Punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică – limite în raport cu exercițiul drepturilor fundamentale

Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Pare de netăgăduit preocuparea pe care o manifestă legiuitorii naționali și comunitari față de acest drept fundamental, având în vedere multitudinea de reglementări menite a-l ocroti. Cu toate acestea, cum nulla regula sine exceptione, nici în acest domeniu normele prevăzute nu sunt pe deplin aplicabile în orice situație. Art. 8 alin.(2) din CEDO impune, însă, că orice amestec al unei autorități publice să fie prevăzut de lege, iar măsura să fie necesară pentru ”securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.” Legiuitorul comunitar a cedat astfel prerogativa reglementării la nivel național a acelor situații care ar putea constitui excepția în materie, așa încât, prin Legea nr. 51 din 29 iulie 1991, au fost sistematizate, într-o manieră echivocă, specifică legiuitorului român, acele ipoteze în care imixtiunea unei autorități publice în viața privată a persoanei nu constituie încălcare. Bineînțeles că nu au întârziat să apară critici referitoare la cuprinsul acestei legi, ceea ce confirmă din nou justețea adagiului latin summum jus, summa injuria. De aceea, în continuare, ne propunem să analizăm aspectele privitoare la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică și repercusiunile acestui procedeu atunci când sunt depășite limitele legale.
Pe de o parte, se pune problema recunoașterii acelor autorități care au competența, potrivit legii, de a proceda la punerea în executare a unei astfel de măsuri, astfel încât nicio entitate să nu-și aroge competențe în mod arbitrar, iar pe de altă parte, a determinării riguroase a împrejurărilor care reclamă necesitatea utilizării acestui procedeu, precum și condițiile îndeplinirii acestuia.
Deși actuala reglementare a fost adusă în acord cu normele primare care garantează dreptul la viață privată, autoritățile competente par să ignore aceste inovații legislative, din moment ce justițiabilii suferă abuzuri chiar din partea celor care ar trebui să le garanteze protecție. De pildă, față de reglementarea inițială a codului de procedură penală care prevedea că procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului, noul cod a eliminat, ca rezultat al intervenției Curții Constituționale, sintagma finală. S-a reținut că aceasta ”apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor.” Or, în condițiile în care actele de urmărire penală pot fi efectuate numai de organele indicate la art. 55 alin.(1) C.proc.pen., o astfel de dispoziție care ar părea că extinde această prerogativă spre alte organe, nu face decât să legalizeze acele activități care constituie ingerință în viața privată a persoanei, chiar atunci când sunt efectuate de către o autoritate care nu are competență în acest sens. Așa încât, ” punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către alte organe specializate ale statului, care nu au calitatea de organe judiciare, nu determină numai o încălcare a competenţei materiale sau a competenţei funcţionale a organelor de urmărire penală, ci o încălcare a competenţei generale a organelor statului, care se valorifică prin prisma dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.”
Din această perspectivă, Vechiul Cod de Procedură Penală prezenta avantajul rigorii normei, prevăzând în mod expres că ”procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute de art. 91 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală”, de unde tragem concluzia că delegarea acestor activități către lucrătorii SRI este prohibită.
Într-o manieră contrară acestor prevederi, dar și a dispozițiilor Legii 14/1992 care stabileau, în forma în vigoare în 2009, că ”organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală” , Ministerul Public, prin Protocolul nr. 00750 actualmente declasificat, ”a golit de conținut norma emisă de Parlament, acordând aceste competențe Serviciului Român de Informații în mod secret și în contra voinței edictate de legiuitor” , sens în care s-a pronunțat chiar Curtea Constituțională prin Decizia 26/2019.
În contextul în care, grație acestor intervenții, atribuțiile SRI s-ar limita la acordarea concursului tehnic, se pune problema modalității efective în care acești lucrători operativi pot sprijini activitatea de urmărire penală fără a crea suspiciuni în privința păstrării secretului informațiilor obținute prin mijloacele de supraveghere tehnică. Mai pe scurt, cum pot proba organele aparținând SRI neimplicarea în activitatea de urmărire penală? Curtea Constituțională, prin Decizia 26/2019, a încercat să lămurească această situație generatoare de ample dezbateri și a precizat că activitatea acestor organe se mărginește la asigurarea unui sprijin tehnic, concretizată prin înaintarea suporților optici conținând înregistrarea convorbirilor solicitate către unitatea de parchet competentă, care procedează la redarea convorbirilor telefonice. Mai mult, ”persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.” Practic, ”Serviciul Român de Informații a fost învestit cu atribuția de a executa operațiunile tehnice audio/video autorizate potrivit legii și de a executa activități de supraveghere operativă și investigații informative” , iar acest sprijin nu poate fi echivalat cu o activitate de urmărire penală specific organelor de urmărire penală, a mai adăugat Curtea.
Cu toate acestea, după cum am anticipat, au existat situații în practică în care lucrătorii Serviciului Român de Informații nu s-au circumscris limitelor stabilite prin lege, ci au procedat la efectuarea în mod nemijlocit a actelor de urmărire penală. Cu titlu de exemplu, Curtea Militară de Apel București, admițând apelul declarat de inculpat împotriva sentinței dispuse în dosarul nr. 38/752/2015 de pe rolul Tribunalului Militar Cluj, a arătat că ”a fost nesocotit principiul loialității probelor – prin activitatea comună a echipelor mixte formate din procurori și lucrători ai SRI, urmând o procedură secretă” și, rejudecând, a dispus achitarea în baza art. 16 alin.(1) lit.b). teza I C. proc.pen.
Într-o altă cauză, Curtea de Apel Alba Iulia, soluționând apelul declarat de inculpat, a constatat din analiza materialului de urmărire penală că ” pentru operativitate s-a permis accesul SRI la conținutul discuțiilor și comunicărilor interceptate în vederea realizării unei cooperări între DNA și SRI, care să permită îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor prevăzute de lege de ambele instituții, în legătură cu punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică”, așa încât, în baza dispozițiilor art. 102 alin.(2)-(4) C.proc.pen., instanța a exclus din materialul probator toate procesele verbale de consemnare a rezultatelor activităților de supraveghere tehnică.
Dacă sfera subiecților competenți potrivit legii să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică prezintă o oarecare transparență, nu la fel stau lucrurile în privința cazurilor în care această masură se impune, dat fiind că nu într-o singură cauză s-a dispus în mod greșit recurgerea la acest procedeu, ignorându-se total caracterul de ultima ratio al acestuia.
În ideea de a minimiza abuzul de putere al organelor judiciare prin decizii și măsuri luate în mod discreționar, dar și de a le degreva de responsabilitatea luării unei decizii care nu ar fi fundamentată pe niciun suport normativ, legiuitorul, prin art. 3 din Legea 51/1991, a stabilit acele acțiuni care constituie amenințări la adresa securității naționale a României. Cu toate acestea, dată fiind generalitatea acestor ipoteze, subiectivismul organului chemat să evalueze împrejurările concrete nu este înlăturat. Nu pot fi suprimate procesele care au loc în forul intern al persoanei, de unde și aprecierile contradictorii exprimate în legătură cu aceeași situație de fapt. Așa încât, parțialitatea inerentă a organului judiciar coroborată cu lipsa de previzibilitate și rigoare a normei va anihila însuși scopul pentru care aceste metode au fost instituite, ajungându-se, de la preocuparea menținerii siguranței naționale, la generarea de imixtiuni în viața privată a persoanei, firește, fără justificare.
Cu titlu de exemplu, menționăm sintagma finală din cuprinsul art.3 lit. h) din Legea 51/1991 – ”(incitarea la) fapte ce pot periclita ordinea statului de drept”. Întrucât legiuitorul nu indică prin textul de lege care este conținutul acelor fapte, soluția care rămâne, așa cum am iterat în cele ce precedă, este aprecierea în concret a judecătorului. Fără a repeta toate consecințele negative ce ar decurge de aici, se pune problema metodelor/raționamentelor pe care le poate utiliza organul judiciar în ideea de a demonstra potențialul amenințător al faptei la adresa ordinii naționale, atunci când autorizarea unui astfel de mandat se întemeiază pe dispoziția evocată. Mai mult, dacă decizia nu se poate fundamenta pe un alt temei cu un grad mai mare de precizie, măsura este susceptibilă de abuz. O normă care are vocația de a restrânge exercitarea drepturilor fundamentale nu poate fi reglementată de o manieră care să permit ingerința autorităților în viața privată a persoanei chiar și atunci când pericolul nu este cert.
În aceeași notă, prin Decizia 91/2018 s-a decis neconstituționalitatea sintagmei ”aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români” din cuprinsul art. 3 lit.f) din Legea 51/1991. ”Instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile criticate nu instituie reguli clare pentru a oferi cetățenilor o indicație adecvată cu privire la circumstanțele și condițiile în care organele cu atribuții în domeniul securității naționale sunt împuternicite să recurgă la măsura supravegherii tehnice.(…)De asemenea, Curtea a reținut că săvârșirea unor infracțiuni determinate, precum cele de corupție, nu va putea fi calificată drept o amenințare la adresa securității naționale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă anumitor drepturi și libertăți fundamentale, fiind în interesul general sancționarea acestor fapte, acestea nu au amploarea necesară calificării lor ca amenințări la adresa securității naționale.”
Addendum, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pronunțându-se în cauza Iordachi și alții c. Moldovei, a statuat că ”o ingerință este justificată numai dacă este prevăzută de lege, urmărește unul sau mai multe dintre scopurile enumerate și este necesară și proporțională cu scopul sau obiectivele urmărite.”
Deși vorbim despre o sferă amplu legiferată, modificată și actualizată succesiv, pentru a fi pe deplin adaptată noilor realități sociale, unele segmente nu au fost niciodată sistematizate într-un mod riguros și previzibil, astfel încât să minimizeze arbitrariul. Însă explicația acestui fenomen se reflectă completamente în cugetările lui Tacit – corruptissima re publica plurimae leges.

