Separatia puterilor in constitutiile statelor membre UE

Obiectul studiului constă în principiul separației puterilor în constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene.

Importanța sa rezultă din necesitatea observării într-o manieră fundamentată a existenței sau inexistenței vreunei legături directe între consacrarea constituțională expresă sau implicită a principiului separației puterilor în stat, forma de guvernământ a acestuia, modul în care cele trei puteri revin autorităților publice care le exercită, precum și respectarea în concret a principiului.

Ne propunem ca, prin agregarea unor sistematizări referitoare la constituțiile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, să demonstrăm lipsa aparentă a unei astfel de legături, având în vedere că respectarea în concret a principiului nu poate fi determinată de consacrarea expresă a principiului, de o formă sau alta de guvernământ ori de exercitarea puterilor de anumite autorități împreună ori separat. În ultimă instanță, respectarea în concret a principiului are legătură cu gradul de responsabilitate și maturitate a celor ce dețin și exercită cele trei puteri, deci a societății în ansamblul său, așadar cu nivelul de calitate a sistemului de educație.

Un studiu cu tematică identică nu mai există, motiv pentru care invităm pe această cale orice persoană interesată să aprofundeze cercetarea tematicii propuse. Bineînțeles, în ceea ce privește literatura de specialitate referitoare la principiul separației puterilor, aceasta poate fi privită ca premisă pentru dezvoltarea prezentului studiu.

Principiul separației puterilor

1. Fixarea elementelor teoretice

Enunțată de John Locke în lucrarea Tratat asupra guvernământului civil (1690), teoria separației puterilor este definitivată și explicată pe larg de către Charles-Louis de Secondat, baron de la Bréde et de Montesquieu în celebra lucrare “Despre spiritual legilor” (1748). Montesquieu a arătat în lucrarea sa că în orice societate organizată, principiul separării puterilor în stat este instrumentul de bază pentru siguranța cetățenilor, urmat de existența celor 3 mari funcții: de edictare de reguli juridice sau funcția legislativă; de executare a acestor reguli sau funcția executivă; de judecare a litigiilor sau funcția jurisdicțională[1].

Teoria lui Montesquieu, precum cea a lui Locke, este, așadar, o reacție față de arbitrariul în guvernare și absolutismul monarhic, el urmărind prin teoria sa să asigure respectarea libertăților individuale. Astfel, Montesquieu a ajuns să distingă tocmai între cele trei puteri devenite clasice astăzi, anume: puterea legislativă (sau puterea de a face legi, de a le modifica și abroga), puterea executivă (sau puterea de a aplica legile) și puterea judecătorească (sau puterea de a pedepsi criminalii și de a judeca litigiile dintre particulari). Pe aceasta din urmă, însă, Montesquieu nu o dezvoltă în cercetările sale ulterioare, considerând-o “aproape nulă”[2].

Nici Locke nu afirmă expres existența unei puteri judecătorești, însă crede în funcția jurisdicțională pe care o realizează statul, aceasta depinzând, în opinia sa, de puterea legislativă. Asfel, Locke distinge trei puteri ale statului, dar patru funcțiuni. Pornind de la faptul că “scopul principal care îndeamnă oamenii să creeze state și să se supună prin aceasta unui guvernământ” este “apărarea proprietății”, Locke demonstrează existența unei funcții jurisdicționale pe care o exercită statul. În acest context, el arată că ceea ce lipsește stării de natură, stării anterioare existenței societății, este în primul rând o lege stabilită și recunoscută, în al doilea rând un judecător recunoscut și imparțial, în al treilea rând o putere care să fie în măsură să întemeieze și să susțină o sentință și să o pună în executare[3].

Principiul separației puterilor nu trebuie interpretat ca fiind o separare absolută a celor trei puteri ale statului, ci interdicția ca una dintre puteri să cumuleze și să exercite atribute specifice celorlalte, devenind astfel o putere discreționară în stat. Mai mult de atât, separația puterilor în stat trebuie să presupună, totuși, o colaborare între puterile statului în procesul general de exercitare a puterii de stat. În felul acesta, se instituie un echilibru între puterile statului, acestea având posibilitatea instituțională de a sancționa excesul de putere al celorlalte, întrucât fiecare putere este ținută să își limiteze prerogativele la ceea ce constituția i-a încredințat spre competență[4].

