare

În concluzie, studiul dreptului privat roman este fundamental pentru formarea unui jurist, în contextul în care romanii au fost cei care au creat şi promovat ştiinţa dreptului.
Dreptul roman s-a dovedit a fi o bună pavăză faţă de asaltul oricărei ideologii globalizante, colectiviste, de genul celei comuniste, promovată de Marx şi Engels. Nu întâmplător, şi înainte de 1989, comuniştii au încercat să împingă dreptul roman la periferia planului de învăţământ, întrucât au realizat că el oferea studenţilor la Drept şi viitorilor jurişti acea deschidere intelectuală care nu era dorită pentru un popor supus unui proces de spălare a creierului şi de eliminare a tuturor particularităţilor care conferă identitatea. Şi atunci, marii profesori de drept roman şi de drept civil au luat atitudine şi s-au ridicat în apărarea dreptului privat roman.

Nu în ultimul rând, tentativa contemporană de realizare a unui sistem juridic unic european găseşte în dreptul privat roman, gata elaborat, cel mai bun model al unui drept perfect adaptat la spiritul european.

În ceea ce priveşte Istoria dreptului românesc, ea este indisolubil legată de dreptul roman, întrucât dreptul nostru s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului roman, în cadrul unei evoluţii istorice bimilenare ce a cuprins patru etape.
În perioada cuceririi romane a Daciei, dreptul roman a fost, pentru aproape două sute de ani, dreptul aplicabil pe o bună parte a teritoriului patriei noastre.
Etnogeneza românească nu a însemnat doar o sinteză etnică şi lingvistică, ci şi o sinteză instituţională, atât pe planul instituţiilor politice, cât şi pe planul instituţiilor juridice, în cadrul căreia dreptul roman a fost elementul dominant. Rezultatul sintezei juridice daco-romane este Legea Ţării sau dreptul nostru feudal nescris, care, prin originalitatea sa, a conferit, alături de limbă, credinţă şi obiceiuri, identitatea spirituală şi culturală a poporului român.
Adoptarea pravilelor bisericeşti şi, apoi, a celor laice s-a realizat sub influenţa directă a legiuirilor bizantine, care, la rândul lor, reprezentau o adaptare a dreptului roman la realităţile epocii feudale.
În epoca modernă, adoptarea Codului civil în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza reprezintă al treilea moment în care dreptul roman şi-a pus cu putere amprenta asupra evoluţiei dreptului românesc, întrucât opera de codificare s-a înfăptuit sub influenţa Digestelor împăratului Justinian, adică a dreptului roman postclasic, preşedintele comisiei de elaborare a Codului civil Alexandru Ioan I fiind profesorul de drept roman Constantin Bosianu, primul decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi membru de onoare al Academiei Române.
În epoca contemporană, adoptarea Noului Cod civil s-a realizat şi ea sub semnul dreptului roman, de data aceasta însă legiuitorul român contemporan, spre deosebire de cel modern, s-a adresat direct dreptului roman clasic, astfel încât soluţiile de reglementare juridică în materia dreptului privat urmează în mod fidel tiparul dreptului privat roman.

În concluzie, dreptul privat roman este şi trebuie să rămână o materie fundamentală în planul de învăţământ al oricărei facultăţi dedrept, întrucât studiul dreptului privat roman este intrinsec formării profesionale şi culturale a oricărui jurist.

Iar pentru poporul român, dreptul privat roman este o componentă esenţială a patrimoniului cultural naţional, un element al matricei spirituale, care îi conferă acestuia o identitate proprie în cadrul unităţii popoarelor Europei.
Ne mândrim cu identitatea noastră, ne mândrim că pe frontspiciul Facultăţii de Drept sunt statuile jurisconsulţilor romani şi ale împăratului legislator Justinian, ne mândrim că Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti este beneficiara unei moşteniri uriaşe lăsată de ilustrul profesor de drept roman Constantin Stoicescu.
Pentru toate acestea, avem datoria, în primul rând faţă de noi, să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a asigura Dreptului privat roman şi Istoriei dreptului românesc locul pe care îl merită în formarea juriştilor din această ţară.

 

Cu deosebită consideraţie,
prof. univ. emerit dr. Emil Molcuţ
prof. univ. dr. Dan Oancea
lector univ. dr. Andrei Aurel Jean