Separația puterilor în stat: evoluția unui principiu de la Montesquieu până în zilele noastre- Partea I

Considerații preliminare

            Separația puterilor în stat este, cu siguranță, una dintre acele mari idei, concepții sau teorii care au avut un impact semnificativ în desfășurarea istoriei. Faptul că acest principiu a reprezentat una dintre principalele revendicări ale Revoluției franceze – într-o asemenea măsură încât art. 16 din Declarația drepturilor omului și cetățeanului, proclamată la 26 august 1789, afirmă că ,,orice societate care nu asigură garanţia drepturilor şi nu statorniceşte separarea puterilor este lipsită de constituţie” – este suficient pentru a susține afirmația de mai sus. Credem că principala problemă cu care tinde să se confrunte o astfel de mare idee este riscul căderii în abstract; invocarea repetată – deseori lipsită, voit sau nevoit, de discernământ intelectual – poate conduce la banalizarea unei astfel de idei sau, în termeni mai riguroși spus, la pierderea sensului ori conținutului său real, intim, efectiv – care, cu siguranță, este veritabilă sursă de numeroase implicații practice.

    Articol redactat de Săcrieru Nicolae – Ioan, student în anul II la Facultatea de Drept a Universității București

          În acest sens, încercarea de a releva cât mai amplu și totodată exact sensul actual al principiului separației puterilor în stat reprezintă principalul scop al demersului de față. Un al doilea obiectiv, ce are caracter secundar, este acela de a stabili în ce măsură se poate aprecia că formularea clasică a acestui principiu – care aparține, după cum bine se știe, lui Montesquieu – mai are vreo relevanță raportat la conținutul modern care este conferit principiului separației puterilor.

          Se impune o considerație preliminară importantă: subiectul acestei lucrări este susceptibil să incite interes din partea mai multor domenii ale gândirii: științele juridice, filosofia (dreptului și politică), istoria ideilor ș.a. În ceea ce privește textul de față, raportarea se va face din perspectiva științei dreptului constituțional; prin urmare, ceea ce se urmărește este stabilirea locului pe care acest principiu îl are în actuala ordine constituțională românească. În mod cert, analizarea separației puterilor în stat din punct de vedere filosofic este, de asemenea, deosebit de importantă și interesantă, meritând o lucrare distinctă. Pentru moment, este suficient de amintit afirmația filosofului Pierre Manent: ,,Liberalismul pe deplin constituit, și nu este pe deplin constituit doctrinal decât cu Montesquieu, se întemeiază pe două idei: idea de reprezentare și cea a separației puterilor”.

          Faptul că prin revizuirea Constituției din anul 2003, constituantul derivat a decis menționarea expressis verbis a principiului separației puterilor în art. 1 alin. (4) care prevede că ,,Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale” a reprezentat un prilej oportun în literatura de specialitate pentru o dezbatere aplicată privind relevanța (și, în mod implicit, semnificațiile) acestui principiu pentru sistemul constituțional românesc. Desigur, principiul, rezultând implicit din prevederile constituționale referitoare la autoritățile publice din Titlul III al Constituției, a fost consacrat jurisprudențial de Curtea Constituțională și înainte de 2003; cu toate acestea, ,,consacrarea expresă are însă avantajul pe care întotdeauna o normă expresă îl prezintă față de aceea rezultată din interpretare, anume certitudinea, în mod strict, previzibilitatea, în mod indubitabil”[1]. Din punctul de vedere al conținutului principiului, se poate aprecia că înscrierea expresă în textul constituțional a adus un avantaj indirect: după cum s-a remarcat în repetate rânduri, alăturarea ,,echilibrului” lângă ,,separație” a indicat în mod clar și definitiv (jurisprudența constituțională realizase, de altfel, această alăturare încă de dinainte de revizuire) faptul că sensul separației puterilor trebuie privit dintr-o nouă optică, conformă realităților constituționale actuale. Totuși, așa cum se va observa (și cum era lesne de anticipat încă de la momentul revizuirii), textul constituțional nu avea cum să surprindă exhaustiv în litera lui conținutul acestui principiu; a fost meritul doctrinei și al jurisprudenței Curții Constituționale de a consacra colaborarea puterilor, principiul proporționalității sau loialitatea constituțională drept inerente sensului actual al principiului separației puterilor în stat.

