I.  Despre egalitatea în drepturi

Constituția României, art. 16 — Egalitatea în drepturi din

• Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
• Nimeni nu este mai presus de lege.

Noul cod civil, art. 30 – Egalitatea în fața legii civile

Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, Ia o categorie socială ori Ia o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile.

Articol redactat de Nechita Mihaela-Denisa, studentă în anul 4 a Facultății de Drept a Universității București, grupa 416.

Egalitatea în drepturi este un principiu general al dreptului întâlnit în toate ramurile de drept. Este prevăzută ca principiu și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 20.

Conceptul de „egalitate” reprezintă un „principiu potrivit căruia tuturor oamenilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleaşi îndatoriri prevăzute de regula de drept”.

Acest principiu este exprimat atât legal, cât și doctrinar și jurisprudențial. De-a lungul timpului, egalitatea s-a cristalizat ca principiu de drept și ca drept fundamental și categorie juridică specifică. Pe scară evolutivă s-a trecut de la inegalitate la egalitate și mai apoi la discriminare pozitivă, ca mijloc de protecție a anumitor categorii defavorizate.

Egalitatea este un principiu constituțional complex ce se definește atât prin raportare la diferență, cât și prin raportare la discriminare.

Legea trebuie să ofere șanse egale tuturor cetățenilor. Acesta este sensul prevederii constituționale conform căreia cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii. Complexitatea acestui principiu a condus în jurisprudența Curții Constituționale a României la proclamarea unui drept la diferență ca expresie a egalității cetățenilor în fața legii.

II. Despre CurteaConstituțională a României

În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.

Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Deciziile și hotărârile se pronunță în numele legii. Deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea 1. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Curtea Constituțională a României exercită jurisdicția constituțională cu legitimitatea conferită direct de Constituție, care, la rândul său, este creația Adunării Constituante, fiind, totodată, adoptată în urma referendumului popular.

În consecință, toate autoritățile publice sunt obligate să respecte deciziile și hotărârile Curții Constituționale. Totodată, potrivit jurisprudenței Curții, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât și dispozitivele acestora.

Curtea Constituțională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituție sau de Legea sa organică nr.47/1992.

III.   Jurisprudență

În doctrină se admite existența unei discriminări pozitive, reglementată chiar de unele texte constituționale, care impun măsuri de protecție socială. Jurisprudența Curții Constituționale cu privire la limitele principiului constituțional al egalității, variază între o egalitate strictă, uneori asimilată cu principiul nediscriminării, și o egalitate relativă, de tratament, care acceptă diferențierea regimului juridic, în funcție de particularitățile obiective ale situațiilor concrete.

•       Decizia nr. 601/2018

Se referă la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) si ale art.39 alin. (1) lit. b) din Codul penal.

Art. 129 alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal: „În cazul săvârșirii a două infracțiuni, dintre care una în timpul minorității și una după majorat, pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se ia o măsură educativă, iar pentru infracțiunea săvârșită după majorat se stabilește o pedeapsă, după care: […j b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat”.

Curtea admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 129 alin. lit. b) din Codul penal și constată că sintagma „cel puțin” din cuprinsul acestora este neconstituțională. Dispoziții din Constituție încălcate sunt art. 16 și art. 23.

Curtea a motivat că „reglementarea în privința inculpaților a unui regim sancționator mai aspru, caracterizat prin aplicarea pedepsei închisorii, care a fost stabilită pentru infracțiunea comisă în stare de majorat, la care se adaugă un spor egal cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat, în comparație cu cel stabilit pentru persoanele care comit două infracțiuni concurente după împlinirea majoratului, apare ca fiind discriminatorie, întrucât creează pentru cea dintâi categorie de persoane, care comit fapte prevăzute de legea penală în condițiile unui discernământ iîn formare, o situație mai grea decât cea creată pentru persoanele care, săvârșind faptele de natură penală după împIinirea vârstei de 18 ani.”

Așadar, textul criticat discriminează persoanele care comit pluralități de infracțiuni din categoria celor reglementate la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal în raport cu cele care săvârșesc concursuri de infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal.