Rousseau sesizează, însă, că teoria separației puterilor în stat prezintă un viciu fundamental, și anume că, deși suveranitatea nu se poate diviza în principiul ei, o regăsim divizată în obiectul ei. Altfel spus, dacă admitem indivizibilitatea suveranității, firesc ar fi să nu admitem nici divizibilitatea puterii. Cu toate acestea, tot Rousseau mai constată două lucruri inseparabile: a face legile și a le menține. Or, acest al doilea aspect implică și justifică supravegherea executivului de către legislativ. “Guvernământul”, titularul puterii executive – spunea Rousseau – nu este decât “ministrul” legislativului, un “corp intermediar” al acestuia și subordonat lui[5].

În plus, separația puterilor în stat determină, în mod natural, apariția și aplicabilitatea controlului constituționalității legilor fără de care supremația constituției nu ar putea fi asigurată[6].

Dacă în regimurile politice parlamentare funcționează principiul egalității dintre parlament și executiv, realizându-se echilibrul dintre acestea (Marea Britanie, Germania), în regimurile politice semiprezidențiale, șeful statului (șeful executivului) nu răspunde politic în fața parlamentului, dar guvernul trebuie să obțină încrederea parlamentului pentru a guverna, să-i fie aprobată lista și programul său de guvernare (Franța, România). Specificul regimurilor politice prezidențiale, cum este cel al S.U.A., este dat de faptul că funcția executivă aparține șefului statului și subordonaților acestuia care nu au calitatea de miniștri, întrucât nu există conceputul și instituția Guvernului, funcția legislativă este exercitată de către parlament, iar cea judecătorească de către Curtea Supremă și celelalte instanțe judecătorești recunoscute de  lege[7].

Teoria separației puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv, în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relației dintre deținătorul suveran al puterii și organizarea statală a puterii politice; în căutarea sau chiar organizarea statală și funcționarea puterii astfel încât să fie asigurate garanțiile exercitării depline a drepturilor omului și cetățeanului. Așa cum preciza și Curtea Constituțională, “separația puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între puterile statului, dimpotrivă presupune existența unui control reciproc, precum și realizarea unui echilibru de forțe între acestea. Actele puterii executive sunt cenzurate pe calea contenciosului administrativ, iar aceasta presupune, printre altele, și posibilitatea instanței de judecată de a suspenda executarea actului pretins nelegal” (D.C.C. nr. 637/2006)[8].

Curtea Constituțională a afirmat constant că ea îndeplinește un rol exclusiv de “legislator negativ”, niciodată un rol de “legislator pozitiv”, așa încât ea nu a sancționat “scadențe” sau “lacune legislative”, deși a fost adeseori confruntată cu asemenea situații. Așa se face că deciziile sale sunt, în mare parte, “decizii simple” sau “decizii extreme” prin care se constată constituționalitatea sau lipsa lor de constituționalitate. Totuși, într-o formă moderată, ea a recurs și la unele decizii intermediare, prin care constituționalitatea sau lipsa ei a fost constatată cu anumite rezerve[9].

În ciuda relevanței sale de necontestat, asemenea oricărei teorii, și teoria principiului separației puterilor în stat cunoaște critici. O astfel de critică este îmbătrânirea teoriei separației puterilor. Aceasta se explică prin aceea că teoria a fost elaborată pe fondul unor probleme de ordin instituțional puse de putere, într-o perioadă în care nu se înființaseră încă partidele politice. Drept urmare, apariția partidelor politice și rolul lor deosebit în configurarea instituțiilor juridice și politice determină ca astăzi separarea sau echilibrul să nu se realizeze între Parlament și guvern, ci între o majoritate, formată dintr-un partid sau partide învingătoare în alegeri și care dispun în același timp de Parlament și de guvern și o opoziție (sau opoziții) care așteaptă următoarele alegeri pentru “a-și lua revanșa”. O asemenea schemă este în principiu aplicabilă oriunde, însă mai evident în sistemele constituționale bipartide[10].

Alte critici sunt cele reprezentate de teoria unicității puterii, respectiv de argumentul încălcării divizibilității suveranității. Ambele, însă, sunt combătute cu ușurință. Cea dintâi deoarece nu ține cont de faptul că puterea de stat este, de fapt, un sistem de organe care coexistă și se controlează reciproc, în timp ce argumentul din urmă cunoaște, la rândul său, critici cu argumente din teoeria suveranității fracționate.