          Un prilej particular – aflat în strânsă legătură cu revizuirea din 2003 – al dezbaterii amintite a fost, poate, exprimarea în doctrină a opiniei prof. univ. dr. Ion Deleanu, conform căreia menționarea explicită în Constituție a separației puterilor nu aduce cu sine, în niciun caz, vreun beneficiu pentru ordinea constituțională prezentă. Potrivit reputatului constituționalist, reglementarea implicită a acestui principiu răspundea mult mai bine realităților juridice și politice actuale. Se poate aprecia ca fiind deosebit de relevantă reținerea acestei opinii pentru discuția ce urmează.

          Se impune o ultimă considerație preliminară: explicitarea conceptului de separație a puterilor presupune stabilirea unor legături fundamentale ale acestuia cu alte noțiuni esențiale ale dreptului constituțional. Astfel, separarea puterilor este considerată a fi ,,piatra unghiulară a statului de drept și fundamentul ultim pentru limitarea arbitrariului în funcția statală”[2]. Exercitarea de către autoritățile publice a funcțiilor ce le revin în limitele stabilite prin lege, aspect esențial al statului de drept, poate rezulta dintr-o responsabilizare a autorităților, efect al respectului reciproc pe care acestea și-l acordă în baza conformării lor față de regimul separației puterilor. O atare responsabilizare în exercitarea puterii este menită a preveni exercițiul arbitrar al puterii etatice, fapt care este considerat trăsătură definitorie a statului de drept[3].

Teoria clasică a separației puterilor

          După cum bine se știe, ideea împărțirii puterii este una veche, găsindu-și o anumită formulare la Aristotel. În modernitate, John Locke a enunțat și teoretizat acest principiu în lucrarea sa renumită Second Treatise of Goverment, publicată în 1690, puterea fiind împărțită, în concepția sa, în legislativă, executivă și confederativă. Teoreticianul cel mai important al acestui principiu rămâne, desigur, Montesquieu; expunerea, precum și exemplificarea aplicării acestui principiu pe care le realizează filosoful iluminist în lucrarea Despre spiritul legilor (1748)o să rețină atenția în cele ce urmează.

          Este binecunoscut faptul că Epoca Luminilor, climatul cultural și filosofic în care separația puterilor s-a configurat ca valoare politică esențială, s-a caracterizat prin contestarea regimului absolutist monarhic. O idee principală pe care au susținut-o gânditorii iluminiști – cu precădere cei de factură liberală, precum Locke sau Montesquieu – și care a reprezentat baza teoretică a numeroase revendicări formulate în cadrul revoluțiilor americană și franceză a fost cea a limitării puterii guvernământului, în numele asigurării libertății individuale și a drepturilor inerente ființei umane. Această idee, după cum s-a observat și subliniat în repetate rânduri, a jucat rolul determinant în apariția primelor constituții scrise. În acest sens, separația puterilor a jucat rolul de justificare ideologică a acelor reforme politice și juridice care s-au dovedit esențiale pentru dezvoltarea și modernizarea Europei din ultimele două secole.

,,Despre spiritul legilor”

          Capitolul în care Montesquieu expune propriu-zis teoria separației puterilor, respectiv capitolul VI – Despre organizarea politică a Angliei – este inclus în cartea a XI-a, intitulată Despre legile care statuează libertatea politică în raportul acesteia cu orânduirea. Problema modului în care se exercită puterea în stat este subsumată în mod esențial problemei asigurării libertății politice, definite ca posibilitatea să faci ceea ce trebuie să vrei și a nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei[4]. Cu alte cuvinte, libertatea, în dimensiunea sa politică, înseamnă garantarea posibilității cetățeanului de a acționa în conformitate cu legea. Montesquieu afirmă[5] că democrația și aristocrația [cele două forme ale guvernământului republican, cel în care poporul exercită puterea – n.n.] nu sunt regimuri libere prin natura lor din cauza abuzului de putere care este inerent exercitării autorității de către ființa umană. Rânduiala trebuie să prevadă ca puterea să oprească puterea este soluția celebră dată de filosoful francez problemei abuzului; și cum există pe lume o națiune care are ca scop direct al orânduirii sale libertatea politică, nu rămâne decât să fie desprinse din modul de organizare a statului englez principiile sale de organizare.

