Violarea vieții private

Violarea vieții private reprezintă o faptă nou incriminată, fără corespondență în Codul penal anterior sau în vreo lege specială. Precum altele asemenea, această infracțiune este destinată a acoperi un vid legislativ, cuprinzând o sferă largă a modalităților de lezare a vieții private, ea întregind, astfel, cadrul protecției penale a valorilor garantate de articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Obiectul juridic este reprezentat de intimitatea vieții private precum și relațiile sociale ce se nasc și se dezvoltă în legătură cu inviolabilitatea vieții private. Infracțiunea de violare a vieții private este prevăzută în articolul 226 din Noul Cod penal, într-o formă amplă, întrucât elementul material al acesteia îmbracă o variantă alternativă, și anume:

• atingerea adusă vieții private, fără drept, ce poate avea loc prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private, în această modalitate, pedeapsa fiind închisoarea de la o lună la 6 luni sau amendă;
• atingerea adusă, fără drept, vieții private a persoanei fizice, prin ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea unei/unor convorbiri private, pedepsită cu închisoarea de la o lună la 6 luni sau cu amendă;
• divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor obținute prin atingerea vieții private în formele descrise mai sus, către o altă persoană sau către public, în acest caz pedeapsa fiind închisoarea de la 3 luni sau amendă;
• plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârșirii faptei de violare a vieții private în condițiile art. 226 alin. (1) și (2)., faptă pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

După cum putem observa, există o condiție esențială pentru calificarea ca infracțiune a acestei fapte și anume că atingerea adusă vieții private trebuie să se facă fără drept. Analizând expresia “fără drept”, vom menționa că pentru a ne afla în această ipoteză, trebuie să nu existe o dispoziție legală în acest sens, care să permită aceste incursiuni în viața privată, de exemplu, existența unui interes public sau dovedirea săvârșirii unei infracțiuni.

Astfel, la alin. (4) sunt prevăzute patru cauze justificative, care înlâtură caracterul penal al faptei prevăzute ca infracțiune în varianta tip de alin.(1), și în varianta agravată, de alin. (2):

1) fapta este comisă de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse convorbirile, imaginile, sunetele, dacă justifică un interes legitim;

2) persoana vătămată a acționat cu intenția de a fi auzită ori văzută de făptuitor;

3) făptuitorul acționează cu intenția de a surprinde săvârșirea unei infracțiuni;

4) făptuitorul urmărește sa surprindă fapte de interes public, care au semnificație pentru viața comunității și a căror divulgare aduce avantaje mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.

Această ultimă cauză prezintă cele mai mari dificultăți în practică, fiind dificil de stabilit exact care sunt acele criterii care stau la baza evaluării dintre avantajul public și cel personal. Sperăm ca pe baza jurisprudenței ce va fi acumulată în materie se va putea clarifica și sfera acestor fapte care au semnificație pentru viața comunității.

Noul Cod penal nu definește noțiunea de viață privată, urmând, astfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care arată că nu este necesar a se defini în sens restrictiv noțiunea de viață privată prin “cerc intim”, unde persoana își poate desfășura viața personală într-un cadru restrâns, intim. Deși nu există o definiție exactă, doctrina apreciind că se poate modifica conținutul ei în funcție de mai mulți factori precum perioada, mediul ori societatea, totuși, această noțiune trebuie interpretată în sens mai larg, și anume că trebuie să implice respectarea și garantarea integrității fizice și morale, etice, precum și a anumitor date de identificare specifice persoanei în cauză (e.g. identitate socială, spațiu personal sau privat, sexualitate). De asemenea, în Convenția europeană a drepturilor omului mai regăsim și alte elemente constitutive ale acestei infracțiuni: protecția reputației unei persoane și împiedicarea divulgării de informații confidențiale.

Deși există mai multe modalități de atingere a vieții private a individului, aceste modalități fiind reglementate, la rândul lor, în art.74 din Noul Cod civil, în sfera ilicitului penal intră doar acele modalități enumerate la art. 226 din Noul Cod penal. Modalitățile enumerate în  Codul civil atrag răspunderea delictuală a făptuitorului.

Bibliografie:

M. Udroiu – Fișe și sinteze drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2015

G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile – Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2014