Principiul separației puterilor în stat este consacrat distinct în diferitele Constituții ale lumii, dar el există indiferent de forma pe care o îmbracă. Dacă în unele Constituții este reglementat expres printr-o prevedere legală (ex: Constituția Moldovei, a României etc), în altele rezultă implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textelor legii fundamentale (ex: Constituțiile Franței, a Belgiei și a Spaniei). În România, de la revizuirea constituțională din 2003, art. 1, alin. (4) din Constituție prevede că “statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”[11].

1. Consacrarea principiului separației puterilor în constituțiile statelor membre UE

În cele ce urmează, vom examina constituțiile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene sub aspectul existenței reglementării expressis verbis a principiului separației puterilor ori a unei reglementări implicite, sub aspectul formei de guvernământ regăsitem, precum și al modului în care sunt exercitate cele trei puteri în stat de către autorități.

1. Republica Austria[12]

Constituția Austriei consacră expressis verbis principiul separației puterilor. Astfel, în art. 94 alin. (1) este prevăzut faptul că “puterile judecătorească și executivă sunt separate în cadrul tuturor nivelurilor de procedură”.

Austria este o republică parlamentară (cu structură federativă), unde puterea legislativă este exercitată de către Consiliul Naţional (Nationalrat) împreună cu Consiliul Federal (Bundesrat), cele două constituind camerele Adunării Federale cu rol de Parlament al Austriei (Bundesversammlung).

Puterea executivă a Federaţiei este exercitată de Preşedintele Federal (Bundespräsident) împreună cu Guvernul Federal (Bundesregierung), iar puterea judecătorească este exercitată de către Curtea Supremă, precum şi de alte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Curtea Constituțională a Austriei are o paletă mai largă de competenţe decât cele care, în mod tradițional, sunt stabilite în atribuţiile unei curți constituționale.

2. Regatul Belgiei[13]

Constituția Belgiei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Regatul Belgiei este o monarhie constituțională ereditară, caracterizată de faptul că puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege, Camera Reprezentanților și Senat, iar puterea executivă este bicefală, reprezentată de Rege și miniștrii săi..

În fruntea sistemului judecătoresc se regăsește Curtea Supremă, care asigură o practică unitară, urmată de Înaltul Consiliu de Justiție, respectiv de jurisdicțiile administrative. Constituția, în redactarea actuală, consacră și o Curte Constituțională care realizează controlul de constituționalitate. Pentru caracterizarea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice, doctrina precizează că instituțiile belgiene sunt dominate de principiul separației puterilor.

3. Republica Bulgaria[14]

Constituția Bulgariei consacră expressis verbis principiul separației puterilor. Astfel, în art. 8 se prevede că “puterea statului se împarte în puterea legislativă, cea executivă și cea judecătorească”.

Bulgaria este o republică parlamanetară, al cărei executiv este bicefal – Președinte și Guvern. Legislativul este exercitat de Parlament, iar activitatatea judiciară de către Curtea Supermă de Casație, împreună cu Curtea Supermă Administrativă, curți de apel, tribunal departamentale, militare și de arondisment.

4. Republica Cehă[15]

Constituția Cehiei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Este o republică parlamentară în care funcția legislativă este deținută de către Senat și Camera Deputaților, iar funcția executivă de către Președintele Republicii, respectiv Guvern.

În Republica Cehă, puterea judecătorească este alcătuită din judecători și procurori, aceștia având rolul de a îndeplini justiția, respectiv de a reprezenta statul în activitatea de protecție a interesului public. Curtea Constituțională a Republicii Cehe este, conform Constituţiei, organul judiciar responsabil cu apărarea constituționalității.

5. Republica Cipru[16]

Constituția Ciprului nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Este o republică prezidențială unde Președintele este și șef al Guvernului (Consiliul de Miniștri). În prezent, se guvernează aproape integral după dreptul englez.

Puterea executivă este asigurată de Președinte și de Vicepreședinte, alături de Consiliul de Miniștri compus din șapte miniștri greci și trei miniștri turci, iar puterea legislativă a Republicii este deținută de Camera Reprezentanților în toate materiile, cu excepția acelor chestiuni rezervate camerei grecești, respectiv celei turce, legate de comunitățile lor. Curtea Supremă are rol de instanță de ultim recurs și este competentă în materie civilă, penală și administrativă. De asemenea, aceasta exercită și atribuțiile Curții Constituționale.

6. Republica Croația[17]

Constituția Croației nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Croația este o republică parlamentară, în care puterea legislativă este exercitată de Parlamentul monocameral, iar puterea executivă este exercitată de Guvern, care este compus din Prim-ministru și miniștri. Atribuțiile șefului de stat croat vizează, în principal, apărarea și relațiile internaționale ale statului.