Bibliografie
• Constituția României
• Carta drepturilor fundamentale a UE
• Codul Civil
• http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/176576
• Decizia Curții Constituționale 302/2017
• Codul de Procedură Penală 1968
• http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/2144
• https://lege5.ro/Gratuit/gmzdgmrtgeza/decizia-nr-26-2019-asupra-cererii-de-solutionare-a-conflictului-juridic-de-natura-constitutionala-dintre-ministerul-public-parchetul-de-pe-langa-inalta-curte-de-casatie-si-justitie-parlamentul-romaniei
• Probele în procesul penal : practică judiciară comentată / Cristina Moisă. – Ed. a 2-a. – București : Editura Hamangiu, 2019, p. 201
• https://www.lhr.md/ro/2009/02/ctedo-a-pronuntat-hotararea-iordachi-si-altii-c-moldovei/

Abrevieri

• Art. – articol
• Alin. – alineat
• CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
• Nr. – număr
• C. proc. pen. – Codul de procedură penală
• SRI – Serviciul Român de Informații
• Lit. – litera
• DNA – Direcția Națională Anticorupție
• Ed. – ediția
• P. – pagina
• UE – Uniunea Europeană
• C. – contra

Acest articol a fost întocmit de catre Mălina Andrieş, studenta la Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti sub coordonarea domnului avocat Octavian Ochi, administrator al site-ului abcjuric.ro.