          În capitoul al VI-lea[6], se afirmă că ,,în fiecare stat există 3 feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă tratând lucrurile ce depind de dreptul ginților, puterea executivă tratându-le pe cele care depind de dreptul civil”. Gânditorul francez explicitează care sunt prerogativele fiecăreia dintre cele trei puteri menționate. Prima putere privește întocmirea de legi noi ori modificarea sau abrogarea celor existente; cea de-a doua se referă la capacitatea principelui de a asigura securitatea, realiza diplomația, de a face pacea sau războiul ș.a., aceasta fiind, propriu-zis puterea executivă; cea de-a treia privește pedepsirea crimelor ori juderecarea litigiilor particularilor, aceasta fiind numită puterea de judecată. Montesquieu subliniază că orice cumulare a acestor puteri (câte două sau toate împreună) înseamnă nemijlocit anihilarea libertății politice.

          În acest sens, ceea ce-l interesează în mod special pe Montesquieu este raportul dintre legislativ și executiv. Se vorbește despre anumite limite pe care o putere le pune în activitatea celeilalte puteri; de exemplu, corpul legislativ nu ar trebui să se întrunească din proprie inițiativă, nici să aibă capacitatea de a suspenda singură activitatea, revenindu-i, astfel, puterii executive competența de a stabili data și durata acestor întruniri, în funcție de împrejurările de care are cunoștință. Un alt exemplu mai elocvent se referă la domeniul legiferării: capacitatea de statuare, adică de a reglementa propriu-zis, trebuie să revină strict legislativului, în timp ce executivul ar trebui să se manifeste doar prin capacitatea de împotrivire (înțeleasă ca ,,dreptul de a anula o hotărâre luată de altcineva”). În tot cazul, puterea executivă trebuie să aibă posibilitatea de a opri demersurile corpului legislativ pentru a preveni tirania acestuia din urmă, adică posibilitatea de a neutraliza celelalte puteri. Pe de altă parte, legislativul nu trebuie să aibă ,,capacitatea de a pune piedici puterii executive, dar ea are dreptul și trebuie să aibă capacitatea de a verifica în ce mod au fost aplicate legile.” Se poate remarca faptul că Montesquieu înțelege necesitatea deopotrivă a unei specializări a puterilor – în sensul că fiecare trebuie să aibă competențe (strict) partajate – și a unui control reciproc al acestora în vederea prevenirii preluării de către legislativ sau executiv a monopolului forței statale, adică a tiraniei, cum se exprimă el.

         Rațiunea ultimă a acestei orânduiri este că ,,aceste 3 puteri ar trebui să aibă ca rezultantă o forță nulă sau lipsa de acțiune, dar, cum prin mișcarea necesară a lucrurilor ele sunt obligate să acționeze, o vor face de comun acord”. Aceasta este una dintre concluziile capitolului al VI-lea, fiind, după părerea noastră, definitorie pentru esența gândirii lui Montesquieu. Astfel, exprimarea din prima parte a frazei citate indică faptul că filosoful francez împărtășea o viziune ce ar putea fi caracterizată ca mecanicistă, în sensul că separației puterilor îi este conferită valența unei legi de echilibru a ordinii juridico-politice. Astfel, cele trei puteri ale statului se anulează sau paralizează reciproc prin specializare a prerogativelor și control reciproc, la fel cum, în fizică, potrivit echilibrului de translație a unui corp aflat în mișcare rectinilie și uniformă, forțele care acționează asupra să se anulează reciproc (rezultanta acestora este 0). Totuși, Montesquieu trece dincolo de această viziune iluministă specifică epocii sale de avânt al mecanii newtoniene. El înțelege faptul că realitatea socială și politică (,,mișcarea necesară a lucrurilor) cere ca statul, prin cele trei puteri ale sale, să acționeze. Însă, pentru ca aceasta să fie posibil, ele trebuie să conlucreze, să se sprijine reciproc în realizarea prerogativelor. Doar în măsura în care nu există consens între ele, activitatea statală va fi paralizată (se va ajunge la situația ,,lipsei de acțiune”).