Puterea judecătorească se exercită prin intermediul instanțelor judecătorești, organizate ierarhic și aflate sub coordonarea Curții Supreme și prin Consiliul Național Judiciar, care este un organ independent ce asigură autonomia și independența puterii judecătorești. Curtea Constituțională a Croației este formată din 13 judecători.

7. Regatul Danemarcei[18]

Constituția Danemarcei consacră expressis verbis principiul separației puterii judecătorești de cea executivă. Astfel, în art. 62 se prevede că “administrarea actului de justiție se face întotdeauna independent de puterea executivă”.

Este o monarhie constituțională în care puterea legislativă se împarte între Parlament (Folketing) şi Rege, care are autoritatea supremă de conducere pe care o exercită prin intermediul miniştrilor. Ei sunt numiţi şi demişi de Rege, inclusiv Prim-ministrul. Puterea executivă este exercitată de Rege, în timp ce puterea judecătorească este exercitată de instanțele judecătorești.

8. Republica Elenă[19]

Constituția Greciei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Republica parlamentară Elenă, deși nu este expres menționat în articolul 26 din Constituție, este guvernată de principiul separației și colaborării puterilor în stat, dat fiind că, puterea legislativă este exercitată de Parlament împreună cu Președintele Republicii, puterea executivă revine Președintelui Republicii și Guvernului, iar puterea judecătorească este realizată de instanțe judecătorești.

9. Republica Estonia[20]

Constituția Estoniei consacră expressis verbis principiul separației puterilor. Astfel, în art. 4 se prevede că “activităţile Parlamentului, ale Preşedintelui, ale Guvernului Republicii şi ale instanţelor sunt organizate în conformitate cu principiul separaţiei puterilor şi al echilibrului puterilor”.

Estonia este o republică parlamentară în care Parlamentul reprezintă puterea legislativă, iar Guvernul reprezintă puterea executivă. Justiţia este înfăptuită exclusiv de instanţele judecătoreşti, în timp ce Curtea Supremă înfăpuiește inclusiv jurisdicție constituțională.

10. Republica Finlanda[21]

Constituția Finlandei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Cele trei puteri clasice din republica parlamentară finlandeză sunt delimitate expres de Constituţie. Astfel, puterea legislativă este exercitată de Parlamentul unicameral, iar puterea executivă este exercitată de Preşedintele Republicii şi de Guvern. Puterea judecătorească este exercitată de instanţe judecătoreşti independente, Curtea Supremă şi Curtea Supremă Administrativă fiind cele mai înalte instanţe. În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate, acesta este exercitat numai aprioric de către Comisia pentru drept constituţional.

11. Republica Franceză[22]

Franța este o republică semi-prezidențială, a cărei Constituție consacră efectiv separația puterilor executivă și legislativă. Astfel, în art. 16 din Preambul, este prevăzut faptul că “orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, iar separaţia puterilor nu este realizată, nu are Constituţie”.

Specificul reglementărilor din Constituția franceză este dat de lipsa ierarhiei clasice a autorităților publice (legislativ, executiv, putere judecătorească), ci se reglementează o altă ordine, și anume Președintele Republicii, Guvernul, Parlamentul. Este evidentă poziția dominantă a Executivului, scop declarat deschis de către autorii Constituției.  Textul de lege consacră numai autoritatea judiciară, aceasta fiind conformă concepției franceze despre separația puterilor, iar Consiliul Constituțional francez a fost sursă de inspirație și pentru reglementările constituționale românești.

12. Republica Federală Germană[23]

Constituția Germaniei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Două precizări caracterizează ordinea constituțională germană: structura și funcțiile autorităților publice corespund structurii federale a statului și este evidentă aplicarea clasicului principiu al separației și echilibrului puterilor. Puterea legislativă este reprezentată de Parlament care cunoaște două Adunări, și anume Bundestagul (organul reprezentativ al poporului) și Bundesratul (autoritatea publică prin care landurile colaborează la legiferare și la administrarea Federației, precum și în afacerile Uniunii Europene), la nivelul întregului stat.

Guvernul Federal, alături de Bundestag, conduce statul, fiind format din Cancelarul Federal, care răspunde de stabilirea marilor orientări politice, și miniștrii federali. Președintele Federal nu are funcții de decizie, având un rol integrator în materie politică și un rol de reprezentare în relațiile internaționale. Puterea judecătorească este exercitată de judecători, independenți și subordonați numai legii, iar jurisdicția este exercitată de Curtea Constituțională Federală.