•       Decizie Nr. 72/2019

Curtea a reținut că legiuitorul a instituit obligația organului fiscal de a sesiza organul de urmărire penală în cazul în care, în activitatea acestuia, descoperă indicii privind săvârșirea unei infracțiuni și a reglementat posibilitatea obținerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale, la inițiativa acestora. Prin Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 s-a prevăzut că mijloacele de probă sunt obținute prin efectuarea de verificări fiscale la solicitarea organelor de urmărire penală. Rezultatul acestor controale constituie mijloace de probă.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedura penală, reglementarea referitoare la relația dintre organele de urmărire penală și organele fiscale trebuie să se refere la posibilitatea obținerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale numai în cadrul procesului penal, adică după începerea urmăririi penale. Colaborarea dintre autorități în privința obținerii mijloacelor de probă trebuie să se subsumeze concepției de ansamblu a noului Cod de procedură penală.

Ca o consecință a încălcării principiului egalității în drepturi și a dreptului Ia un proces echitabil, Curtea a reținut și afectarea prevederilor constituționale ale art. 24 alin. (1) și ale art. 124 alin. (2). Cele anterior menționate sunt valabile mutatis mutandis și în privința art. 350 din Legea nr. 207/2015, prevederi care, la rândul lor, încalcă art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar ca o consecință a încălcării principiului egalității și a dreptului Ia un proces echitabil, sunt afectate și art. 24 alin. (1), și art. 124 alin. (2) din Constituție. Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 2331 alin. (2) și (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și ale art. 350 alin. (1) 68 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale.

•       Decizia nr. 220/2019

Instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac respectă principiul egalității cetățenilor în fața legii doar dacă ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Legiuitorul nu are dreptul de a bloca accesul la calea de atac a recursului în casație, fără a se ține seama de împrejurarea că termenul de declarare a căii extraordinare de atac nu era depăşit.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia au susținut că art.III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară este neconstituțional, deoarece creează situații diferite, discriminatorii între justițiabili privind recursurile în casație exercitate împotriva deciziilor pronunțate în apel de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Persoanele cărora Ie-au fost comunicate hotărârile din apel au avut posibilitatea de a promova această cale extraordinară de atac anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.70/2016. In schimb, cei aflați în ipoteza art.III Iit.b din ordonanță au acest drept restrâns din cauza întârzierii redactării și a comunicării hotărârii din apel, întrucât această cale extraordinară de atac poate fi exercitată începând cu data de 24 octombrie 2016. De asemenea, există și o încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice prevăzut de art.16 alin.1 din Constituție, din moment ce nu se asigură egalitatea juridică în utilizarea căilor de atac.

Deși se găsesc în situații similare, părțile beneficiază de un tratament juridic diferit în funcție de momentul comunicării deciziei de către instanța de apel. Diferența de tratament se bazează pe rațiuni străine de conduita procesuală a persoanelor interesate, fapt care contravine prevederilor art.16 din Constituție, în condițiile în care tratamentul discriminatoriu nu-și găseşte nicio justificare obiectivă și rezonabilă. Instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac respectă principiul egalității cetățenilor în fața legii doar dacă ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Curtea a admis excepția de neconstituționalitate.

•       Decizia 243/2019

Prin reglementarea caracterului definitiv al încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară și înlăturarea, în acest mod, a controlului judiciar sub aspectul soluției de începere a judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acțiunea penală, se depășește cadrul constituțional referitor la dreptul la apărare și exercitarea căilor de atac.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii susțin că dispozițiile criticate aduc atingere principiului respectării supremației Constituției, sunt discriminatorii. In ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară pronunță soluția prevăzută de art. 341 din Codul de procedură penală, inculpatului i se recunoaște dreptul de a formula contestație numai împotriva modului de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, însă nu și împotriva soluției de începere a judecății, atunci când în cauză nu au fost invocate astfel de excepții de către inculpat sau de instanță.

Sub aspectul asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. EI nu exclude, ci presupune soluții diferite pentru situații diferite. In aceste condiții, Curtea a constatat că excluderea posibilității de a formula contestație împotriva soluției de începere a judecății creează un tratament discriminatoriu, fiind o consecință a opțiunii legiuitorului.

În concluzie, Curtea a constatat că tratamentul juridic diferențiat ce rezultă din dispozițiile art. 341 alin. (9) este nejustificat și conduce Ia o discriminare. Curtea a constatat că soluția legislativă, cuprinsă în dispozițiile art. 341 alin. (9) este contrară dispozițiilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 24 privind dreptul la apărare. Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (9) este neconstituțională.