         Este interesant și, totodată, util să vedem câteva exemple de aplicare în practica politică a principiului separației puterilor pe care Montesquieu le oferă, analizând Roma antică de-a lungul evoluției sale. În ceea ce privește perioada regalității statale[7] până la Servius Tullius, se arată că exista o clară modalitate prin care se realiza succesiunea monarhică: ,,senatul numea un magistrat din rândurile sale, care alegea un rege: senatul trebuia să aprobe alegerea, poporul s-o confirme, iar auspiciile s-o garanteze. Dacă una dintre aceste 3 condiții lipsea, trebuia să se facă o nouă alegere”. Montesquieu conchide că ,,armonia puterii era atât de mare, încât în timpul primilor domnii nu s-a văzut niciun semn de invidie ori de certuri”. Această armonie este, de fapt, rezultatul unei delimitări precise a funcțiilor exercitate de factorii politici. Gânditorul iluminist observă că odată ce această delimitare a fost încălcată în timpul conducerii lui Tullius, orânduirea politică a devenit, prin forța împrejurărilor, una tiranică în timpul lui Tarquinus Superbus.

        Montesquieu observă[8] că la începutul Republicii simpla alungare a regilor nu adusese libertatea. Pricipala problemă, și anume puterea ieșită din comun ce revenea consulatului, s-a rezolvat prin împărțirea atribuțiilor acestuia din urmă către alte magistraturi nou-înființate. Pe de altă parte, puterea cvasinelimitată a patricienilor a fost limitată prin crearea tribunatului. Nu în ultimul rând, plebea s-a impus în luarea hotărârilor publice prin instituirea unor moduri suplimentare de împărțire a poporului roman, respectiv pe centurii și pe triburi. Concluzia ce se poate desprinde este că libertatea a fost asigurată prin realizarea unor mecanisme de control și de limitare a competențelor în exercitarea puterii.

Câteva concluzii. Urmare

          Lucrarea filosofului iluminist cuprinde numeroase alte exemple istorice care ilustrează efortul anumitor societăți de a realiza o împărțire a atribuțiilor puterii etatice. Exemplele citate anterior sunt însă suficiente pentru a înțelege mesajul central al gândirii lui Montesquieu, mesaj concentrat în formulele teoretice mai sus-citate și ele. Premisa de la care pleacă Montesquieu este că puterea statală, în măsura în care este monopolizată, se comportă ca un colos care poate strivi în orice moment individul și libertatea sa politică. Tocmai pentru a evita această situație, se impune o împărțire a atribuțiilor sau a funcțiilor puterii statale unor organe distincte, regula de aur fiind interdicția strictă a cumulului acestora în ,,mâinile” aceluiași organ. Finalizatea aplicării acestei rânduieli este – sau, mai degrabă, ar trebui să fie – asigurarea unei ordini juridico-politice aflate în echilibru – care se caracterizează, adică, printr-o conlucrare armonioasă a celor trei puteri. În acest fel, libertatea politică a individului este salvată.

          În cea de-a doua parte a lucrării de față, vor fi evidențiate criticile care au fost aduse concepției părintelui teoriei separației puterilor. Aceste critici sunt importante pentru a înțelege evoluția conținutului acestui principiu de la momentul formulării sale, jumătatea secolului al XVIII-lea, și până în zilele noastre – adică, am putea zice, până la consacrarea sa în Constituția revizuită a României. Indiferent însă de aceste critici, un aspect reiese cu certitudine: concepția lui Montesquieu rămâne un reper fundamental al gândirii juridico-politice prin miza deosebit de importantă pe care o antrenează, respectiv posibilitatea libertății politice.

[1]     Constituția României, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, București, All Back, 2004, pag. 3

[2]     Constituția României. Comentariu pe articole, I. Muraru și E. S. Tănăsescu, C.H.Beck, București, 2018, pag. 21

[3]     Rule of Law Checklist, pag. 7 18.(3)

[4]     Despre spiritul legilor, Montesquieu, Revolution Antet, București, 2011, p. 195.

[5]     Ibidem, p. 196.

[6]     Ibidem, p. 198-209.

[7]     Ibidem, p. 217-218.

[8]     Ibidem, p. 219-222.