13. Irlanda[24]

Constituția Irlandei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Puterea legislativă este exercitată de un Parlament bicameral, în colaborare cu Președintele statului. Puterea executivă este exercitată „de către sau în baza autorităţii Guvernului”, atribuții specifice acestei puteri revenind însă și Președintelui Republicii, asistat de Consiliul de Stat. Guvernul este format din Prim-ministru şi miniştri.

Sistemul judiciar din Irlanda este format din tribunale de primă instanță, curte de apel și curte de apel final. Curtea de apel final este Curtea Supremă și este competentă în faza de recurs cu privire la deciziile Înaltei Curţi. În Irlanda, controlul de constituționalitate a legilor se realizează de două instanțe judecătorești: Curtea Supremă și Înalta Curte.

14. Republica parlamentară Italia[25]

Constituția Italiei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Puterea legislativă este exercitată de Parlamentul bicameral (Parlamento) format din Camera Deputaţilor (La Camera dei Deputati) şi Senatul Republicii (Il Senato della Repubblica), cea executivă este exercitată de organul colegial al Consiliului de Miniştri (Il Consiglio dei Ministri), în fruntea sa aflându-se Preşedintele Consiliului de Miniştri (Il Presidente del Consiglio dei Ministri), iar puterea judiciară este exercitată de către Curtea de Casaţie şi de restul instanţelor judecătoreşti stabilite de lege. Curtea Constituțională este compusă din 15 judecători.

15. Republica Letonia[26]

Constituția Letoniei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Letonia este o republică parlamentară carcaterizată de faptul că, în timp ce membrii Parlamentului sunt aleşi direct de către popor, Preşedintele este ales de către Parlament. Guvernul este numit de Preşedinte pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Prim-ministrul este numit de Preşedinte, iar miniştrii de Prim-ministru.

Letonia foloseşte un sistem judiciar cu trei niveluri: instanţe districtuale (municipale), instanţe regionale şi Curtea Supremă. Curtea Constituţională nu se poate autosesiza, ea acţionând doar la cererea persoanelor prevăzute de lege.

16. Republica Lituania[27]

Constituția Lituaniei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Particularitatea republicii parlamentare Lituania constă în faptul că, atât Parlamentul, cât şi Preşedintele Republicii sunt instituţii alese de către popor prin vot, în timp ce Prim-ministrul este numit și demis de Președintele Republicii, cu acordul Parlamentului, iar miniștrii sunt numiți și demiși de Președintele Republicii pe baza propunerii Prim-ministrului. Instanțele judecătorești sunt cele clasice, anume Curtea Supremă, Curtea de Apel, instanțele judecătorești regionale și cele locale. Curtea Constituțională este compusă din nouă judecători, fiecare dintre aceștia fiind numit pentru un singur mandat de nouă ani. O dată la trei ani, sunt reînnoiţi o treime dintre membrii Curţii Constituționale.

17. Marele Ducat de Luxemburg[28]

Constituția Luxemburgului nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Este o monarhie ereditară în care puterea executivă este exercitată de Marele Duce şi de Guvernul constituit dintr-un Prim-ministru și mai mulți miniștri. Puterea legislativă aparține Camerei Deputaților. Un al doilea corp, „Conseil d’État” (Consiliul de Stat), format din 21 de cetățeni numiți de Duce, are rol consultativ pentru Camera Deputaților în elaborarea legilor.

Sub aspectul puterii judecătorești există, în principal, judecătoriile (ca prim grad de jurisdicţie) şi tribunalele (instanţe de control judiciar), în vârf aflându-se Curtea Superioară de Justiţie. Curtea Constituţională are ca principală atribuţie prerogativa de a decide prin hotărâre cu privire la conformitatea legilor cu Constituţia.

18. Republica Malta[29]

Constituția Maltei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Malta este o republică parlamentară condusă pe principiul separației și colaborării puterilor în stat. Astfel, puterea legiuitoare este exercitată de Președintele Republicii și Parlamentul monocameral, puterea executivă este exercitată de Președintele Republicii cu sprijinul Cabinetului, iar puterea judecătorească este exercitată de instanțe judecătorești independente de celelalte două puteri în stat. Sistemul judiciar este reprezentat de Curți superioare, conduse de judecători, și Curți inferioare, prezidate de magistrați. Curțile superioare includ Curtea Supremă și Curtea Constituțională.

19. Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord[30]

Constituția Regatului Unit nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este o monarhie constituțională ereditară, care funcționează pe baza principiului separației şi colaborării puterilor în stat şi al domniei legii adoptate de Parlament. Formal, şi astăzi monarhul britanic domnește nu doar asupra Regatului Unit, ci şi asupra Commonwealth, o asociație de state reunite sub Coroana Britanică. În fapt, puterea executivă, care în trecut a aparținut monarhilor absoluți, este astăzi exercitată de Cabinetul încă denumit „al Maiestății Sale”, condus de un Prim-ministru care este șeful partidului politic învingător în alegerile generale. Pierderea încrederii Parlamentului (format din Camera Lorzilor și Camera Comunelor) are adesea drept consecință şi pierderea poziției de Prim-ministru, într-atât este de importantă colaborarea puterilor legislativă şi executivă pentru buna funcționare a regimului politic britanic.

Colaborarea şi echilibrul puterilor în stat obligă Prim-ministrul şi membrii Cabinetului să fie membri ai Parlamentului, altfel ei neputând îndeplini funcții executive de guvernare. Dat fiind că Marea Britanie nu are o Constituție scrisă şi formal supremă, nu există control de constituționalitate ori Curte Constituțională.

20. Regatul Țărilor de Jos[31]

Constituția Țărilor de Jos nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Este o monarhie ereditară guvernată legislativ de Parlementul bicameral (State Generale) și executiv de către Guvern (Rege și miniștrii). Acestea adoptă la comun legile. Controlul constituționalității nu este identificat în dispozițiile constituționale, acesta fiind un specific al sistemului juridic olandez. Reamintim că art. 120 nu permite judecătorilor să se pronunțe asupra constituționalității legilor și tratatelor.

21. Republica Polonă[32]

Constituția Poloniei consacră expressis verbis principiul separației puterii judecătorești de celelalte două puteri. Astfel, în art. 173 se prevede că “instanțele judecătorești și tribunalele constituie o putere separată și independentă de celelalte puteri în stat”.

Parlamentul (Adunarea Națională) este bicameral, alcătuit din Dietă (Sejm) și Senat, şi exercită întreaga putere legislativă. Președintele Republicii Polone și Consiliul de Miniştri exercită puterea executivă.

În Polonia înfăptuirea justiției este realizată de Curtea Supremă, instanțele judecătorești de drept comun, instanțele de contencios administrativ și instanțele militare, iar procedura judiciară cuprinde minimum două grade de jurisdicţie. Tribunalul Constituțional este o instanţă specializată de contencios constituţional alcătuită din 15 judecători aleși în mod individual de Dietă pentru un mandat de nouă ani, dintre persoanele care sunt recunoscute pentru competențele lor juridice.

22. Republica Portugheză[33]

Constituția Portugaliei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Puterile politice în republica semi-prezindețială a Portugaliei sunt exercitate prin intermediul Preşedintelui, Adunării Republicii, Guvernului şi instanţelor de judecată. Ele sunt separate, dar interdependente. Președintele, printre altele, prezidează Consiliul de Stat (organul politic care îl sfătuieşte pe Preşedintele Republicii în problemele statale) şi convoacă şedinţele extraordinare ale Adunării Republicii. Parlamentul (Adunarea Republicii) este unicameral.

Pe lângă Curtea Constituţională, care face parte din sistemul naţional al curţilor, mai există şi Curtea Supremă de Justiţie şi curţile de prim grad de jurisdicţie şi de al doilea grad, Curtea Administrativă Supremă şi Curtea de Audit, precum şi alte instanţe administrative şi fiscale.

23. Republica Slovacă[34]

Constituția Poloniei consacră expressis verbis principiul separației puterii judecătorești de puterile legislativă și executivă. Astfel, în art. 141 alin. (2) se prevede că “la toate nivelurile, justiția este exercitată în mod separat față de celelalte organe ale statului”.

Slovacia este o republică parlamentară în care puterea legislativă este reprezentată de Consiliul Național al Republicii Slovace, parlament monocameral. Puterea executivă este exercitată de Preşedinte şi Guvern condus de către Prim-ministru. Puterea judecătorească este reprezentată de către Curtea Supremă a Republicii Slovace, Curtea Constituțională, instanţele judecătoreşti şi Consiliul Judiciar al Republicii Slovace.

24. Republica Slovenia[35]

Constituția Sloveniei consacră expressis verbis principiul separației puterilor. Astfel, în art. 3 se prevede că “în Slovenia, puterea aparține poporului. Cetățenii exercită această putere direct și prin alegeri, potrivit principiului separării puterilor legislativă, executivă și judecătorească”.