•       Decizia nr. 633/2018

Înființarea unei noi structuri de parchet pentru investigarea infracțiunilor comise de magistrați nu încalcă art.16 din Constituție, privind egalitatea în fața legii. Numeroase prevederi din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.304/2004 au fost examinate din perspectiva clarității și previzibilității legii.

Preşedintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a sesizat instanța constituțională cu obiecția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară. În ce priveşte art.I pct.45, s-a susținut că înființarea unei structuri de investigare a infracțiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraților reprezintă o evidentă măsură discriminatorie, deoarece fenomenul infracționalității în rândul magistraților nu are amploarea care să justifice înființarea unei secții speciale pentru combaterea lui, iar în România nu mai există nicio altă categorie profesională care să aibă un organ de anchetă specializat.

Opțiunea legiuitorului în sensul înființării unei noi structuri de parchet corespunde competenței sale constituționale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar. Atâta vreme cât respectiva structură de parchet nu are o consacrare constituțională, fiind înființată și funcționând tot ca rezultat al opțiunii legiuitorului ordinar, aspectele legate de competențele sale rămân în sfera de decizie a legiuitorului. Această prevedere nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi (art.16 din Constituție). Însăși Legea fundamentală stabilește derogări de la competența materială obişnuită a parchetelor, având în vedere criteriul calității persoanei, în cazul deputaților și senatorilor, precum și al preşedintelui României. De asemenea, Codul de procedură penală stabilește competența după calitatea persoanei în cazul curților de apel. Curtea a statuat prin Decizia nr.909/2012 că stabilirea competenței și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, reglementarea competenței după calitatea persoanei, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, este unanim acceptată și nu este de natură să aducă atingere prevederilor art.16 din Constituție, deoarece situația deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit.

Curtea a considerat că aceste aprecieri sunt valabile și în speță și a adăugat că înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție are ca scop crearea unei structuri specializate care să constituie o garanție legală a principiului independenței justiției. Se asigură, pe această cale, o protecție adecvată a magistraților împotriva presiunilor exercitate asupra lor și împotriva abuzurilor săvârșite prin sesizări/denunțuri arbitrare. Obiecția privind aceste dispoziții din aceeaşi lege a fost respinsă ca neîntemeiată.

IV.   Concluzii

Curtea Constituțională este organ politico-jurisdicțional care asigură supremația Constituției și efectuează controlul constituționalității legilor, având și alte atribuții anume conferite de Legea fundamentală și de legea sa organică. Principiul supremației Constituției validează și impune existența jurisdicției constituționale, necesitând verificarea conformității actelor normative de reglementare primară cu prevederile Legii fundamentale.

Controlul de constituționalitate este exercitat de o autoritate jurisdicțională autonomă, specializată numai pentru a verifica respectarea Constituției, principalele atribuții ale acesteia fiind cele de control al constituționalității legilor și celorlalte acte normative cu putere egală cu a legii, precum și a comportamentului autorităților publice prin prisma regulilor constituționale.

În jurisprudența sa, CCR a considerat că egalitatea înseamnă și posibilitatea instituirii unui drept la diferență pentru situații juridice diferite.

Egalitatea în fața legii și a autorităților publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituție, își găsește aplicare doar atunci când părțile se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic și deci instituie același regim juridic.

Art. 16 din Legea fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce priveşte recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor.

Ca o consecință a încălcării principiului egalității și a dreptului Ia un proces echitabil, sunt afectate și art. 24 alin. (1), și art. 124 alin. (2) din Constituție.

Un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

V.     Bibliografie

– Constituția României și legislație conexă, Ed. Universul Juridic, 2019; C Drept constituțional, Ștefan Deaconu, Ed. CH Beck, 2011;

– Constituția României: comentariu pe articole, Ediția 2, loan Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. CH Beck, 2019;

– Codul penal și Codul de procedură penală,    Dan Lupașcu, Ed. Universul Juridic 2019;

– Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

– https://www.ccr.ro/reguli-comune/ www.avocatoo.ro

– https://www.legislatie.¡ust.ro C www.euroavocatura.ro C www.lege5.ro