Puterea legislativă este exercitată de Adunarea Națională, iar puterea executivă este exercitată de către Președintele Republicii și de Guvern. Sistemul judiciar din Slovenia este format din instanțe judecătorești ordinare. Curtea Supremă este cea mai înaltă instanţă a statului, hotărând asupra căilor de atac ordinare şi extraordinare, în timp ce Curtea Constituțională este compusă din nouă judecători.

25. Regatul Spaniei[36]

Constituția Spaniei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

În vârful puterii executive a monarhiei parlamentare a Spaniei se află Guvernul, format din miniștri și condus de Prim-minstru, în timp ce Camera Deputaţilor şi Senatul formează cele două Camere ale Parlamentului. Regele este șeful statului, simbolul unității și permanenței Spaniei. Consiliul General al Puterii Judecătoreşti reprezintă organul care asigură guvernarea şi reprezentarea acestei puteri statale (art. 122 din Constituţia Spaniei). Acesta este format din Preşedintele Curţii Supreme, care prezidează Consiliul, şi din 20 de membri desemnaţi de Rege pentru o perioadă de cinci ani.  Curtea Constituțională este formată din 12 judecători.

26. Regatul Suediei[37]

Constituția Suediei nu consacră expres principiul separației puterilor, acesta rezultând implicit din prevederile constituționale și din modalitatea de structurare a textului constituțional.

Suedia este o monarhie constituțională (parlamentară), caracterizată de faptul că Şeful statului suedez este Regele, iar puterea executivă a Regatului este îndeplinită de Guvernul ce răspunde în faţa Parlamentului unicameral, cunoscut şi sub denumirea de Riksdag.

Activitatea judecătorească este asigurată de Curtea Supremă (instanţa cea mai înaltă în grad), curţile de apel şi instanţele/tribunalele districtuale, iar în materie de contencios-administrativ sunt reglementate Curtea Supremă Administrativă, curţi de apel şi tribunale administrative. Controlul de constituţionalitate se realizează de jurisdicțiile administrative ori instanțele de drept comun (cu precădere prin Curtea Supermă a Suediei) și este focalizat pe cauzele care concret se află pe rol.

27. Ungaria[38]

Constituția Ungariei consacră expressis verbis principiul separației puterilor. Astfel, în art. C alin. (1) din Fundamente, se prevede că “funcționarea statului maghiar are la bază principiul separării puterilor în stat”.

Ungaria este o republică parlamentară care funcționează conform separației puterilor în stat, principiu consacrat constituțional. Astfel, puterea legislativă aparține Adunării Naționale (Országgyűlés), care este formată dintr-o singură Cameră, iar puterea executivă este exercitată de Președinte, Prim-ministru și Guvern.

Puterea judecătorească este exercitată de instanțele judecătorești, anume Curia (Curtea Supremă a Ungariei), curțile de apel regionale, instanțele regionale, instanțele districtuale, instanțele administrative și instanțele de dreptul muncii. În ceea ce priveste Curtea Constituțională, aceasta este formată din 15 membri, aleși cu votul a două treimi din membrii Adunării Naționale pentru un mandat de 12 ani, dintre juriștii cu înaltă pregătire profesională.

28. România

Constituția României consacră expressis verbis principiul separației puterilor. Astfel, în art. 1 alin. (4) se prevede că “statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Puterea legislativă este exercitată de Parlamentul bicameral. Puterea executivă este exercitată de Președinte și Guvern – în fruntea căruia se află Prim-ministrul numit de Președinte pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Puterea judecătorească se exercită de instanțele judecătorești constând în judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisdicția constituțională este înfăptuită de Curtea Constituțională ce se formează din nouă judecători numiți pentru un mandat de nouă ani.

Concluzii

Principalul rezultat obținut în urma realizării studiului constă în demonstrarea faptului că nu există legătura pe care am avut-o ca premisă de infirmat, și anume cea dintre consacrarea constituțională expresă sau implicită a principiului separației puterilor în stat, forma de guvernământ a acestuia, modul în care cele trei puteri revin autorităților publice care le exercită, precum și respectarea în concret a principiului.

Astfel, constituțiile a 10 state membre ale Uniunii Europene, din toate cele 28, consacră expres principiul separației puterilor în stat, și anume: Austria, Bulgaria, Danemarca, Estonia, Franța, Polonia, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria. 10 state cu grade diferite de dezvoltare socială, economică și politică, cu tradiții democratice și constituționale diferite, dar și cu forme de guvernământ diferite. Așadar, dacă se poate vorbi de un factor comun cu potențial de consolidare a nivelului de respectare a principiului separației puterilor în stat, acel factor rămâne educația ce formează cetățeni responsabili, capabili să ia decizii corecte și fundamentate, fără a se lăsa influențați de anumiți factori externi, cu intenții mai mult sau mai puțin bune și cu interese mai mult sai mai puțin coliniare cu statul de drept.

Ne așteptăm ca prezentul studiu să fie bine primit în rândurile profesioniștilor, deopotrivă practicieni și teoreticieni, cu speranța că vor contribui cât mai mulți la dezvoltarea subiectului în scopul responsabilizării societății, în general, și a celor ce exercită cele trei puteri, în special.

Ca propuneri de lege ferenda, considerăm că ar trebui găsită o soluție de reglementare cât mai eficientă pentru ca imixtiunile din partea puterilor legislativă și executivă în puterea judecătorească să fie prevenite și înlăturate într-o cât mai mare măsură.

___________________________________________________________

Referințe bibliografice

Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu et al., Constituția României. Comentariu pe articole (Bucharest: C.H. Beck Publishing House, 2008)

Ștefan Deaconu, Drept constituțional (Bucharest: C.H. Beck Publishing House, 2^nd edition, 2013)

Ștefan Deaconu, Instituții politice (Bucharest: C.H. Beck Publishing House, 2^nd edition, 2015)

Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I (Bucharest: Europa Nova Publishing House, 1996)

Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice (Bucharest: C.H. Beck Publishing House, 3^rd edition, 2014)

Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice. Vol. II (Bucharest: Hamangiu Publishing House, 3^rd edition, 2016)

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice (Bucharest: Hamangiu Publishing House, 2012)

Dan-Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I (Bucharest: Științifică Publishing House, 1997)

Ștefan Deaconu et al., Codex Constituțional. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene. Vol. I (Bucharest: Monitorul Oficial Publishing House, 2015)

Ștefan Deaconu et al., Codex Constituțional. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene. Vol. II (Bucharest: Monitorul Oficial Publishing House, 2015)

Material cules și îngrijit de Andrei Popovici, co-fondator ABC Juridic

[1] Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu et al., Constituția României. Comentariu pe articole (Bucharest: C.H. Beck Publishing House, 2008), 13.

[2] Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice. Vol. II (Bucharest: Hamangiu Publishing House, 3^rd edition, 2016), 12.

[3] Dan-Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I (Bucharest: Științifică Publishing House, 1997), 273.

[4] Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice (Bucharest: Hamangiu Publishing House, 2012), 141.

[5] Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I (Bucharest: Europa Nova Publishing House, 1996), 87.

[6] Ștefan Deaconu, Drept constituțional (Bucharest: C.H. Beck Publishing House, 2^nd edition, 2013), 69.

[7] Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice (Bucharest: C.H. Beck Publishing House, 3^rd edition, 2014), 327.

[8] Muraru, Tănăsescu et al., Constituția României. Comentariu pe articole, 13.

[9] Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, 98.

[10] Muraru, Tănăsescu et al., Constituția României. Comentariu pe articole, 15.

[11] Ștefan Deaconu, Instituții politice (Bucharest: C.H. Beck Publishing House, 2^nd edition, 2015), 18.

[12] Ștefan Deaconu et al., Codex Constituțional. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene, vol. I (Bucharest: Monitorul Oficial Publishing House, 2015), 11-21.

[13] Idem, 143-148.

[14] Idem, 207-216.

[15] Idem, 257-263.

[16] Idem, 293-300.

[17] Idem, 389-395.

[18] Idem, 439-443.

[19] Idem, 465-475.

[20] Idem, 543-549.

[21] Idem, 587-593.

[22] Idem, 631-635.

[23] Idem, 677-680.

[24] Idem, 751-758.

[25] Idem, 803-809.

[26] Ștefan Deaconu et al., Codex Constituțional. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene. Vol. II (Bucharest: Monitorul Oficial Publishing House, 2015), 9-15.

[27] Idem, 37-44.

[28] Idem, 89-95.

[29] Idem, 119-125.

[30] Idem, 205-214.

[31] Idem, 263-265.

[32] Idem, 297-307.

[33] Idem, 365-375.

[34] Idem, 477-485.

[35] Idem, 541-548.

[36] Idem, 591-600.

[37] Idem, 653-660.

[38] Idem, 775-782.